Legea societăţilor comerciale stabileşte un termen maxim în care poate fi atacată o hotărâre a adunării generale, neexistând nici o reglementare care să interzică sesizarea instanţei cu o acţiune în anulare înainte de îndeplinirea formalităţilor de publicitate, care constituie doar o condiţie menită să asigure opozabilitatea faţă de terţi.
În materia societăţii cu răspundere limitată, excluderea reprezintă o măsură cu caracter excepţional, care se dispune exclusiv pe cale judecătorească, intervenţia instanţei garantând asociatului exclus respectarea drepturilor sale, pentru aplicarea sancţiunii excluderii nefiind suficientă expresia voinţei sociale, pentru că excluderea este o formă conflictuală de separare a asociaţilor, care dă naştere unui între aceştia sau între persoana exclusă şi societate, motiv pentru care legea stabileşte, cu titlu imperativ, că excluderea se pronunţă doar prin hotărâre judecătorească, ea constituind, deci, rezultatul unui proces.
Secţia comercială, Decizia nr. 169 din 3 noiembrie 2009
Prin sentința civilă nr. 32/P.I./03.04.2009 pronunțată în dosarul nr. 119/30/2009 Tribunalul Timiș a respins atât excepția prematurității acțiunii, cât și cea a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului persoană fizică ca neîntemeiate, admițând cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. în contradictoriu cu pârâții SC D. SRL Timișoara și G.I., dispunând anularea hotărârii adunării generale a asociaților societății pârâte nr. 1/08.12.2008.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul G.I., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii reclamantei.
Prin decizia nr. 169/03.11.2009 pronunțată în dosarul nr. 119/30/2009 Curtea de Apel Timișoara a respins atât excepția inadmisibilității apelului invocată de intimata S.C., cât și apelul declarat de pârât.
în considerente, instanța de control judiciar a arătat că Tribunalul a reținut o stare de fapt corectă și a interpretat în același fel actul juridic dedus judecății, pronunțând o hotărârea temeinică și legală ca urmare a aplicării judicioase a dispozițiilor legale în materie, criticile apelantului privitoare la aprecierea eronată a probelor administrate în cauză fiind nefondate.
Potrivit art. 132 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările ulterioare, hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acționarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței. Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție. Cererea se va soluționa în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin consiliul de administrație, respectiv prin directorat, hotărârea irevocabilă de anulare urmând să fie menționată în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de la data publicării ea fiind opozabilă tuturor acționarilor. Prevederile art. 196 arată că dispozițiile prevăzute pentru societățile pe acțiuni, în ce privește dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică și societăților cu răspundere limitată, termenul de 15 zile prevăzut la art. 132 alin. (2) urmând să curgă de la data la care asociatul a luat cunoștință de hotărârea adunării generale pe care o atacă.
Ca atare, oricare dintre asociații care au lipsit de la ședința adunării generale sau dintre cei care au votat contra pot ataca cu acțiune în anulare o hotărâre a adunării generale, pentru motive de nelegalitate sau de contrarietate cu actul constitutiv, în termen de 15 zile de la publicare și nimic nu se opune ca și înaintea expirării acestui termen să se formuleze o astfel de cerere de chemare în judecată, dacă asociatul în cauză are cunoștință de ea. Aceasta, deoarece legea stabilește un termen maxim în care poate fi atacată o asemenea hotărâre, neexistând nicio reglementare care să interzică sesizarea instanței cu o acțiune în anularea unei hotărâri a adunării generale înainte de îndeplinirea formalităților de publicitate, care constituie doar o condiție menită să asigure opozabilitatea față de terți, fiind absurd să se considere că un asociat care crede că o anumită hotărâre este contrară legii sau actului constitutiv trebuie să aștepte mai întâi publicarea ei în Monitorul Oficial pentru a o putea contesta în instanță, prevederea în cuprinsul textului mai sus citat a termenului de atacare a hotărârii adunării generale neavând ca scop împiedicarea celor care au luat cunoștință despre hotărâre chiar de la data adoptării ei sau în orice alt moment anterior publicării să o conteste și determinarea acestora în a rămâne în expectativă, urmărind și așteptând publicarea pentru ca după aceea, în termenul de 15 zile, să o atace. Legiuitorul a urmărit să prescrie un termen limită, dincolo de care, în interesul consolidării stabilității afacerilor, aceștia nu mai pot contesta hotărârea pretins nelegală, rolul publicării în Monitorul Oficial fiind doar acela de a lărgi sfera persoanelor care pot lua cunoștință de conținutul unor asemenea hotărâri și nu acela de a limita accesul persoanelor interesate de a le ataca în instanță chiar înainte de publicarea lor. Susținerile apelantului în sensul că o asemenea cerere de chemare în judecată poate fi exercitată doar între momentul publicității hotărârii și momentul împlinirii termenului de 15 zile nu poate fi reținută, deoarece, în măsura în care o persoană interesată, cum este și cazul reclamantei intimate, cunoaște conținutul unei hotărâri a adunării generale a asociaților anterior publicării ei, nimic nu o poate împiedica să introducă acțiunea în anulare, publicarea în Monitorul Oficial devenind pentru aceasta lipsită de consecințe juridice.
