ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA CIVILĂ MIXTĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.544/2009-
Ședința publică din 27 martie 2009
PREȘEDINTE: R – – judecător
– – – judecător
– – – judecător
– – – grefier
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor civile declarate de reclamantul domiciliat în O, str. -, nr. 10, – 32,. 2,. 10, județul B și de pârâta “” – cu sediul în O,-, județul B, împotriva sentinței civile nr. 899 din 23 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, având ca obiect: litigiu de muncă.
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc la data de 24 martie 2009, când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta și când pronunțarea hotărârii a fost amânată pentru data de 27 martie 2009, când:
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.899/LM din 23 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr-, s-a dmis în parte acțiunea formulată de reclamantul domiciliat în O,-, -. 32,. II..10, județul B în contradictoriu cu pârâta SC. – cu sediul în O,-, județul B și în consecință, a fost obligată pârâta la plata unei despăgubiri în cuantum de 6 salarii minime brute pe unitate de la data concedierii, a primei de vacanță echivalentă unui salariu minim pe unitate aferent anilor 2004 și 2005.
Au fost respinse celelalte cereri.
Pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 30 lei cu titlul cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a pronunța în acest mod, tribunalul a reținut următoarele:
Între reclamant și unitatea pârâtă au existat raporturi juridice de muncă care au încetat în baza deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr.432/07.03.2007 în temeiul art.65 Codul muncii
Conform art.67 Codul muncii, “salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil”.
De asemenea, sub aspectul accesului la măsurile de protecție socială, instanța a reținut că reclamantul, fiind disponibilizat în urma concedierilor colective, este îndreptățit la măsurile de protecție socială prevăzute în contractele colective de muncă pe unitate sau în contractele colective pe ramură.
Sub acest aspect, instanța a reținut disp. art.80 din Contractul colectiv de muncă pe unitate din anii 2004-2005, înregistrat sub nr.113 din 28 iunie 2004, modificat prin obiecțiunile înregistrate sub nr.2072 din 27.07.2004 la B, potrivit căruia ” la disponibilizarea colectivă, fiecare salariat, odată cu primirea deciziei de disponibilizare, va primi cel puțin 6 salarii minime brute pe unitate”, iar art.82 din Contractul colectiv de muncă pe unitate pentru anii 2006-2007, înregistrat sub nr.176/30-.06.2006, stipulează că “la disponibilizarea colectivă, fiecare salariat, odată cu primirea deciziei de disponibilizare, va primi cel puțin șase salarii minime pe unitate”.
Instanța a reținut că alin.2 al art.82 din Contractul colectiv de muncă pe unitate pentru anii 2006-2007, prin care se stipulează măsuri de protecție socială de șase, nouă, respectiv 12 salarii, în funcție de vechime, nu este aplicabil în prezenta speță, deoarece nu rezultă că disponibilizările colective din cadrul unității pârâte au fost efectuate ca urmare a dizolvării, reorganizării, lichidării sau reorganizării juridice a unității pârâte, ci pentru motivele invocate în deciziile de concediere, motiv pentru care instanța a apreciat că acțiunea reclamantului este în parte întemeiată, acestuia fiindu-i aplicabil disp.art.80 modificat prin obiecțiuni din Contractul colectiv de muncă pe unitate pentru anii 2004-2005 și art.82 al.1 din Contractul colectiv de muncă pe unitate pentru anii 2006-2007, respectiv este îndreptățit, la data disponibilizării colective, la plata a șase salarii minime brute pe unitate.
Instanța a apreciat ca neîntemeiate apărările unității pârâte, întemeiate pe nota comună nr.2572/12871/30.11.2006 a Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, cele privind acordarea acestor drepturi doar în condițiile realizării sarcinilor de producție și realizarea de venituri corespunzătoare, avându-se în vedere în acest sens disp.art.7 al.2 din 130/1996 republicată, potrivit cărora contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare au putere de lege între părți, a disp.art.239 Codul muncii, care prevede că “prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării lor sau de afilierea lor la o organizație sindicală”, precum și a disp. art. 243 al. 2 Codul muncii, conform căruia “neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta”. De asemenea, invocarea de către pârâtă a Notei Comune mai sus arătate în prezenta speță nu prezintă relevanță, câtă vreme aceasta nu are putere de lege, apoi la disponibilizările colective ale reclamantului au stat disp. art. 65 Codul muncii, unitatea pârâtă înțelegând să dispună încetarea contractului individual de muncă ale reclamantului în temeiul acestui text de lege și nu în temeiul altor dispoziții legale, iar în ceea ce privește susținerea pârâtei de acordare a acestor drepturi în condițiile realizării sarcinilor de producție, instanța a reținut că în contractele colective de muncă nu au fost cuprinse dispoziții de acordare a acestor drepturi condiționat de realizarea sarcinilor de producție sau alte criterii.
