C. proc. civ. – art. 1, art. 2, art. 181, art. 132
distinge trei categorii de cereri: a) de întregire, care au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul acţiunii introductive; b) de modificare, prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, şi c) precizatoare, prin care se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii introductive de instanţă, se măreşte sau se micşorează câtimea obiectului cererii, se solicită valoarea obiectului pierdut sau pierit ori se înlocuieşte cererea în constatare cu una pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită.
Instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect, această regulă trebuind înţeleasă în sensul că instanţa sesizată iniţial rămâne învestită cu judecarea pricinii dacă, în funcţie de valoarea obiectului, a fost competenţă la data sesizării.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 24 din 25 ianuarie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 313/P.I. din 16 martie 2010 pronunţată în dosarul nr. 1261/325/2008 Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea precizată de reclamanta R.A. A Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta S.C. B S.R.L. Timişoara, obligând-o pe aceasta din urmă să-i plătească suma de 38.250,81 lei, cu titlu de chirie restantă, 38.250,81 lei, penalităţi de întârziere şi 438,44 lei, cu titlu de utilităţi pentru perioada 16.01-22.06.2005.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, solicitând modificarea ei în tot, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 24 din 25 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul pârâtei S.C. B S.R.L. Timişoara şi a anulat sentinţa comercială nr. 313/P.I. din 16 martie 2010 a Tribunalului Timiş, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Timişoara.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că prin cererea înregistrată iniţial la Judecătoria Timişoara la data de 28 ianuarie 2008 reclamanta R.A. A Bucureşti a solicitat obligarea pârâtei S.C. B S.R.L. Timişoara la plata sumei totale de 73.302,48 lei, reprezentând debit constituit din 11.144,91 lei – facturi emise cu titlu de chirie neachitată în perioada mai-septembrie 2005, şi 62.157,57 lei, reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturilor pe această perioadă. Ulterior, prin cererea depusă la termenul din 17 iunie 2009, primul fixat în cauză după repunerea dosarului pe rol la cererea reclamantei, ca urmare a suspendării judecăţii dispuse în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă prin încheierea de şedinţă din 16 aprilie 2008, aceeaşi parte a arătat că înţelege să-şi precizeze acţiunea introductivă, în sensul că totalul pretenţiilor sale este de 111.991,73 lei, reprezentând 38.250,81 lei chirie restantă pentru perioada 16 mai-15 septembrie 2005, 438,44 lei consum de apă şi energie electrică în perioada 16 ianuarie-22 iunie 2005, 11.144,91 lei penalităţi de întârziere aferente chiriei neachitate, calculate până la data de 24 noiembrie 2005, şi 62.157,57 lei penalităţi de întârziere aferente chiriei neachitate, calculate până la 5 septembrie 2007, iar nu de 73.302,48 lei, cum dintr-o eroare materială a trecut în cererea introductivă de instanţă, invocând în drept dispoziţiile art. 132 din Codul de procedură civilă.
Judecătoria Timişoara, văzând precizarea de acţiune formulată de reclamantă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş (instanţă care ulterior a pronunţat sentinţa apelată), reţinând că este adevărat că momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului este acela al sesizării instanţei, împrejurare prevăzută de art. 181 din Codul de procedură civilă. Însă, în cazul de faţă, reclamanta şi-a majorat pretenţiile în condiţiile art. 132 din acelaşi cod, ca urmare a îndreptării erorii de calcul săvârşită cu prilejul evaluării pretenţiilor, ceea ce determină inaplicabilitatea art. 181.
În conformitate cu acest text de lege, instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect. Norma citată trebuie înţeleasă în sensul că instanţa sesizată iniţial rămâne învestită cu judecarea pricinii dacă, în funcţie de valoarea obiectului, a fost competenţă la data sesizării.
Potrivit art. 1 din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe, plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, şi în orice alte materii date prin lege în competenţa lor, iar în conformitate cu art. 2 din acelaşi cod, tribunalul judecă în primă instanţă, printre altele, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani şi procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Ca atare, se poate observa că, în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă stabileşte expres competenţa după materie, în primă instanţă, a tribunalului, în procesele şi cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din acelaşi cod reglementează competenţa de drept comun, în primă instanţă, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competenţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei. Aşadar, dacă o acţiune comercială are un obiect evaluabil în bani care nu depăşeşte suma de 100.000 lei competenţa în primă instanţă aparţine exclusiv judecătoriei.
Într-adevăr, art. 132 din acelaşi cod statuează că la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. Cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă: 1. când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; 2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii; 3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit; 4. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită, reclamantul având dreptul să solicite un termen pentru a depune întâmpinare la cererea reconvenţională şi a propune dovezile în apărare.