Pe de altă parte, însăși argumentația juridică a apelantului este de neînțeles, întrucât după ce acesta consideră că în mod greșit Tribunalul i-a respins excepția de prematuritate, ulterior (două paragrafe mai jos) el invocă și excepția de tardivitate, apreciind că aceasta se impunea a fi pusă în discuția părților, deși ea nu fusese ridicată de nimeni în fața primei instanțe. Or, dacă o cerere de chemare în judecată este pretins prematură, ea nu poate fi, în același timp, și pretins tardivă, cele două instituții excluzându-se reciproc. De altfel, din lucrările dosarului nu reiese nici un element care să poată susține o atare excepție, ea fiind neîntemeiată, apelantul neproducând vreo dovadă privitoare la data la care reclamanta ar fi luat cunoștință de hotărârea atacată, deși un asemenea moment se poate determina obiectiv, chiar dacă asociatul în cauză nu a luat parte la ședința adunării generale din 8.12.2008. De asemenea, nici excepția lipsei de interes a reclamantei, nou invocată în faza procesuală a apelului, nu este întemeiată întrucât această persoană, având calitatea se asociat al intimatei SC D. SRL Timișoara, are tot interesul ca hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv să fie anulate de instanța de judecată.
în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei intimate, raportat la prevederile art. 132 alin. (4) din Legea societăților comerciale, potrivit cărora membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi primită, pe de o parte deoarece ea nu a fost ridicată în fața judecătorului fondului, iar pe de altă parte, dat fiind faptul că reclamanta, în calitate de asociat cu 50% din capitalul social al SC D. SRL Timișoara, a înțeles să atace hotărârea adunării generale din data de 8.12.2009 prin care a fost exclusă din societate, astfel că nu se poate susține cu temei lipsa legitimității sale procesuale. Or, cum în mod judicios a reținut și Tribunalul, în materia societății cu răspundere limitată sancțiunea excluderii reprezintă o măsură cu caracter excepțional, care se dispune exclusiv pe cale judecătorească, în condițiile art. 223, intervenția instanței garantând asociatului exclus respectarea drepturilor sale, totodată fiind protejat și interesul asocierii, ce prevalează intereselor particulare ale fiecăruia dintre asociați, apărările pârâților, în sensul că prin hotărârea contestată nu s-a dispus excluderea asociatului reclamant, ci doar s-au creat premisele chemării acestuia în fața organelor competente pentru angajarea răspunderii sale, neputând fi primite atâta timp cât art. 1 al hotărârii prevede exact contrariul, mandatul de reprezentare a societății acordat celuilalt asociat neputând schimba înțelesul vădit neîndoielnic al deciziei adoptate. Aceasta cu atât mai mult cu cât intenția unui asociat de a promova o acțiune în excludere a altui asociat nu impune vreo măsură pregătitoare și niciun acord al societății înseși, exprimat printr-o hotărâre a adunării generale. Pentru aplicarea sancțiunii excluderii nu este suficientă expresia voinței sociale, pentru că excluderea este o formă conflictuală de separare a asociaților, care dă naștere unui contencios între aceștia sau între persoana exclusă și societate, motiv pentru care legea stabilește, cu titlu imperativ, că excluderea se pronunță doar prin hotărâre judecătorească, ea constituind, deci, rezultatul unui proces, sub acest aspect hotărârea atacată fiind contrară legii.
