Acţiunea în răspundere civilă reglementată de are un dublu temei de fapt: starea de a societăţii comerciale, asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ prevăzute de articolul de lege amintit. Răspunderea fundamentată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică), trebuie să fie îndeplinite condiţiile generale ale acestei forme de răspundere civilă pentru ca persoanele prevăzute de text să răspundă cu averea personală pentru datoriile societăţii pe care au condus-o, şi anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă şi prejudiciu să existe o legătură cauzală, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia autorului. Prin faptele de deturnare sau ascundere a unei părţi din activul persoanei juridice se înţeleg acele fapte ilicite de natură contabilă prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinaţia lor normală ori sunt ascunse terţilor. Prin mărirea, în mod fictiv, a pasivului se înţelege orice faptă ilicită de natură contabilă prin care se măreşte în mod artificial pasivul patrimonial al persoanei juridice. Prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activităţi comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvenţă se înţelege acel ansamblu de activităţi care, deşi sunt vădit prejudiciabile din punct de vedere financiar pentru patrimoniul societăţii, sunt continuate în mod conştient şi voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obţine câştiguri personale.
Secţia comercială, Decizia nr. 921 din 14 septembrie 2010
Prin sentința comercială nr. 201/JS/18.03.2010 pronunțată în dosarul nr. 4516/115/2001 judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Caraș-Severin a respins atât contestația formulată de creditoarea C.L. Reșița împotriva planului de distribuire între creditori, cât și obiecțiunile depuse de creditoarele AVAS București și C.L. Reșița la raportul final de lichidare. De asemenea, Tribunalul a respins cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale formulate de creditoarea C.L. Reșița, în numele comitetului creditorilor, împotriva pârâtului C.I., aprobând, totodată, raportul final întocmit de lichidatorul judiciar SC P.M. SPRL Reșița, prin care s-a propus închiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei SC P. SRL Reșița, cu toate consecințele care rezultă din aceasta.
împotriva sentinței de mai sus au declarat recurs creditorii C.L. Reșița și AVAS București, primul creditor solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a nu dispune închiderea procedurii insolvenței debitoarei intimate SC P. SRL Reșița, și să se admită cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a pârâtului C.I., recurenta având de recuperat suma de 20.860 lei, iar a doua creditoare modificarea acesteia, în sensul admiterii obiecțiunilor sale și, pe cale de consecință, continuarea procedurii de lichidare până la recuperarea tuturor datoriilor pe care SC P. SRL Reșița le are de achitat creditorilor.
Prin decizia civilă nr. 921/14.09.2010 Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondate recursurile ambilor creditori. Pentru a pronunța această soluție instanța de control judiciar a reținut că în speță nu este incident motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea de închidere a procedurii insolvenței față de debitoarea SC P. SRL Reșița nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cum fără temei susțin instituțiile creditoare.
Astfel, față de cele arătate de lichidatorul judiciar SC P.M. SPRL Reșița prin raportul final susținut la termenul din 29.10.2009, care a fost comunicat tuturor creditorilor înscriși la masa credală, în care acesta a propus închiderea procedurii de colectivă declanșată pe seama debitoarei SC P. SRL Reșița deoarece întregul patrimoniu al falitei a fost valorificat și că nu mai sunt alte surse pentru obținerea de lichidități în scopul îndestulării creditorilor până la acoperirea creanțelor declarate, văzând și cele arătate de creditorii recurenți prin obiecțiunile formulate, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 132 alin. (2) din legea-cadru, aprobând raportul final și dispunând închiderea procedurii colective.
Această normă statuează fără echivoc că o procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă, în urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul sindic urmând să pronunțe o sentință, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispunând și radierea acestora.
Având în vedere că prin obiecțiunile depuse la dosar numai creditorul C.L. Reșița a criticat planul de distribuție întocmit de lichidator, obiecțiuni corect respinse de Tribunal, întrucât singurul creditor căruia în procedura de faliment i-au fost distribuite sume a fost creditorul garantat Banca B. SA, Sucursala Caraș-Severin. Acesta a fost înscris în tabloul de creanțe cu 869.349,52 lei, fiindu-i distribuită doar suma de 260.000 lei. Prin urmare, distribuția s-a efectuat în temeiul art. 121 din Legea nr. 85/2006, modificată, având în vedere că banca deține o creanță garantată, nici aceasta nefiind achitată integral. Prin urmare, distribuirea unor sume către creditorii care fac parte din altă categorie de creanțe, respectiv creditorul bugetar, este interzisă în mod expres de art. 125 din lege, care prevede că titularilor de creanțe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanțe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute la art. 123.
în esență, singurele critici aduse de creditori sentinței comerciale nr. 201/JS/18.03.2010 a Tribunalului Caraș-Severin se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale a fostului administrator al debitoarei SC P. SRL Reșița, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, de regulă, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. Prin excepție, în conformitate cu alin. (3) al acestui text, comitetul creditorilor sau creditorul care deține mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanțelor poate cere judecătorului sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. (1) și aceasta amenință să se prescrie.
