C. civ. – art. 1294-1295
Convenţia de transport internaţional pe şosele – art. 6, art. 13, art. 30
Vânzarea ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor, care îşi dau consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractului, ea fiind perfectă şi deplin încheiată prin manifestarea concordantă a acordului de voinţă al părţilor, nefiind necesară îndeplinirea niciunei formalităţi, nici predarea lucrului şi nici plata preţului în momentul încheierii convenţiei.
După sosirea mărfii la locul prevăzut pentru eliberare, destinatarul are dreptul de a cere ca al doilea exemplar al scrisorii de trăsură să-i fie remis şi ca marfa să-i fie eliberată contra unei dovezi de primire. Dacă destinatarul a primit marfa fără să fi constatat starea ei în contradictoriu cu transportatorul sau dacă cel mai târziu în momentul eliberării, când este vorba de pierderi ori avarii aparente, sau în termen de 7 zile de la data eliberării, când este vorba de pierderi sau avarii neaparente, nu a făcut rezerve transportatorului, indicând natura generală a pierderii sau avariei, se prezumă, până la proba contrarie, că a primit marfa în starea descrisă în scrisoarea de trăsură.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 56 din 15 februarie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 645 din 25 mai 2010 pronunţată în dosarul nr. 2846/30/2009 Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamanta S.C. F S.R.L. Italia în contradictoriu cu pârâta S.C. O S.R.L. Giroc, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 79.897,45 euro cu titlu de preţ marfă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea ei în tot, în sensul respingerii cererii reclamantei, cu motivarea că raportat la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile în materie, în mod greşit tribunalul a obligat-o la plata sumei de 79.897,45 euro.
Prin decizia civilă nr. 56 din 15 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâta S.C. O S.R.L. Giroc împotriva sentinţei comerciale nr. 645 din 25 mai 2010 a Tribunalului Timiş pronunţată în contradictoriu cu reclamanta intimată S.C. F S.R.L. Italia.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, conformă cu dispoziţiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greşite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum în mod nejustificat susţine pârâta, în considerente arătându-se pe larg motivele, atât cele în fapt, cât şi cele în drept, pentru care judecătorul fondului a considerat că cererea de chemare în judecată se impune a fi admisă, motivarea tribunalului nefiind contradictorie, critică care, de fapt, nici nu a fost dezvoltată în vreun fel de către apelantă.
Prin acţiunea introductivă reclamanta a susţinut, în esenţă, că între ea şi pârâtă a intervenit un contract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia în două transporturi i-a livrat acesteia din urmă mai multe produse destinate industriei hoteliere, în care activa societatea cumpărătoare, bunuri pe care aceasta nu le-a mai achitat.
Apelanta a criticat hotărârea primei instanţe, care a admis cererea de chemare în judecată, afirmând că între cele două nu a intervenit un contract de vânzare-cumpărare, în realitate intimata trimiţându-i doar nişte mostre, pentru care a semnat scrisorile de trăsură, urmând ca ulterior, dacă acestea erau pe măsura aşteptărilor sale, să urmeze negocierile şi, eventual, semnarea unui contract.
Într-adevăr, vânzarea-cumpărarea este acel contract prin care o parte, numită vânzător, transmite dreptul de proprietate sau alt drept asupra unui bun al său către cealaltă parte, numită cumpărător, care se obligă în schimb să plătească vânzătorului preţul bunului vândut, unul dintre caracterele juridice ale acestui contract fiind acela că el este consensual, după cum rezultă din prevederile art. 1295 alin. (1) din Codul civil – vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat. Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, în principiu, vânzarea ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor, care îşi dau consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractului, ea fiind perfectă şi deplin încheiată prin manifestarea concordantă a acordului de voinţă al părţilor, nefiind necesară îndeplinirea niciunei formalităţi, nici predarea lucrului şi nici plata preţului în momentul încheierii convenţiei.
