Instanţa naţională, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului, are obligaţia de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit, care prevede în sarcina consumatorului o penalitate într-un cuantum disproporţionat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 şi 4 din Directiva nr. 93/13. Această instanţă are sarcina de a stabili toate consecinţele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumator.
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1587 din 5 iulie 2011
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6006/105/2009 debitoarea SC E.C.D. SRL a formulat contestație la tabelul preliminar întocmit de administratorul judiciar, cu privire la creanțele mai multor creditori.
Prin sentința nr. 628 din 13.04.2011, Tribunalul Prahova, a admis contestația formulată de debitoarea SC E.C.D. SRL, împotriva tabelului preliminar al creanțelor întocmit de administratorul judiciar.
Judecătorul sindic a reținut, între altele, că în ce privește suma de 14.833,42 lei reprezentând cheltuielile cu reposedarea bunului, creditoarea, nu a făcut dovada creanței sale și a relei credințe a debitoarei care să justifice efectuarea acelor cheltuieli. Referitor la creanța în sumă de 345.736,71 lei reprezentând daune-interese constând în valoarea finală și scadentă rămasă de recuperat și dobânda aferentă ratelor de leasing viitoare, judecătorul sindic a reținut că susținerile debitoarei cu privire la tratamentul împovărător impus de o clauză existentă în contract, sunt întemeiate.
Astfel, instanța a constatat că era obligată să verifice respectarea principiului reglementat de art. 5 neputându-se deroga de la dispozițiile de ordine publică.
în speță, s-a constatat că, deși a semnat contractul de leasing financiar, debitoarea a avut posibilitatea de a negocia cu finanțatorul – creditor numai în privința obiectului leasingului, a duratei contractului, a plăților ce urmau a fi efectuate, iar nu și condițiile generale de leasing la care debitoarea a aderat fără a le negocia în mod direct cu creditoarea, care au fost numai aduse la cunoștința utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală pentru acesta de a le negocia.
Totodată, judecătorul sindic a reținut că potrivit dispozițiilor O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing – art. 15 – în cazul în care utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul est obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului.
Așadar, nu există o obligație a utilizatorului decurgând din lege de a plăti pe lângă sumele mai sus precizate și toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum și valoarea reziduală; plata ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, precum și a valorii reziduale reprezintă în fapt o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului să nu fie executat contractul, decât să fie executat, deoarece ar obține pe lângă bunurile contractate și plata ratelor de leasing și valoarea reziduală.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea SC ML IFN (România) SA București, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că în baza art.1, Condiții Generale, din Contractul de Leasing mai sus menționat, utilizatorul s-a obligat să achite la timp ratele de leasing și alte sume la scadență conform Anexa 2 parte integrantă din contractul de leasing; de asemenea, s-a angajat ferm să achiziționeze bunul imobil ce a făcut obiectul finanțării acordate, exprimându-și expres și irevocabil această opțiune de cumpărare, conform art. 1 din Contract, Condiții Specifice, care prevede că după îndeplinirea tuturor obligațiilor ce decurg din Contractul de Leasing, utilizatorul va putea să își exercite dreptul legal de a achiziționa bunul finanțat.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidență în cauză, precum și sub toate aspectele conform art. 3041 C.proc.civ., Curtea a reținut următoarele:
Susținerile recurentei pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., care are în vedere faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. în ambele cazuri este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material.
Hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care aste redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. în cauza de față se constată că legea a fost corect aplicată. Cea de a doua teză a textului de lege are în vedere situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greșită a legii, ceea ce înseamnă că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit. în cauza de față aceste motive nu sunt incidente, instanța de fond aplicând în mod corect dispozițiile legale.
Din verificarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei, rezultă, astfel cum reține și instanța de fond, că intimata a semnat un contract tipizat, ce stipulează, printre altele și plata de daune-interese, concomitent cu restituirea bunului.
Această prevedere, în mod corect, s-a reținut că are natura juridică a unei clauze penale și a fost examinată prin prisma art. 1066 Cod civil.
Potrivit dispozițiilor art. 1066 Cod civil, clauza penală, fiind un contract, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale oricărei convenții, în principiu, instanța de judecată neputând să reducă sau să-i mărească cuantumul și având posibilitatea de a micșora proporțional cu ce s-a executat, în caz de parțială a obligațiilor de către debitor, conform dispozițiilor art. 1070 Cod civil.
Nu este de neglijat faptul că instanța este obligată să verifice respectarea principiului reglementat de art. 5 Cod civil, neputându-se deroga de la dispozițiile de ordine publică.
Astfel cum a reținut și instanța fondului, debitoarea nu a avut posibilitatea de a negocia cu finanțatorul decât aspecte ce țin de obiectul leasing-ului, durata contractului dar nu și condițiile generale la care aceasta a aderat, fără a le negocia în mod direct.
Față de această situație, Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa constantă a reținut că „din această perspectivă a protecției consumatorului împotriva condițiilor de creditare inechitabile și pentru a-i permite să cunoască pe deplin condițiile executării ulterioare a contractului subscris , articolul 4 din Directiva 87/102 impune ca , la încheierea contractului, debitorul să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale (Hotărârea Berliner Kingl Brauerei, C-208/98, punctul 21).
în dreptul intern, examinând dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, la care se face referire în cuprinsul cererii de recurs se reține expres, în final, că utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului, situație în care, rezultă în mod cert, că nu există o obligație a utilizatorului decurgând din lege, de a plăti pe lângă sumele rezultate și toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, valoarea reziduală, dar și predarea bunului.
în acest context, se apreciază că instanța fondului a interpretat în mod corect dispozițiile O.G. nr. 51/1997, privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, cuprinsul contractelor de leasing, cu caracter de adeziune, și dispozițiile art. 1066 Cod civil și art. 5 Cod civil.
Prin Ordonanța din 16.11.2010 pronunțată în C-76/10, Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovsca, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „revine instanței naționale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoțesc încheierea contractului, obligația de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit precum cea din speță, care prevede în sarcina consumatorului, potrivit constatărilor efectuate de această instanță, o penalitate într-un cuantum disproporționat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 și 4 din Directiva 93/13. în cazul unui răspuns afirmativ, revine acestei instanțe sarcina de a stabili toate consecințele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator”.
Pentru aceste considerente și în temeiul dispozițiilor art. 3041 și 312 C.proc.civ, Curtea a respins recursul ca nefondat, sentința fiind temeinică și legală, în cauză nefiind incidente motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C.proc.civ.
(Judecător Ioana Cristina Țolu )
