Clauza penală este o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
Încetarea, prin reziliere, a contractului de leasing financiar, din culpa utilizatorului, poate avea ca efect cauzarea unui prejudiciu pe seama finanţatorului constând în ratele de leasing şi dobânda pe care utilizatorul s-a obligat să le plătească, iar finanţatorul avea speranţa legitimă că le va încasa. Prin urmare, referirea clauzei penale la daune-interese evaluate ca prejudiciu reprezentând ratele de leasing contractuale viitoare şi, după caz, dobânzile asupra acestor rate, nu este contrară dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 778 din 3 aprilie 2012
Prin sentința civilă nr. 159/18.01.2012 pronunțată în dosarul nr. 1978/108/2008, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins contestația formulată de creditoarea SC P. IFN SA București împotriva tabelului suplimentar de creanțe.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea SC P. IFN SA București, solicitând modificarea ei în tot, în sensul admiterii contestației formulate și înregistrarea sa pe tabelul suplimentar al creanțelor, pe lângă suma de 761.122,69 lei, și cu suma de 2.382.709,54 lei, reprezentând ratele de leasing rămase de recuperat, respectiv valoarea contractului neexecutată cu titlu de daune-interese.
Prin decizia civilă nr. 778/03.04.2012, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul creditoarei, a casat în tot hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
în conformitate cu pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinate, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.
Potrivit art. 1066 C.civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de leasing, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i. Pornind de la definiția legală a instituției, doctrina a definit clauza penală ca fiind acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său. Așadar, rolul clauzei penale este acela de a evalua pe cale convențională prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încălcării de către debitor a obligațiilor contractuale, instituind în sarcina acestuia din urmă obligația de a a-i achita creditorului o sumă de bani ori o altă valoare patrimonială.
O astfel de clauză are un izvor juridic legal reprezentat de art. 15 din O.G. nr. 51/1997, conform căruia, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/ utilizatorul nu execută obligațiile de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive calculate de la data scadenței prevăzută în contractul de leasing, locatorul/ finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar locatarul/ utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.
Se observă, însă, că prevederile O.G. nr. 51/1997 acoperă doar dreptul locatorului/ finanțatorului la restituirea bunurilor plasate în leasing și la obligarea locatarului/ utilizatorului de a plăti sumele datorate până la data restituirii obiectului material al leasingului. Dispoziția citată nu se referă expressis legis și la daunele-interese reprezentate de prejudiciul încercat de locator/ finanțator după data restituirii obiectului material al leasingului (bunuri/ echipamente). Totuși, aceeași prevedere legală, în chiar debutul reglementării sale, statuează că dispozițiile sale își găsesc aplicarea „dacă în contract nu se prevede altfel”. Prin urmare, norma specială conținută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite alăturarea unor norme complementare la care părțile au posibilitatea să recurgă pe cale convențională.
Curtea constată că părțile au procedat în acest mod, în sensul că, alăturat înscrierii în contractul lor a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997, au inclus o clauză convențională având natura juridică a clauzei penale reglementate de dreptul comun, și anume de art. 1066-1070 și art. 1087 C.civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de leasing.
Pe acest temei, creditoarea a solicitat, prin declarația sa de creanță, daunele-interese reprezentând o sumă egală cu valoarea ratelor de leasing viitoare rămase de recuperat până la expirarea duratei contactului. Dispozițiile O.G. nr. 51/1997 au natura juridică a normelor speciale și, prin urmare, pot fi completate, în mod subsidiar, cu normele dreptului comun, fie acesta drept comercial sau civil. Prin urmare, nimic nu împiedică părțile contractului de leasing financiar să recurgă la clauze contractuale care își află regimul juridic, în totul sau în parte, în reglementarea dreptului comun. Ca o consecință directă, validitatea acestor clauze trebuie verificată potrivit regimului juridic care le reglementează și în acord cu voința juridică reală manifestată de părți la încheierea contractului.
Curtea relevă că clauza penală înscrisă de părți în conținutul art. 12.2 alin. (3) din „Condițiile generale” trebuie examinată sub două comandamente juridice, astfel: clauza penală să nu contravină cerințelor O.G. nr. 51/1997 în legătură cu încheierea, executarea și efectele contractului de leasing; clauza penală extinsă la regimul juridic al dreptului comun să corespundă scopului instituit de legiuitor.
