În doctrina juridică civilă în materie delictuală, prin enunţul „intenţia de a vătăma” (adică exercitarea dreptului în scopul de a aduce prejudiciu cuiva), se înţelege că, exercitarea dreptului nu mai poate fi considerată ca normală, cel care a pus în mişcare un drept al său pentru a păgubi pe terţi, va fi obligat la repararea daunelor care le-a cauzat, conform principiului Malitiis non est indulgendum (faţă de răutăţi nu trebuie să avem îngăduinţă).
Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi pentru cauze de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1516 din 17 noiembrie 2011
Prin acțiunea adresată Tribunalului Tulcea – Secția civilă, comercială și de contencios administrativ și înregistrată sub nr. 2266/88/2010/a1, reclamanta DGFP TULCEA, în calitate de creditor al debitoarei SC F. SRL, în contradictoriu cu pârâtul G.I., fost administrator al debitoarei SC F. SRL, societate aflată în procedura insolvenței în formă simplificată potrivit Sentinței civile nr. 2371/1.10.2010, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 2266/88/2010, a solicitat ca prin hotărâre judecătorească, să se dispună atragerea răspunderii civile a acestuia pentru suma de 16.167 lei, în conformitate cu prevederile art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006.
Motivând acțiunea, reclamanta a arătat în esență că, prin Sentința civilă nr. 2371/01.10.2010 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 2266/88/2010, s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență în formă simplificată cu privire la debitoarea SC F. SRL, fiind desemnat în calitate de lichidator E.G. IPURL.
A mai arătat reclamanta că, prin cererea nr. 461/9.03.2011 înaintată judecătorului sindic, lichidatorul judiciar al debitoarei solicita în baza art. 131 din închiderea procedurii, nefiind specificate cauzele și persoanele care se fac vinovate de starea de insolvență a debitoarei, context în care, D.G.F.P. Tulcea, creditor bugetar și majoritar al debitoarei, în temeiul art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, are calitate procesuală activă de a introduce cererea, potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 din lege.
A precizat reclamanta că, din analiza dosarului de insolvență, reiese că, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. c) și lit. d) din Legea nr. 85/2006, în vederea atragerii răspunderii patrimoniale a fostului administrator al debitoarei în persoana administratorului G.I., pentru a suporta pasivul neacoperit al debitoarei, iar analiza jurisprudenței relevă o tendință de utilizare a prezumțiilor simple de culpă, în sarcina membrilor organelor de conducere.
Astfel, se arată că, ținerea unei contabilități care depășea cadrul legal și care a condus la neplata obligațiilor societății debitoare, generează cadrul legal și de cauzalitate între fapta ilicită și insolvență debitorului, apreciind reclamanta că acestor dispoziții legale le sunt aplicabile și dispozițiile art. 998 C.civ.
Sub aspectul faptei ilicite, reclamanta a arătat că administratorul debitoarei nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, fapt care a depășit cadrul legal și care a condus la neplata obligațiilor societății debitoare.
în ceea de privește vinovăția, reclamanta învederează că, administratorul debitoarei nu și-a exercitat atribuțiile imperativ stabilite de dispozițiile Legii societăților comerciale nr. 31/1990, în ceea ce privește administrarea cu bună credință a societății, a încălcat dispozițiile Legii contabilității nr. 82/1990, respectiv cele ale Codului fiscal și Codului de procedură fiscală, în sensul că, a declarat, dar nu a plătit la termen obligațiile fiscale, continuând astfel activitatea societății, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
S-a mai arătat că, în doctrina juridică civilă în materie delictuală, prin enunțul „intenția de a vătăma” (adică exercitarea dreptului în scopul de a aduce prejudiciu cuiva), se înțelege că, exercitarea dreptului nu mai poate fi considerată ca normală, cel care a pus în mișcare un drept al său pentru a păgubi pe terți, va fi obligat la repararea daunelor care le-a cauzat, conform principiului Malitiis non est indulgendum (față de răutăți nu trebuie să avem îngăduință).
