T.V.A. NECESITATEA EXISTENŢEI DOCUMENTELOR
JUSTIFICATIVE PENTRU PRESTĂRILE DE SERVICII.
-art. 145 alin. 3 lit.a), alin. 8 lit.a), art. 185 alin. 8 lit.a) Cod
fiscal;
-art.6 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 privind contabilitatea.
Condiţia de justificare cu acte a recepţiei de către reclamantă a
serviciului efectuat nu este prevăzut în textul special ce reglementează
condiţiile de deductibilitate a TVA, mai exact art.145 alin.3 lit.a şi
alin.8 lit.a Cod fiscal. Ea este însă prevăzută ca o regulă generală a
activităţii contabile, fiind consacrată ca regulă generală în art.6 alin.1
din Legea nr.82/1991 privind contabilitatea.
Pentru deducerea TVA, în afară de condiţiile prevăzute de
art.185 alin.8 lit.a din Codul fiscal, autoritatea fiscală este îndreptăţită
să verifice realitatea prestării serviciului pentru care se pretinde această
deducere, această din urmă condiţie fiind o aplicare a regulii generale
prevăzute de art.6 din Legea nr.82/1991 privind necesitatea existenţei
documentelor justificative.
(Curtea de Apel Piteşti – s.c.c.a.f., decizia nr. 707/R-C/5
septembrie 2008)
Constată că, prin sentinţa nr.235/CF din 24 aprilie 2008 a
Tribunalului Argeş, a fost respinsă acţiunea formulată de SC R.I.R. SRL
formulată in contradictoriu cu – Direcţia
Generală a Finanţelor Publice Argeş
Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că, la 15 02 2007,
SC R.I.R. SRL a solicitat să se dispună 1) anularea: a) raportului de
inspecţie fiscală nr. 12082 din 28.06.2006 al Direcţiei Generale a
Finanţelor Publice Argeş; b) a deciziei de impunere nr. 215 din
28.06.2006; c) a deciziei nr. 45 din 11.08.2006; 2) obligarea pârâtei la
recunoaşterea caracterului deductibil al sumei de 26.045 lei şi la
restituirea sumei respective, cu titlu de TVA, sub motiv că, greşit pârâta a
reţinut, prin raportul de inspecţie fiscală nr. 12082 din 28.06.2006, că în
luna februarie 2006 reclamanta nu ar fi respectat dispoziţiile art. 145 alin.
3 şi 8 şi art.21 lit.m din Codul fiscal şi că, în consecinţă, ea nu ar avea
dreptul la deducerea TVA în sumă de 26.045 lei, cuprinsă în factura
fiscală nr.AGYDI9965481PJ/28.02.2006 emisă de AD. SA deoarece nu
ar fi făcut dovada prestării serviciilor „Dezvoltare proiect ”; şi că, tot
greşit a fost emisă şi decizia de impunere nr.215 din 28.06.2006 prin care
pârâta a imputat suma arătată, soluţie ce ar fi fost menţinută greşit prin
decizia nr. 45 din 11.08.2006 în care a fost respinsă contestaţia
reclamantei.
Analizând în drept litigiul, tribunalul a constatat că, potrivit art.145
alin.3 lit.a din Codul fiscal şi art.21 alin.4 lit.m din Codul fiscal următoarele
cheltuieli nu sunt deductibile: m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă,
asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica
necesitatea prestării acestora în scopul desfăşurării activităţii proprii şi pentru care nu
sunt încheiate contracte.
În concluzie, tribunalul a reţinut că reclamanta nu are dreptul
la deducerea şi rambursarea TVA, hotărând să respingă acţiunea
acesteia, ca neîntemeiată.
La 03.06.2008 reclamanta a declarat recurs împotriva
sentinţei nr. 235/CF/24.04.2004 a Tribunalului Argeş, solicitând
admiterea recursului, modificare sentinţei şi pe fond admiterea acţiunilor
.
În esenţă, sentinţa instanţei de fond este criticată pentru
următoarele:
I. Hotărârea a fost dată cu încălcare greşită a legii, art. 304
pct. 7 Cod pr.civilă.
II. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se
sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii art. 304 pct. 7 Cod
pr. civilă.
Recursul nu este fondat.
I. Nu este fondată prima critică, încadrată greşit de recurentă
în motivul prevăzut de art.304 pct.7 Cod pr.civilă, deşi vorbeşte de
încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi, în consecinţă, această critică se
încadrează corect în motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
În esenţă, recurenta susţine că instanţa a aplicat greşit art.145
alin.8 lit.a şi d din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, deoarece
judecătorul a adăugat condiţiilor prevăzute de textul arătat, pentru
deducerea TVA, condiţiile suplimentare prevăzute de art.21 lit.m din
acelaşi act normativ, cu toate că acest din urmă text vizează stabilirea
impozitului pe profit.