În speţă, contrar celor afirmate de pârâtă, între cele două societăţi aflate în litigiu a intervenit un contract comercial de vânzare-cumpărare având ca obiect produse destinate industriei hoteliere, în care, de altfel, activează apelanta, aceasta administrând Hotelul T din localitatea Giroc, livrările de marfă efectuate de reclamantă având loc în două etape. Într-o primă fază, după cum rezultă fără putinţă de tăgadă din scrisorile internaţionale de trăsură – C.M.R.-urile nr. 083 şi nr. 085 întocmite de transportatorul S.C. P S.R.L. Tg. Mureş –, intimata a furnizat apelantei, în data din 6 mai 2008 (data încărcării, în Padova – Italia, a mărfurilor descrise în avizele de expediţie DDT nr. 1361/06.05.2008, DDT nr. 1371/06.05.2008 şi DDT nr. 1372/06.05.2008, având o valoare totală de 33.874,50 euro, potrivit facturilor nr. 1288, în valoare de 27.635,70 euro, nr. 1289, în valoare de 1.030,80 euro şi nr. 1290, în valoare de 5.208,00 euro.) diferite produse folosite în industria hotelieră şi restaurante, cantitatea înscrisă în documente fiind de 1.850 kg, respectiv de 11.000 kg (10 m3), ceea ce exclude, în opinia Curţii, teza că pârâta ar fi primit doar nişte mostre, restul mărfii plecând în altă parte. Această apărare nu poate fi primită câtă vreme, pe de o parte, apelanta a semnat, prin reprezentantul său legal, fără nicio obiecţie scrisorile de trăsură, documente în care se specifică foarte clar că marfa este însoţită de avizele de expediţie, cu indicare numerelor acestora, iar în C.M.R.-uri este trecută cantitatea bunurilor livrate, care nici într-un caz nu poate să fie corespunzătoare unor mostre, fiind vorba de mai multe tone, iar pe de altă parte, ulterior livrării mărfii, vânzătorul a întocmit şi expediat către cumpărător facturile fiscale aferente şi al căror conţinut este identic cu descrierea din avizele de expediţie.
În a doua etapă, vânzătorul a mai livrat apelantei alte mărfuri de acelaşi gen, pe care le-a încărcat tot din localitatea Padova, dar cu un alt transportator – S.C. R S.R.L. Reşiţa –, în data de 23 mai 2009, potrivit C.R.M.-urilor de la dosar de fond, procedând în acelaşi fel, şi de această dată marfa fiind însoţită de avize de expediţie al căror număr este trecut în scrisoarea de trăsură, document care conţine cantităţile livrate, respectiv 810 kg (10 m3) şi 774 kg (43 m3), fiind astfel exclusă, pentru aceleaşi raţiuni, teza primirii doar a unor mostre, valoarea totală a bunurilor furnizate fiind de 46.022,95 euro, după cum rezultă din facturile nr. 1287, în valoare de 7.668,95 euro, nr. 1291, în valoare de 15.113,64 euro, nr. 1292, în valoare de 12.074,25 euro şi nr. 1464, în valoare de 11.166,11 euro.
Consimţământul celor două părţi cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare este dovedit, în pofida contestaţiei pârâtei, atât de înscrisurile semnate de reprezentantul legal al cumpărătorului, care după ce a comandat marfa de la intimată, a semnat fără vreo menţiune, aplicând şi ştampila societăţii, toate scrisorile internaţionale de transport C.M.R., cât şi de declaraţiile martorilor audiaţi în primă instanţă, în special cei propuşi de reclamantă – d-nii. M.E. şi B.F., coroborat şi cu răspunsurile date de administratorul societăţii apelante la interogatoriul luat de tribunal şi din care rezultă reaua sa credinţă, spre exemplu, atunci când la întrebarea nr. 4 – dacă mărfurile livrate de reclamantă şi a căror valoare este cerută prin prezenta acţiune sunt compatibile cu obiectul de activitate al S.C. O S.R.L. Giroc – a declarat că nu, deşi contrariul este de domeniul evidenţei, sau la întrebarea nr. 7 – dacă a observat că pe C.M.R.-urile semnate de ea era menţionat şi numărul documentului de transport ce însoţea marfa şi care conţinea enumerarea bunurilor livrate – a răspuns că dacă erau şi documente de transport, unul trebuia să rămână însoţit de C.R.M.
