Legea nr. 85/2006 stabileşte în sarcina debitorului, prin administrator statutar, o obligaţie de cooperare cu administratorul/lichidatorul judiciar, a cărei neîndeplinire are consecinţe deosebit de grave în desfăşurarea procedurii, în sensul că participanţii la aceasta sunt în imposibilitate de a efectua actele necesare atingerii scopului prevăzut de actul normativ citat – acoperirea pasivului debitorului aflat în stare de .
Secţia comercială, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1708 din 13 mai 2011
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, la data de 10.06.2009 și înregistrată sub nr. 3986/86/2009, creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava a solicitat deschiderea procedurii de insolvență față de debitoarea SC R.G. SRL Suceava, pentru plata unor datorii în cuantum de 232.886 lei, reprezentând o creanță certă, lichidă și exigibilă.
Prin sentința comercială nr. 797/13.10.2010, judecătorul sindic a admis cererea și a dispus deschiderea procedurii de insolvență față de debitoare, desemnând în calitate de administrator judiciar practicianul în insolvență Z. Iași SPRL.
Prin cererea formulată la data de 4.10.2010, administratorul judiciar a solicitat atragerea răspunderii materiale a pârâților P.A. și P.C., în calitate de foști administratori ai debitoarei, arătând în motivare că aceștia se fac vinovați de starea de insolvență a societății.
Legal citați, pârâții au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii ca nefondată, motivat de faptul că nu se fac vinovați de faptele care se presupune a le fi săvârșit, în cauză nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale.
Prin sentința nr. 740/07.12.2010, Tribunalul Suceava, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea și i-a obligat pe pârâți, în calitate de foști administratori ai debitoarei, să suporte din averea proprie pasivul acesteia, până la concurența sumei de 254.439,96 lei; a aprobat raportul administratorului judiciar și, în temeiul art. 131 din Legea privind procedura insolvenței, a dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei și radierea acesteia din registrul comerțului, făcând totodată aplicarea dispozițiile art. 136,art. 135 și art. 4 alin. (4) și (5) din lege.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că din raportul administratorului judiciar privind cauzele care au condus la apariția stării de insolvență a debitoarei rezultă că la nivelul anului 2008, societatea avea în patrimoniu active imobilizate în valoare de 48.574 lei, stocuri în valoare de 91.634 lei, creanțe în cuantum de 182.379 lei și disponibilități bănești în cuantum de 6.456 lei; că, deși administratorilor debitoarei li s-a pus în vedere să predea bunurile existente în patrimoniul societății, aceștia nu s-au conformat și nici nu au justificat folosirea bunurilor, existând astfel prezumția că aceștia le-au folosit în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; că, pârâții nu și-au îndeplinit obligația de a pune la dispoziția practicianului în insolvență, documentele prevăzute la art. 28 din Legea nr. 85/2006, ceea ce a condus la concluzia că evidența contabilă nu a fost ținută în conformitate cu dispozițiile legale în materie, judecătorul sindic prezumând că neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 82/1991 a cauzat starea de insolvență a debitoarei. Prezumția judecătorului s-a bazat și pe faptul că nepredarea, în mod voit, a documentelor contabile ale societății debitoare de către persoanele abilitate creează posibilitatea de a se sustrage de la incidența dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, întrucât administratorul/lichidatorul judiciar nu ar putea identifica împrejurările concrete ce au determinat insolvența debitoarei.
La data de 4.10.2010, administratorul judiciar a depus raportul final, prin care a propus închiderea procedurii față de debitoare, motivat de faptul că în patrimoniul acesteia nu au putut fi identificate bunuri, situație dovedită cu adresele emise de autorități și cum raportul final a fost comunicat creditorilor, iar împotriva acestuia nu au fost formulate obiecțiuni, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii față de debitoare și radierea acesteia din registrul comerțului.
împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs pârâții P.C. și P.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în dezvoltarea motivelor de recurs care, în drept, se încadrează în dispozițiile art. 3041 și art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pârâții au arătat, în esență, că nu au comis nici una din faptele prev. de art. 138 alin. (1) lit. a) și d); că, din conținutul acțiunii rezultând că administratorul judiciar a avut acces la documentele financiar-contabile ale societății; că, starea de insolvență a unei societăți nu este cauzată de nedepunerea documentelor contabile și nu este determinată nici de eventuala neîncasare a datoriilor, în speță starea de insolvență fiind generată de cauze externe, obiective, independente de orice activitate a administratorilor, prăbușirea industriei sticlăriei la nivelul economiei naționale fiind cauza esențială care a generat insolvența societății; că, nedepunerea de către debitoare a documentelor prev. de art. 28 alin. (1) din nu constituie o prezumție a existenței faptei prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, act normativ care, prin art. 147, consacră sancțiuni penale pentru nedepunerea documentelor și informațiilor, cât și remediul unei astfel de situații, prin stabilirea în sarcina administratorului judiciar și a lichidatorului a obligației de a întocmi și reconstitui aceste înscrisuri; că, nu există o prezumție de folosire a bunurilor societății în interes propriu sau în interesul altor persoane, care ar rezulta din faptul că administratorii debitoarei nu ar fi predat bunurile existente în patrimoniul societății, întrucât, pe de o parte, legea nu instituie o asemenea prezumție, iar pe de altă parte, Legea nr. 85/2006 nu stabilește în sarcina debitoarei vreo obligație de predare a bunurilor, ci doar obligația de a prezenta o listă completă a acestora; că, deschiderea procedurii ridică doar dreptul de administrare asupra bunurilor, iar după intrarea în faliment, lichidatorul ia măsurile premergătoare lichidării; în eventualitatea în care anumite bunuri nu se regăsesc în patrimoniul debitoarei, administratorul judiciar sau lichidatorul pot exercita acțiuni în anulare și că, nu poate fi atrasă răspunderea pârâților, în condițiile în care reclamantul nu și-a probat afirmațiile, iar acestora li s-a obstrucționat accesul la justiție, prin refuzul de a li se încuviința proba cu expertiza contabilă solicitată.