Referitor la prejudiciu, reclamanta a precizat că, acesta este cel față de bugetul consolidat al statului, în cuantum de 16.167 lei.
Cu privire la raportul de cauzalitate, apreciază reclamanta că, față de fapta administratorului că, nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, faptă ce a depășit cadrul legal și care a condus la neplata obligațiilor societății debitoare și prejudiciul adus bugetului consolidat în cuantum de 16.167 lei, există un raport de cauzalitate.
Prin Sentința civilă nr. 1949 din 27.05.2011, Tribunalul Tulcea respinge acțiunea reclamantei, reținând în esență că, prin Sentința civilă nr. 2371/1.10.2010 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. 2266/88/2010, s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență în formă simplificată cu privire la debitoarea SC F. SRL, fiind desemnat în calitate de lichidator E.G. IPURL.
Din analiza raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la apariția stării de insolvență a debitoarei rezultă că, societatea nu a mai desfășurat activitate începând cu anul 2008, fiind dizolvată de drept, potrivit prevederilor art. 237 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.
S-a mai reținut că, raportul asupra cauzelor și împrejurărilor ce au dus la apariția stării de insolvență, a fost întocmit din informațiile preluate de pe site-ul DGFP Tulcea, iar din puținele informații prezentate, s-a apreciat de către lichidator că, nu sunt întrunite condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.
în aceste condiții, a apreciat instanța a fi rezultat că, în cauză, nu există indicii care să conducă la concluzia că, administratorul debitoarei nu a ținut o în conformitate cu legea, astfel că, nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii instituite de dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. c) și lit. d) Legea nr. 85/2006, așa cum a susținut reclamanta, respingându-se acțiunea, ca nefondată.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta reclamantă DGFP TULCEA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu indicarea temeiurilor de drept prevăzute de art. 3041 C.proc.civ. și Legea nr. 85/2006 și cu următoarea motivație, în esență:
– greșit instanța de fond a respins acțiunea recurentei, pentru că, nu sunt indicii care să conducă la concluzia că administratorul debitoarei nu a ținut o în conformitate cu legea, apreciind că, nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii instituite de dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. c) și lit. d) din Legea nr. 85/2006, astfel:
– sub aspectul faptei ilicite: administratorul debitoarei nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, fapt ce a conduc la neplata obligațiilor societății debitoarei;
– în ce privește vinovăția: administratorul debitoarei a încălcat dispozițiile Legii nr. 82/1990 din legea contabilității, respectiv cele ale Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală, în sensul că nu a depus la termenul prevăzut de lege situațiile financiare;
– în ce privește prejudiciul: acesta este cel față de bugetul consolidat al statului, în cuantum de 16.176 lei;
– referitor la raportul de cauzalitate: față de fapta administratorului debitoarei că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, ducând la neplata obligațiilor societății debitoare și prejudiciul adus bugetului consolidat al statului, existând raport de cauzalitate.
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței recurate, în sensul de a se dispune admiterea acțiunii ce a avut ca obiect dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 împotriva pârâtului G.I., în calitate de fost administrator al debitoarei SC F. SRL Tulcea, ca fiind legală și temeinică.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate și a probatoriului administrat, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esență:
Prin Sentința civilă nr. 1592/4.07.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, SC F. SRL TULCEA a fost dizolvată, iar prin Sentința civilă nr. 2371/1.10.2010 s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență în formă simplificată cu privire la debitoarea SC F. SRL, fiind desemnat în calitate de lichidator E.G. IPURL.
Prin cererea nr. 461/09.03.2011, lichidatorul judiciar al debitoarei a solicitat în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006 închiderea procedurii, fără a specifica cauzele și persoanele care se fac vinovate de starea de insolvență a debitoarei, astfel că, DGFP TULCEA – creditor bugetar și majoritar al debitoarei, în temeiul art. 138 alin. (3) din Legea Insolvenței, are calitate procesuală activă de a introduce cerere potrivit dispozițiilor art. 138 alin. (1) din lege.