Din economia dispozițiilor art. 15 din ordonanță rezultă, pe de o parte, că părțile pot conveni asupra daunelor-interese datorate pentru rezilierea contractului, statuându-se că acestea se pot întinde, cel puțin, până la data restituirii obiectului material al leasingului, iar pe de altă parte, că părțile pot conveni și altfel, în sensul de a stipula o altă determinare a daunelor-interese, mai restrânsă sau mai întinsă decât cea la care se referă norma legală evocată.
Curtea apreciază, însă, că astfel de daune-interese trebuie să se coreleze cu conținutul intrinsec al drepturilor și obligațiilor părților contractului de leasing, dintre care constituie repere de reflectare a daunelor-interese specifice contractului de leasing financiar efortul finanțatorului de a avansa integral suma de bani către furnizorul bunurilor/ echipamentelor în vederea achiziționării acestora în scopul punerii lor la dispoziția utilizatorului, cu titlu de folosință, în speranța obținerii de la acesta din urmă a restituirii investiției financiare, prin intermediul ratelor de leasing și a unei dobânzi de finanțare a operațiunii. De cealaltă parte se identifică ruperea raporturilor contractuale din culpa utilizatorului debitor, ceea ce conduce la eșecul întregii operațiuni și la încercarea de către finanțator a unui prejudiciu financiar, exclusiv. Aceasta, întrucât finanțatorul, deși este, totodată, achizitorul bunurilor/ echipamentelor, deținând dreptul de proprietate al acestora, de natura obiectului său de activitate nu este cumpărarea spre închiriere a unor bunuri sau echipamente, nici exploatarea în nume propriu a acestora, ci contractarea finanțării bunurilor/ echipamentelor, la cererea utilizatorilor lipsiți de mijloace financiare, pentru a le asigura acestora din urmă exploatarea sau punerea în operă a bunurilor/ echipamentelor astfel achiziționate, în schimbul unor rate de leasing și, după caz, a unei dobânzi de leasing.
încetarea, prin reziliere, a contractului de leasing financiar, din culpa utilizatorului, poate avea ca efect cauzarea unui prejudiciu constând în ratele de leasing și dobânda pe care utilizatorul s-a obligat să le plătească, iar finanțatorul avea speranța legitimă că le va încasa. Prin urmare, referirea clauzei penale la daune-interese evaluate ca prejudiciu reprezentând ratele de leasing contractuale viitoare și, după caz, dobânzile asupra acestor rate, nu este contrară dispozițiilor O.G. nr. 51/1997. Este cunoscut faptul că prevederile art. 969 C.civ. de la 1864 ridică la rang de lege convenția părților, așa încât acestea sunt ținute la executarea, întocmai și cu bună-credință, a obligațiilor asumate. Invalidarea convenției ori a uneia dintre clauzele acesteia nu poate avea loc decât pentru cazurile prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 948 și urm. din actul normativ menționat.
în speță, însă, singurele justificări avute în vedere pentru invalidarea clauzei penale au fost reprezentate de pretinsul dezechilibru contractual ce s-ar ivi în situația în care i s-ar pretinde debitoarei executarea obligațiilor asumate și de împrejurarea că actul juridic este un contract de adeziune. însă atare justificări nu-și găsesc acoperirea în dispozițiile legale care au guvernat condițiile de încheiere a contractului. Astfel, atât dezechilibrul contractual cât și impunerea de către creditoare a clauzei pot fi analizate, din punct de vedere al condițiilor de încheiere a contractului, numai din perspectiva cauzei convenției. în speță, debitoarea intimată nu a făcut dovada că s-ar fi aflat într-o stare de constrângere și că, în mod deliberat, profitând de situația sa, creditoarea i-ar fi impus clauza penală stipulată la art. 12.2 alin. (3) din „Condițiile generale”, parte integrantă a contractului de leasing. De aceea, raționamentul primei instanțe nu are fundament legal, ceea ce atrage incidența cazului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C.proc.civ.
Cu toate acestea, Curtea constată că nu pot fi primite în bloc criticile recurentei cu privire la greșita respingere a contestației sale la tabelul de creanțe, atât în privința contractului de leasing financiar nr. 4338/25.10.2006, cât și în privința celui cu nr. 3550/21.07.2006.