Este adevărat că revocarea administratorului se poate face oricând de către adunarea generală, chiar fără vreo culpă din partea acestuia din urmă, când revocarea survine fără justă cauză administratorul inocent fiind îndreptățit doar la plata unor daune-interese, nu și la repunerea sa în funcție. Aceasta, întrucât funcția de administrator se exercită după regulile de la mandat (art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare), având un caracter intuitu personae, esențialmente revocabil, potrivit dispozițiilor mandatului comercial (art. 1552 și 1553 C.civ.). Altfel spus, mandatul are în vedere, în principal, interesul mandantului și, fiind intuitu personae, el nu mai subzistă dacă încrederea acordată mandatarului a dispărut, revocarea administratorilor putând interveni oricând. însă, apelantul omite să aibă în vedere faptul că, potrivit legii – art. 195 din Legea nr. 31/1990, modificată – subiectul de drept căruia i se acordă prerogativa de a convoca o adunare generală este administratorul, nicio altă prevedere a Legii societăților comerciale neinstituind o derogare de la această regulă. Rațiunea unei astfel de reguli constă tocmai în aceea că societatea este un subiect de drept distinct față de asociații ei, având voință proprie și organe proprii prin care își exercită drepturile. Tocmai de aceea, pentru ca hotărârea asociaților să fie opozabilă societății, ea nu poate fi străină de societate și de organele de conducere ale acesteia. Mai mult, pentru a asigura o anumită independență administratorilor și a-i proteja împotriva imixtiunilor sau actelor intempestive ale asociaților în viața și managementul societății, legiuitorul a acordat un drept exclusiv administratorilor de a convoca adunarea generală din propria lor inițiativă sau la cererea unui asociat cu o anumită cotă de participație. De altfel, ar fi de neconceput ca o adunare generală să fie convocată fără ca societatea (prin reprezentantul ei legal – administratorul) să fie informată despre aceasta, deoarece într-un asemenea caz, societatea nu și-ar mai putea face niciun plan stabil de afaceri, fiind supusă riscului schimbărilor intempestive inițiate de asociați.
Or, în speță, se poate observa că cel care a convocat adunarea generală din data de 8.12.2008 a fost asociatul apelant, cu motivarea că asociatul administrator nu a convocat respectiva adunare cel puțin o dată pe an, refuzându-i accesul la registrele și documentele societății, fiind și asociat unic și administrator la o altă societate – SC C. SRL Timișoara – care desfășoară același comerț sau unul asemănător. Chiar dacă același text permite unui asociat sau unui număr de asociați ce reprezintă cel puțin 1/4 din capitalul social să ceară convocarea adunării generale, arătând, totodată, scopul acestei convocări, nu înseamnă că pârâtul apelant, care fără putință de tăgadă, deține cota minimă de participare la capitalul social impusă de legiuitor, avea dreptul să convoace el însuși respectiva adunare, el având posibilitatea, în cazul refuzului administratorului social de a-și îndeplini obligația de convocare, să formuleze o acțiune în justiție prin care să fi cerut instanței să dispună convocarea adunării generale, lucru pe care nu l-a făcut, administratorul răspunzând, totodată, pentru prejudiciile cauzate societății în condițiile art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, fapta sa putând constitui, eventual, și infracțiune (art. 275).
Nu în ultimul rând, excepția inadmisibilității apelului declarat de pârâtul G.I., invocată de intimata S.C., nu poate fi primită motivat de împrejurarea că această persoană a fost parte în procesul purtat în primă instanță. Chiar dacă alin. (5) al art. 132 din același act normativ statuează că cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea unei hotărâri a adunării generale a asociaților se va soluționa în contradictoriu cu societatea, atâta timp cât excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului apelant a fost respinsă de Tribunal, admiterea acesteia în cadrul apelului formulat de partea în cauză ar reprezenta o încălcare a principiului non reformatio in peius, consacrat de art. 296 C.proc.civ. Pe de altă parte, este știut faptul că, în principiu, apelant poate fi numai acela care, personal sau legalmente reprezentat, a fost „parte” în procesul de fond, art. 283 C.proc.civ. împiedicând exercitarea apelului de către acea parte care a renunțat expres la calea de atac. Prin „părți” înzestrate cu dreptul de a exercita apelul trebuie să înțelegem nu numai persoanele care, fizicește, au stat în judecată la prima instanță, ci și acelea care juridicește au fost prezente în judecată, precum și persoanele cărora legea le recunoaște legitimare procesuală activă, respectiv: reclamantul și pârâtul, intervenienții voluntari și cei introduși forțat în procesul civil, avânzii-cauză procesuali și cărora hotărârea li se poate opune cu autoritatea de lucru judecat, mandantul și reprezentantul Ministerului Public. Cu precizările făcute, rezultă așadar că apelul este inadmisibil doar atunci când el este făcut de către o persoană care n-a figurat ca parte la prima instanță, ceea ce nu este cazul în speță, unde reclamanta a fost cea care l-a chemat în judecată, în calitate de pârât, și pe apelant, chiar dacă numai pentru „opozabilitate”.
(Judecător dr. Csaba Bela Nasz)