Curtea constată că, în adevăr, instanţa de fond şi-a întemeiat
soluţia şi pe disp.art.21 lit.m din Codul fiscal, ea făcând referire la acest
text în considerentele sentinţei.
Curtea constată că, textul art.21 alin.4 lit.m din Codul fiscal,
nu este aplicabil în cauză, însă, motivul reţinut de instanţa de fond şi
anume, lipsa documentelor de justificare a prestaţiei serviciului pentru
care reclamanta a dedus în speţă TVA, este just. Această condiţie de
justificare cu acte a recepţiei de către reclamantă a serviciului efectuat de
SC Automobile Dacia SA nu este prevăzut în textul special ce
reglementează condiţiile de deductibilitate a TVA, mai exact art.145
alin.3 lit.a şi alin.8 lit.a Cod fiscal. Ea este însă prevăzută ca o regulă
generală a activităţii contabile, fiind consacrată ca regulă generală în art.6
alin.1 din Legea nr.82/1991 privind contabilitatea. Potrivit acestui text,
orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării
ei într-un document care stă la baza înregistrării în contabilitate, dobândind astfel
calitatea de document justificativ. În acelaşi sens, textul art.24 din aceeaşi lege
prevede că documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea
financiară se păstrează în arhivă timp de 10 ani… . În aplicarea acestei reguli
generale a activităţii contabile, aşa cum corect observă şi judecătorul
instanţei de fond, prin Ordinul MFP nr.1850/2004, dat în aplicarea Legii
contabilităţii nr.82/1991 se prevede că în cazul prestării de servicii ce implică
realizarea de lucrări, la procesul verbal de recepţie trebuie anexată lucrarea executată,
arătându-se în ce constă aceasta, numărul paginilor acesteia, piese scrise şi desenate,
dacă este cazul, etc..
În consecinţă, curtea consideră că, pentru deducerea TVA, în
afară de condiţiile prevăzute de art.185 alin.8 lit.a din Codul fiscal,
autoritatea fiscală este îndreptăţită să verifice realitatea prestării
serviciului pentru care se pretinde această deducere, această din urmă
condiţie fiind o aplicare a regulii generale prevăzute de art.6 din Legea
nr.82/1991 privind necesitatea existenţei documentelor justificative.
Curtea constată că, reclamanta nu are aceste documente
justificative, facturile fiscale invocate de aceasta nefiind suficiente pentru
a justifica recepţia prestării serviciului.
II. Nu este fondată nici a doua critică, încadrată corect de
recurentă în motivul prev.de art.304 pct.7 Cod pr.civilă.
În esenţă, recurenta susţine că instanţa de fond nu a motivat
sentinţa, deoarece, din conţinut acesteia nu rezultă motivele de fapt şi de
drept care au format convingerea acesteia şi că nu rezultă motivul pentru
care a fost înlăturată concluzia raportului de expertiză.
Curtea constată că, instanţa de fond şi-a motivat soluţia
stabilind situaţia de fapt şi pe cea de drept aplicabilă în speţă, respectiv
art.145 alin.3 şi alin.8 din Codul fiscal ca şi Legea contabilităţii.
Cu privire la omisiunea instanţei de fond de a motiva
considerentul pentru care nu a fost reţinută concluzia raportului de
expertiză, curtea constată că judecătorul instanţei de fond, chiar dacă nu
a arătat expres aceste motive, indirect el a înlăturat concluziile arătate, pe
temeiul textelor legale invocate în sentinţă, aşa cum au fost arătate mai
sus.
Curtea constată că, în concluziile raportului de expertiză se
conchide că serviciul efectuat de prestator este real, deoarece el este
justificat prin beneficiul efectuat de recurenta-beneficiară a serviciului şi
că acest serviciu, având o altă natură decât cea de construcţii sau alte
activităţi materiale, poate fi justificat prin bugetul de cheltuieli pentru
persoanele care au efectuat serviciul, documentul de numire a unor
persoane în postul de director adjunct control gestiune, ar constitui
documente justificative.
Curtea consideră că o astfel de concluzie este neîntemeiată,
deoarece prestarea unui serviciu nu poate fi justificată cu „bugetul de
cheltuieli” sau cu „documente de numire a unor persoane”. În realitate,
aşa cum a fost arătat mai sus, prestarea serviciului trebuie să fie justificată
cu documente scrise. Altfel, nu se poate reţine decât că acest serviciu este
fictiv.
În concluzie, se va respinge şi această critică ca nefondată.
Văzând şi dispoziţiile art.312 alin.1 Cod pr.civilă, se va respinge recursul
ca nefondat.