Astfel, din analiza clauzelor contractuale se poate observa că doar prima convenție cuprinde, în „Condițiile generale”, clauza penală [art. 12.2 alin. (3)] potrivit căreia utilizatorul este obligat să restituie locatorului bunul în termen de maxim 3 zile de la data rezilierii contractului de către locator și să achite locatorului, cu titlu de daune-interese, suma reprezentând diferența între valoarea ratelor rămase de achitat până la sfârșitul perioadei de leasing și valoarea bunului la un preț care este rezultatul expertizei efectuate de către un expert autorizat, costul expertizei urmând a fi suportat de către utilizator.
într-adevăr, alin. (2) al art. 5.2 din contractul nr. 4338/25.10.2006 prevede că părțile contractante sunt de acord cu toate clauzele și condițiile Contractului de leasing financiar, ale Condițiilor generale și ale următoarelor Anexe, care fac parte integrantă din acesta: Anexa 1 – Condițiile generale ale contractului de leasing. în schimb, în contractul de leasing imobiliar-financiar nr. 3550/21.07.2006, astfel cum a fost el modificat prin acte adiționale, nu se regăsește inserată o clauză penală și nici o prevedere similară, ceea ce determină lipsa parțială de fundament a susținerilor recurentei (lăsând la o parte faptul că nici numărul articolului și reproducerea conținutul acestuia nu sunt corecte) în sensul că, „în temeiul art. 12.3 lit. d) din Anexa 1 la contractele de leasing financiar nr. 3550/21.07.2006 și nr. 4338/25.10.2006 Condiții generale, utilizatorul se obligă să restituie bunul locatorului și să achite locatorului, în același termen, cu titlu de daune-interese, ratele de leasing rămase de achitat până la expirarea duratei contractului de leasing”.
Așadar, instanța constată că creditoarea recurentă are dreptul să fie înscrisă pe tabelul suplimentar de creanțe cu daunele-interese rezultate din contractul de leasing financiar nr. 4338/25.10.2006, dar nu în cuantumul solicitat prin declarația de creanță, ci cu valoarea rezultată ca diferență dintre suma ratelor rămase de achitat până la sfârșitul perioadei de leasing și valoarea bunurilor finanțate – 2 autovehicule marca D. -, determinată pe baza unei expertize efectuate de către un expert autorizat, însă, cum potrivit art. 305 C.proc.civ., în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor, raportat la prevederile art. 312 alin. (3) teza I din același cod, se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Acest din urmă text statuează că modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi (expertiza fiind o asemenea probă).
Apărările lichidatorului judiciar potrivit cărora în dosarul nr. 1305/59/2010 Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de o altă societate de leasing împotriva sentinței judecătorului-sindic de a nu înscrie în tabelul de creanțe daunele-interese solicitate de finanțator, chiar dacă sunt reale, nu pot determina o altă soluție, cele două litigii nefiind similare. Astfel, prin decizia civilă nr. 220/08.02.2011 instanța de control judiciar a respins recursul societății de leasing motivat de împrejurarea că, deși este adevărat că în funcție de momentul rezilierii utilizatorul rămâne de obicei cu mai multe rate neplătite, nu toate acestea se transformă automat, conform contractului, începând cu data încetării acestuia, în daune-interese pentru neexecutare. Pentru ca acest lucru să se întâmple ar fi fost imperios necesar ca părțile să fi prevăzut în cuprinsul contractului, care reprezintă legea părților – acestea fiind ținute să-l respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt servanda -, o clauză expresă în acest sens, ceea ce nu au făcut, din analiza art. 15.7, de care se prevalează recurenta, neputându-se înțelege cu certitudine dacă încetarea contractului, ca o consecință a rezilierii declarate de către finanțator pentru neplata integrală a ratelor de leasing timp de mai mult de 60 de zile de la data scadenței obligației (art. 15.3), nu îl scutește pe utilizator de plata integrală a ratelor pentru trecut (adică, a ratelor scadente la data rezilierii, dar neplătite) sau pentru viitor (adică, a restului ratelor de leasing, până la expirarea perioadei de contract, așa cum susține creditoarea). Or, este știut faptul că, potrivit art. 983 C.civ. de la 1864, atunci când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă, care în speța de față este debitoarea intimată.
Nu în ultimul rând, Decizia nr. XI/2005 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii, nu are aplicabilitate în speță, neaflându-ne în prezența unui contract de împrumut având ca obiect sume de bani.
(Judecător dr. Csaba Bela Nasz)