Aşadar, Codul de procedură civilă distinge trei categorii de cereri: a) de întregire, care au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul acţiunii introductive, cum ar fi, spre exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor în litigiu sau pentru completarea elementelor de fapt; b) de modificare, prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum părţile, obiectul sau temeiul juridic, şi c) precizatoare, care nu vizează nici completarea lipsurilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi nici modificarea elementelor sale esenţiale, prin acestea urmărindu-se îndreptarea greşelilor materiale din cuprinsul cererii introductive de instanţă, mărirea sau micşorarea câtimii obiectului cererii, solicitarea valorii obiectului pierdut sau pierit ori înlocuirea cererii în constatare cu o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită.
Această distincţie prezintă importanţă nu numai teoretică, dar mai ales una practică, deoarece, conform art. 132 şi 134 din Codul de procedură civilă, cererile adiţionale nu pot fi primite, fără acordul adversarului, decât la prima zi de înfăţişare, care este aceea în care părţile pot pune concluzii, altfel cererea de modificare a acţiunii introductive este tardivă. În schimb, cererile precizatoare nu presupun consimţământul pârâtului şi nici măcar obligaţia reclamantului de a le formula în scris, declaraţiile sale verbale trebuind doar să fie trecute în procesul-verbal al şedinţei.
Pentru a ne regăsi în ipoteza reglementată şi invocată de regia reclamantă – art. 132 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă – este imperios necesar ca în cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care Judecătoria Timişoara a fost învestită în data de 28 ianuarie 2008 să se fi strecurat vreo greşeală materială, care poate fi rectificată pe această cale procedurală, în sensul că intimata, în cuprinsul petitelor formulate, a menţionat greşit anumite aspecte (cum ar fi, totalul pretenţiilor sale greşit calculat în urma adunări celor două creanţe reclamate – facturi neplătite şi penalităţi de întârziere), care se impun a fi corectate şi a căror eroare materială este una de domeniul evidenţei, ceea ce nu se poate susţine în privinţa sumei totale pentru care partea a înţeles să acţioneze în instanţă societatea pârâtă, în sensul că cuantumul pretenţiilor sale se cifrează la valoarea de 111.991,73 lei şi nu la cea de 73.302,48 lei, câtă vreme, pe de o parte, în cererea de chemare în judecată a fost defalcată pretenţia solicitată, iar cele două sume adunate dau valoarea din acţiunea introductivă, în timp ce în cererea de modificare, pe lângă sumele iniţial pretinse, reclamanta a mai adăugat şi alte valori. Pe de altă parte, toată acţiunea comercială a fost grefată şi motivată pe suma iniţială, pentru care partea a şi urmat procedura concilierii prealabile impusă de art. 7201 şi urm. din Codul de procedură civilă, aşa cum rezultă fără putinţă de tăgadă atât din convocarea la conciliere nr. 13849/06.12.2007 şi adresa de revenire la conciliere nr. 985/09.11.2007, cât şi din cuprinsul procesului-verbal de conciliere întocmit în data de 24 decembrie 2007, ora 1030.
Împrejurarea că, ulterior reclamanta, în urma studierii evidenţelor sale contabile, a descoperit că pârâta i-ar datora o sumă mai mare nu justifică o altă interpretare, chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că aceste afirmaţii ar fi reale, pentru simplul motiv că art. 181 din Codul de procedură civilă arată fără echivoc că instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect, fiind posibilă şi situaţia ca un reclamant, deşi are o creanţă de peste 100.000 lei, să nu-l acţioneze pe debitor în justiţie decât pentru o sumă ce nu depăşeşte această valoare, iar ulterior să se răzgândească, dar prin această atitudine nu poate să determine, în mod unilateral, care instanţă să judece, în fond, litigiul astfel născut, neputându-se eluda normele imperative care reglementează competenţa materială a instanţelor de judecată române.
Ca atare, este evident că cererea precizatoare depusă de intimată la termenul din 17 iunie 2009 este una fundamentată pe art. 132 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, iar art. 181 din acelaşi cod, care urmăreşte ca instanţa sesizată iniţial să rămână învestită cu judecarea pricinii dacă, în funcţie de valoarea obiectului, a fost competentă la data sesizării, este pe deplin aplicabil în cauză.
Faţă de obiectul litigiului, care este unul evaluabil în bani, şi cuantumul iniţial al pretenţiilor reclamantei (sub 100.000 lei), pricina trebuia să fie soluţionată în primă instanţă de către judecătorie şi nu de tribunal, cum greşit s-a procedat în cauză, astfel că sunt incidente prevederile tezei I-a alin. (2) al art. 297 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă.