Având în vedere că art. 6 din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.), la care a aderat şi ţara noastră prin Decretul nr. 451/1972, reglementează conţinutul scrisorii de trăsură, în paragraful 1 regăsindu-se menţiunile obligatori, care sunt trecute în cele patru C.M.R.-uri cu care a fost expediată marfa din Italia în România, la lit. e)-h) regăsindu-se numele şi adresa destinatarului, denumirea curentă a naturii mărfii şi felul ambalajului, iar pentru mărfurile periculoase, denumirea lor general recunoscută, numărul coletelor, marcajele speciale şi numerele lor, greutatea brută sau cantitatea astfel exprimată a mărfii, iar art. 13 statuează că după sosirea mărfii la locul prevăzut pentru eliberare, destinatarul are dreptul (deci, nu obligaţia) de a cere ca al doilea exemplar al scrisorii de trăsură să-i fie remis şi ca marfa să-i fie eliberată contra unei dovezi de primire, drept de care apelanta nu a înţeles să se prevaleze, ea neînţelegând nici să refuze primirea mărfurilor, ceea ce ar fi atras incidenţa prevederilor art. 15 din Convenţie, textul art. 30, invocat, de altfel, de către intimată arătând că dacă destinatarul a primit marfa fără să fi constatat starea ei în contradictoriu cu transportatorul sau dacă cel mai târziu în momentul eliberării, când este vorba de pierderi ori avarii aparente, sau în termen de 7 zile de la data eliberării în afară de duminici şi sărbători legale, când este vorba de pierderi sau avarii neaparente, nu a făcut rezerve transportatorului, indicând natura generală a pierderii sau avariei, se prezumă, până la proba contrarie, că a primit marfa în starea descrisă în scrisoarea de trăsură, rezervele arătate mai sus trebuind să fie făcute în scris dacă este vorba de pierderi sau de avarii neaparente, iar dacă starea mărfii a fost constatată în mod contradictoriu de către destinatar şi transportator, dovada contrarie rezultatului acestei constatări nu poate fi făcută decât dacă este vorba de pierderi sau de avarii neaparente şi dacă destinatarul a adresat rezervele sale în scris transportatorului în termen de 7 zile, în afara duminicilor şi a sărbătorilor legale, de la data acestei constatări, Curtea apreciază că orice fel de apărări cu privire la nelivrarea bunurilor sunt neavenite.
Din declaraţiile martorului M.E. reiese că reprezentanta societăţii apelante, d-na. M.O., însoţită de soţul său, a fost chiar în Italia, la sediul intimatei (fiind, deci, nereale susţinerile sale din cererea de apel, în sensul că martorii audiaţi la propunerea reclamantei ar fi arătat că nu l-au văzut niciodată pe administratorul pârâtei în Italia), pentru a comanda produsele şi echipamentele ce-i erau necesare pentru dotarea hotelului pe care-l administra în România, bunurile comandate de aceasta, inclusiv valoarea lor, la care a făcut referire martorul, regăsindu-se în lista mărfurilor care au fost ulterior expediate, însoţite de C.M.R.-urile depuse la dosar. Celălalt martor, dl. B.F., a declarat că el a fost cel care a pregătit transporturile pentru societatea cumpărătoare, toate produsele comandate şi care se regăseau pe 4-5 liste fiind livrate potrivit documentelor de transport care le însoţeau, lipsind de relevanţă juridică afirmaţia acestuia că nu cunoaşte să fi existat o comandă fermă din partea pârâtei pentru produsele livrate, în materia operaţiunilor comerciale impunându-se regula unor forme contractuale cât mai simple, excepţiile actului scris sau solemn fiind expres prevăzute de lege. De aceea, contractele comerciale, inclusiv vânzarea-cumpărarea, se consideră încheiate în condiţiile realizării actului de voinţă dintre părţi, indiferent de forma pe care o iau, şi cu toate că între S.C. F S.R.L. Italia şi S.C. O S.R.L. Giroc nu s-a încheiat un contract sub forma înscrisului unic, totuşi raporturile dintre părţi sunt convenţionale, prin existenţa contractului în forma simplificată a comenzii urmată de executare.