Referitor la primele de concediu solicitate de către reclamant, instanța a avut în vedere disp.art.47 al.4 din contractul colectiv de muncă pe unitate pe anii 2006-2007, conform căruia “la nivel de unitate, pe lângă indemnizația de concediu, va fi plătită și o primă de vacanță, în valoare de un salariu minim pe unitate aferentă lunii în care solicită concediul de odihnă, precum și disp.art.74 al.3 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii agriculturii, pisciculturii și pescuitului pe anii 2004-2005, potrivit cărora “prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate se va stabili că, pe lângă indemnizația de concediu, să se plătească și o primă de vacanță în valoare de cel puțin un salariu minim pe unitate, pe baza criteriilor stabilite la nivel de unitate”. Cu toate că prin contractul colectiv de muncă pe unitate pentru anii 2004-2005 acest drept nu a fost cuprins, deși prin art. 74 al.3 din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii s-a prevăzut expres acest drept de a se cuprinde în contractul colectiv pe unitate și întrucât, conform art.238, “contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”, instanța a apreciat cererea formulată de reclamant privind acordarea primelor de concediu pe anii 2004, 2005, ca fiind întemeiată, sens în care a obligat pârâta în favoarea reclamantului, la plata a câte o primă de vacanță echivalentă unui salariu minim pe unitate, aferentă perioadei lucrate.
În contextul tuturor considerentelor mai sus expuse, instanța a apreciat întemeiată acțiunea reclamantului în parte, motiv pentru care, în temeiul textelor de lege mai sus enunțate, precum și a dispozițiilor din contractele colective de muncă pe unitate pentru anii 2004-2005, 2006-2007 și a contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii agriculturii, pisciculturii și pescuitului pe anii 2004-2005, admis în parte acțiunea formulată de reclamant conform dispozitivului prezentei hotărâri.
În temeiul disp. art. 276 Cod procedură civilă, instanța având în vedere că pretențiile reclamantului au fost admise în parte, reținând și culpa pârâtei, în temeiul acestui text de lege, a obligat pârâta în favoarea reclamantului, la plata sumei de 30 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe, în termen a formulat recursuri, petentul și pârâta -.
Reclamantul a solicitat admiterea recursului, schimbarea sentinței în parte, în sensul de a i se acorda 12 salarii compensatorii, avându-se în vedere cuantumul salariului minim pe economie pe 2008 și nu de la data disponibilizării, plata primelor de vacanță cuantificate conform petitului formulat în recurs, și cheltuieli de judecată reprezentând 10 % din totalul despăgubirilor.
În motivarea recursului s-a susținut că acordarea doar a 6 salarii compensatorii s-a făcut fără nici o motivare de instanța de fond, contrar prevederilor din contractul colectiv de muncă. În plus, aceste salarii se impun a fi calculate la nivelul anului 2008, pentru a se asigura o despăgubire reală a reclamantului.
S-au mai susținut că se impune cuantificarea despăgubirilor cuvenite reclamantului, altfel stabilirea sumei este la discreția unității și nu este posibilă despăgubirea efectivă a petentului.
La termenul din 24 martie 2009, recurentul a mai solicitat casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, pentru a se analiza dispoziția de desfacere a contractului de muncă al petentului, aceasta fiind nelegală, cât timp petentul a fost liderul sindical al angajaților.
Această critică nu a fost formulată în termenul prevăzut în art. 301 cu referire la art. 302 Cod procedură civilă și astfel instanța v-a omite să o analizeze.
Recurenta -. a solicitat schimbarea sentinței în întregime și respingerea acțiunii formulate de reclamant.
În motivarea recursului s-a invocat că petentului nu i se cuvin salarii compensatorii și prime de vacanță, cât timp activitatea societății era una sezonieră și nu a fost eficientă din punct de vedere economic, plata acestor sume ar cauza angajatorului blocaj financiar.
A motivat recurenta că nu se cuvin salariile compensatorii, deoarece reclamantul a fost rechemat pentru angajare în primăvara anului 2007, dar nu s-a prezentat, acesta preferând să încaseze salariile compensatorii.
Cu privire la prima de vacanță, recurenta a invocat că aceasta nu a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă pentru anii 2004 – 2005 și astfel a fost nelegal acordată de instanța de fond.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate și din oficiu, Curtea constată următoarele:
În ce privește recursul formulat de reclamant, Curtea reține că în mod corect instanța de fond a acordat 6 salarii compensatorii, întrucât nu s-a dovedit că societatea este lichidată, dizolvată, în reorganizare judiciară ori privatizată, neputându-se astfel face aplicarea alineatului 2 din art. 82 al Contractului Colectiv de Muncă pe unitate pentru anii 2006 – 2007 care prevede acordarea de 6, 9 sau 12 salarii în funcție de vechimea angajaților.