Prin decizia nr. 1708/13.05.2011, Curtea de Apel Suceava, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a respins recursul, ca nefondat, reținând următoarele:
Potrivit prevederilor art. 138 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar/lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, dacă au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, ori dacă au ținut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Textele legale citate consacră o formă specială a răspunderii civile, natura acesteia fiind determinată de sursa obligației încălcate sau neîndeplinite. Potrivit principiilor dreptului civil, ca regulă generală, pentru a solicita răspunderea civilă a unei persoane este necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă a persoanei respective și prejudiciul cauzat.
în cazul răspunderii contractuale, culpa pârâtului este prezumată potrivit art. 1082 C.civ. raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006.
în conformitate cu art. 1080 C.civ., coroborat cu art. 1600 C.civ., devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activității administratorului societății debitoare cu activitatea unei persoane diligente (bonus pater familias), care-și subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Pe de altă parte, conform principiilor generale ale răspunderii, fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune, putând să se concretizeze și într-o omisiune, inacțiune ilicită, neîndeplinirea unei activități, ori neluarea unei măsuri, atunci când acestea trebuiau întreprinse.
Art. 35 din Legea nr. 85/2006 prevede obligația debitorului de a preda administratorului/ lichidatorului judiciar actele contabile și celelalte acte prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, obligație pe care trebuie să o îndeplinească prin administratorii statutari, în conformitate cu dispozițiile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, în speță pârâții P.A. și P.C.
Altfel spus, legea cadru în materie stabilește în sarcina debitorului, prin administrator statutar, o obligație de cooperare cu administratorul/lichidatorul judiciar, a cărei neîndeplinire are consecințe deosebit de grave în desfășurarea procedurii, în sensul că participanții la aceasta sunt în imposibilitate de a efectua actele necesare atingerii scopului prevăzut de actul normativ citat – acoperirea pasivului debitorului aflat în stare de insolvență.
în speță, față de absența oricărei cooperări a administratorilor statutari pârâți la solicitarea de a preda actele contabile, în mod corect judecătorul-sindic a reținut că aceștia nu și-au îndeplinit obligația de a preda administratorului/ lichidatorului judiciar actele financiar-contabile ale societății debitoare, împrejurare de natură a prezuma, în conformitate cu dispozițiile art. 1203 C.civ., faptul că administratorii statutari P.A. și P.C. nu și-au îndeplinit obligația de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, ceea ce conduce la imposibilitatea determinării vreunei cauze străine care să fi condus la insolvența debitorului și, de asemenea, la irelevanța pentru justa soluționare a cauzei, din perspectiva incidenței răspunderii pârâților, a probei cu expertiza contabilă, solicitată în apărare de avocatul acestora și respinsă just de judecătorul-sindic, în aplicarea prevederilor art. 167 alin. (1) raportate la art. 201 și urm. C.proc.civ.
Pe de altă parte, din raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitorului SC R.G. SRL Suceava, întocmit de administratorul judiciar Z. Iași SPRL, rezultă fără echivoc că principalele cauze care au determinat starea de insolvență a debitorului au fost: ineficienta utilizare a resurselor existente (active imobilizate în valoare de 48.574 lei; stocuri în valoare de 91.634 lei; creanțe în valoare de 182.379 lei, disponibilități bănești în valoare de 6.456 lei); neurmărirea încasării la timp a creanțelor; păstrarea de stocuri fără a încerca valorificarea/ utilizarea acestora; neutilizarea „numerarului, investițiilor și a echivalentelor de numerar” din sold pentru plata parțială a datoriilor; lipsa unor eforturi în redresarea activității societății; neținerea contabilității în conformitate cu legea.
Cum aceste fapte ilicite săvârșite cu forma de vinovăție a intenției și, respectiv, a culpei, au condus în mod evident societatea debitoare în starea de incapacitate de plăți și, implicit la imposibilitatea achitării creanțelor deținute de creditori împotriva patrimoniului acesteia, este dată prezumția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, dovada contrară nefiind făcută în cauză.
(Judecător Cristinel Grosu)