Condiţia înscrisului unic nefiind obligatorie, reglementările comerciale admit existenţa raporturilor contractuale, dacă manifestarea de voinţă a părţilor – oferta şi acceptarea ofertei – sunt concordante sau partea cealaltă a trecut la executare, aşa cum s-a întâmplat şi în speţa de faţă, criticile apelatei în sensul că în cadrul unor raporturi comerciale de genul celor despre care se afirmă că ar fi existat între părţi este de neacceptat ideea că acestea să se fi derulat de maniera empirică descrisă de reclamantă, că apar lipsite de logică afirmaţiile că între cele două părţi ar fi existat raporturi comerciale cu elemente specifice contractului de vânzare-cumpărare, că nu rezistă unei analize pertinente susţinerea că o societate comercială din occident, cu experienţă în ce priveşte derularea unor raporturi comerciale şi cu o legislaţie rigidă în acest domeniu, ar fi capabilă să livreze marfă în estul Europei fără să se asigure de o serie de lucruri indispensabile derulării unor raporturi comerciale, respectiv să existe din partea beneficiarului o comandă fermă pentru produsele care urmează a fi livrate, concretizată în nota de comandă, şi dovada solvabilităţii firmei căreia urmează să-i fie livrată marfa (cu atât mai mult cu cât era vorba de livrarea acesteia în altă ţară, situaţie în care, de regulă, furnizorul îşi ia un plus de măsuri de precauţie) neavând niciun fundament, ca şi afirmaţia sa că reprezentantul legal al societăţii, d-na. M.O., ar fi fost identificată de martorii reclamantei anterior solicitării instanţei, fiind arătată acestora de avocatul reclamantei, în sala de judecată, înainte de apelarea cauzei şi că, oricum, la apelul cauzei aceasta stătea în picioare, în spatele apărătorului societăţii.
Nu în ultimul rând, în afară de faptul că depoziţii martorilor menţionaţi mai sus denotă un caracter obiectiv, ele coroborându-se pe deplin cu înscrisurile depuse de reclamantă, ambele mijloace de probă făcând dovada certă a existenţei contractului de vânzare-cumpărare între societăţile litigante, trebuie menţionat că ultimele două C.M.R.-uri vizează un bar şi un cuptor de pizza, care împreună cântăresc 1.584 kg, bunuri ce nu pot fi caracterizate nici într-un caz drept mostre, fiind exclusă ipoteza că administratorul pârâtei a semnat documentele respective deşi a primit doar „câteva cutii mici”, aşa cum se susţine prin cererea de apel.
Contractul de vânzare-cumpărare, prin încheierea sa, produce anumite efecte, urmărite de părţile contractului. În esenţă, efectele contractului reprezintă tocmai conţinutul acestuia, respectiv drepturile subiective şi obligaţiile civile născute din convenţia părţilor. Având în vedere că intimata şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 1313 din Codul civil, care arată că vânzătorul are două obligaţii principale, a preda lucrul şi a răspunde de dânsul, însă apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă de plată a preţului, cuprinsă în art. 1361 din acelaşi cod, potrivit căruia principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract, Curtea consideră că apelul pârâtei este nefondat, în mod corect tribunalul obligând-o la plata preţului bunurilor cumpărate.