Este adevărat că alineatul 1 al articolului sus menționat, prevede acordarea de cel puțin 6 salarii minime pe unitate în caz de disponibilizare colectivă, dar fiind o clauză insuficient concretizată, care determină doar o limită minimă și nu cea maximă pentru obligațiile asumate de angajator, instanța neputându-se substitui părților, poate face doar aplicarea dreptului comun, art. 983 privind interpretarea convențiilor.
Potrivit textului de lege enunțat, clauzele îndoielnice și neclare se interpretează totdeauna în favoarea celui care se obligă.
Prin urmare, în lipsa unor elemente și criterii care să facă posibilă stabilirea numărului de salarii compensatorii cuvenite reclamantului, în mod just instanța de fond i-a acordat acestuia un număr de 6 salarii compensatorii, urmare a interpretării articolului 82 alineat 1 din Contractul Colectiv de Muncă, prin prisma art. 983 Cod civil.
Nici critica privind stabilirea cuantumului salariilor compensatorii cu referire la salarul minim pe economie din anul 2008, nu este fondată.
reclamantului a avut loc în 2007, iar salariile compensatorii cuvenite acestuia au fost raportate la salarul minim pe economie din acel an, acestea neputând fi cuantificate raportat la dispoziții legale ce nu erau încă în vigoare.
Nici critica privind stabilirea sumelor cuvenite reclamantului cu titlu salarii compensatorii și primă de vacanță, nu este fondată.
În mod corect instanța de fond nu a procedat la cuantificarea acestora, față de opunerea pârâtei la admiterea acțiunii și față de împrejurarea că prin înscrisurile depuse la dosarul de fond, pârâta a invocat că petentul a desfășurat activitate doar cu J de normă.
Cum nu au fost administrate probe judiciare pentru stabilirea fiecărei sume ce se cuvine reclamantului, pretențiile acestuia fiind contestate de pârâtă, în mod corect Tribunalul Bihora dispus obligarea pârâtei la despăgubiri generice, ce urmează a fi cuantificate cu ocazia executării.
Cu privire la cheltuielile de judecată, acestea au fost corect acordate de instanța de fond, urmare a admiterii în parte a acțiunii, s-au acordat cheltuieli parțiale conform art. 274 Cod procedură civilă.
Onorariul de succes de 10 % din cuantumul despăgubirilor pe care-l solicită recurentul, nu poate fi acordat, acesta fiind o cheltuială viitoare nu poate fi inclus în categoria cheltuielilor de judecată și în nici un caz nu poate fi obligată societatea intimată să achite direct avocatului părții adverse un procent din suma pe care o datorează contestatorilor, între societate și avocatul părții adverse neexistând nici un raport juridic.
Asupra recursului societății pârâte, Curtea apreciază că sunt nefondate criticile formulate de această recurentă.
Împrejurarea că reclamantul a fost chemat pentru reangajare și acesta nu s-a prezentat, nu are nici o relevanță în cauză, cât timp dreptul acordat de instanță a fost unul prevăzut de lege care este contractul părților și care nu condiționează în nici un fel acordarea acestui drept.
Nerelevante sunt și susținerile privind nerealizarea sarcinilor de producție, desfășurarea activității cu eficiență economică scăzută ori caracterul sezonier al activității desfășurate de societate pentru ca acordarea drepturilor din contractul colectiv de muncă nu a fost condiționată de astfel de factori.
Împrejurările invocate de recurentă privind imposibilitatea plății acestor drepturi din lipsă de disponibil financiar, lichidarea ori dizolvarea societății urmare a insolvabilității acesteia, nu sunt argumente juridice care să înlăture obligația asumată prin convenția părților.
Nici critica referitoare la acordarea primelor de concediu nu este fondată. Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pentru anii 2004 – 2005 prevăzut la art. 74 obligativitatea unităților de a plăti prime de vacanță angajaților. Chiar dacă contractul colectiv la nivel de unitate nu s-a conformat acestei obligativități potrivit art. 238, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească dreptul la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, astfel că în mod corect Tribunalul Bihora apreciat că se cuvine reclamantului primele de vacanță acordate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 cu referire la art. 316 și 296 Cod procedură civilă, se vor respinge ca nefondate ambele recursuri.
În baza art. 276 Cod procedură civilă, urmează a fi compensate cheltuielile judiciare ale părților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondate recursurile civile declarate de reclamantul domiciliat în O, str. -, nr. 10, – 32,. 2,. 10, județul B și de pârâta “” – cu sediul în O,-, județul B, împotriva sentinței civile nr. 899/LM din 23 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care o menține în întregime.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 27 martie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
R – – – – – – –
Red.dec.R /02.04.2009
Jud.fond. –
Dact./02.04.2009
Ex.2