în fața primei instanțe, întrucât lichidatorul judiciar SC P.M. SPRL Reșița, desemnat să administreze procedura insolvenței față de debitoarea SC P. SRL Reșița, în raportul întocmit a învederat că nu a identificat niciun temei pentru aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu referire la fiecare dintre faptele prevăzute de acest text, creditorul C.L. Reșița, în numele comitetului creditorilor, a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului C.I., în conformitate cu art. 138 lit. c) și e), în motivare arătând că prin neplata la termen a impozitelor și taxelor prevăzute de Legea nr. 571/2003 și folosirea sumelor de bani pentru susținerea activității curente, acesta se face vinovat de deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice, dispunând, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți, pârâtul dând dovadă de rea-credință, ducând debitoarea în incapacitate de plată.
Este adevărat că prevederile art. 138 pun la dispoziția creditorilor mijloace și instrumente specifice în scopul satisfacerii creanțelor în situația în care starea de insolvență a societății a fost cauzată prin una din faptele prevăzute la alin. (1) al acestui text de lege. Cu toate acestea, cum în mod judicios a reținut și Tribunalul, acțiunea în răspundere civilă fundamentată pe art. 138 are un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale, asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute de articolul de lege amintit, simpla enumerare a unor fapte imputate pârâtului intimat neputând duce automat la antrenarea acestei răspunderi. Tot în mod corect judecătorul sindic a constatat și că reclamantul nu s-a conformat exigențelor impuse de art. 1169 C.civ., potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, și de alin. (1) al art. 129 C.proc.civ., care statuează, de asemenea, că părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, având, totodată, obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările, doar nominalizarea a două dintre cazurile de atragere a răspunderii patrimoniale personale reglementate de Legea insolvenței nefiind suficientă pentru a determina convingerea instanței că cererea de chemare în judecată este întemeiată.
Răspunderea fundamentată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică), trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale acestei forme de răspundere civilă pentru ca persoanele prevăzute de text să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului.
în prezenta cauză recurentul C.L. Reșița a susținut incidența art. 138 alin. (1) lit. c) și e) din actuala Lege a insolvenței, în sensul că prin neplata la termen a impozitelor și taxelor prevăzute de Codul fiscal și folosirea sumelor de bani pentru susținerea activității curente a societății, fostul administrator se face vinovat de deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice, dispunând în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridica la încetare de plați. De asemenea, creditorul susține că pârâtul a ascuns o parte din activul persoanei juridice, mărind în mod fictiv pasivul acesteia, continuând, totodată, în mod abuziv o activitate deficitară, care nu putea conduce decât la încetarea plăților.
în primul rând, este de reținut că sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fața judecății, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage implicit atragerea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut posibilitatea angajării acestei răspunderi patrimoniale doar după administrarea de dovezi care să conducă fără niciun dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență, asemenea dovezi nefiind produse în cauză.
în al doilea rând, prin faptele de deturnare sau ascundere a unei părți din activul persoanei juridice se înțeleg acele fapte ilicite de natură contabilă prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinația lor normală ori sunt ascunse terților. Intră în această categorie faptele ilicite prin care se realizează dispariția unor documente justificative, falsificarea unor acte contabile în sensul modificării destinației sau a naturii bunului intrat în patrimoniul societății etc. Prin mărirea, în mod fictiv, a pasivului se înțelege orice faptă ilicită de natură contabilă prin care se mărește în mod artificial pasivul patrimonial al persoanei juridice, în această categorie intrând fapte, precum: falsificarea registrelor contabile prin introducerea unor obligații inexistente sau păstrarea unor datorii deja plătite.
Nevirarea lunară a contribuțiilor reținute la sursă în fondurile speciale are, la rândul său, o sancțiune cuprinsă în art. 3021 C.pen., o asemenea activitate neconstituind „deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice” care să atragă aplicarea dispozițiilor menționate tocmai datorită faptului că aceste sume nu fac parte din averea debitoarei, fapta administratorului social care nu a plătit anumite taxe și impozite către bugetul de stat sau nu a achitat contribuțiile către fondul de asigurări sociale de sănătate necircumscriindu-se ipotezei reglementate de litera e) a art. 138 din noua lege, concluzie întemeiată, în măsura în care recurenții nu pretind că aceste sume ar fi fost folosite de către pârât în folos propriu sau al altei persoane, în sensul lit. a) a articolelor menționate.
Prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activități comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acel ansamblu de activități care, deși sunt vădit prejudiciabile din punct de vedere financiar pentru patrimoniul societății, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obține câștiguri personale.
în speța dedusă judecății, creditorii nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a acestor condiții și, contrar susținerilor lor, cerințele art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu rezultă din probele administrate în cauză. De asemenea, din cuprinsul rapoartelor lichidatorului nu a reieșit că administratorul social ar fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în interes personal, el nefăcând nici acte de comerț în interes personal, continuarea activității fiind făcută numai în speranța redresării și obținerii unor venituri care să acopere datoriile acumulate.
Este adevărat că Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci și de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros și că obligațiile și răspunderea administratorilor unei societăți comerciale sunt reglementate și de dispozițiile referitoare la mandat, însă în speță nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, reproduse și de instituțiile creditoare prin cererile de recurs, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condițiile speciale ale art. 138 din noua Lege a insolvenței.
Chiar dacă Statul român, reprezentat prin AVAS București și C.L. Reșița, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura insolvenței, imposibilitatea recurenților de a recupera creanțele deținute nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata creanțelor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
(Judecător Csaba Bela Nasz)