Acestea sunt condițiile în care, recurenta DGFP Constanța respingându-se acțiunea având ca obiect antrenarea răspunderii administratorului societății, a formulat recurs, solicitând instanței a dispune atragerea răspunderii materiale a intimatului pârât G.I. în calitatea sa de administrator al societății falite, în temeiul art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.
Potrivit art. 138 alin. (1) din legea insolvenței, „în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;
….”
Având în vedere textul de lege sus-citat, precum și faptul că Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței nu are un caracter punitiv, ea urmărind să-l sancționeze pe debitorul aflat în dificultate, care a fost supus procedurii insolvenței, Curtea reține că, în mod excepțional, legea reglementează o răspundere a membrilor organelor de conducere ai debitoarei persoană juridică, însă numai atunci când, aceștia prin faptele lor au cauzat starea de insolvență a debitoarei.
Totodată, Curtea are în vedere că răspunderea membrilor organelor de conducere ai societății comerciale supusă procedurii, este o răspundere civilă delictuală, care presupune îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții generale ale răspunderii și anume:
– existența prejudiciului;
– existența unei fapte ilicite;
– existența raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită;
– existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.
în referire la acțiunea privind antrenarea răspunderii civile delictuale a membrilor organelor de conducere ai societății aflate în insolvență, Curtea reține că, aceasta are un dublu temei de fapt, și anume:
– starea de insolvență a debitoarei;
– săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute în conținutul art. 138 din lege lit. a) g).
Cu alte cuvinte, reține Curtea că răspunderea membrilor organelor de conducere în raport cu prevederile legale invocate, este o răspundere delictuală, pentru a cărui angajare, reclamanta, în speță recurenta DGFP CONSTANȚA, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C.civ., avea obligația să dovedească întrunirea condițiilor reglementate de art. 998 C.civ., cu referire la art. 999 C.civ., respectiv, existența faptelor prevăzute în art. 138 din Legea Insolvenței.
Față de sus-menționatele considerente, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea apreciază că, recursul dedus judecății este nefondat, pentru că, în speță, nu au fost produse dovezi în sensul art. 1169 C.civ., potrivit căruia: „Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, pentru a se putea reține vinovăția intimatului pârât, săvârșirea de către acesta a unei fapte ilicite și astfel, crearea unui prejudiciu, ca de altfel și legătura de cauzalitate dintre fapta reținută în sarcina sa și prejudiciu.
Curtea constată că, legal și temeinic instanța de fond a apreciat că, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, întrucât lichidatorul judiciar a întocmit raportul asupra cauzelor care au condus la apariția stării de insolvență, urmare informațiilor destul de puține, preluate de pe site-ul DGFP Tulcea.
Raportul depus de lichidatorul judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) din legea insolvenței, nu face referire la identificarea vreunei persoane, căreia i-ar putea fi imputată, apariția stării de insolvență a societății.
Totodată, apreciază Curtea că, prin ea însăși, „neținerea contabilității” nu poate prezuma, ajungerea societății în încetare de plăți, ori că s-ar face dovada unei existențe a legăturii de cauzalitate dintre faptă și ajungerea societății în această stare, așa după cum a reținut și instanța de fond, pentru că legea condiționează fapta de „ținerea unei contabilități fictive” ori, de îndeplinirea unor acte prin care, să se fi „făcut să dispară unele documente contabile” sau „nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea”, toate aprecierile trebuind a fi dovedite și nu prezumate, în cauză neexistând indicii care să conducă la concluzia că administratorul debitoarei nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea.
Dintr-o altă perspectivă, Curtea apreciază că recurenta DGFP Constanța nu a produs dovezi în susținerea cererii sale, în sensul art. 1169 C.civ., nici cu referire la vinovăția intimatului pârât, pentru a se putea reține în sarcina acestuia, fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, fără dovezi substanțiale, cum de altfel, nu a produs dovezi privind implicarea acestuia, urmare activității desfășurate, în ajungerea societății în stare de insolvență.
Concluzionând, cum în cauză nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, Curtea reține că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, criticile formulate de recurentă nefiind de natură a atrage modificarea acesteia, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C.proc.civ, recursul ca fi respins, ca nefondat.
