Potrivit clauzelor contractului de vânzare-cumpărare, proprietatea asupra mărfii trece de la vânzător la cumpărător în momentul achitării acesteia integral, iar riscul trece la cumpărător din momentul recepţiei mărfii. Ca atare, aceste bunuri nu fac parte din averea debitoarei, astfel că ele nu pot face obiectul valorificării în conformitate cu prevederile Legii insolvenţei.
Chiar dacă recurenta nu este titulara unui drept de creanţă garantat cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală imobiliară, ea se poate prevala de ipoteza acoperită de sintagma „drept de retenţie, de orice fel”, întrucât, printr-o clauză expresă trecută în contract, aceasta şi-a rezervat dreptul de proprietate asupra mărfurilor vândute debitoarei intimate până la momentul achitării lor integrale.
Cererea sa de ridicare a suspendării prevăzute la art. 36 din Legea nr. 85/2006, modificată, se încadrează la alin. (1) pct. B lit. a) a art. 39 – atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă –, din moment ce mărfurile revendicate sunt produse perisabile, impunându-se returnarea lor de către lichidatorul judiciar în vederea reprocesării.
Secţia comercială, Decizia nr. 638 din 5 aprilie 2011
Prin sentința comercială nr. 919/JS din 11 noiembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 2063/115/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraș-Severin a respins cererea creditoarei SC K. SRL Dumbrava Roșie având ca obiect ridicarea suspendării prevăzute de art. 36 din și obligarea debitorului SC V. SRL Reșița, prin lichidatorul judiciar, la restituirea mărfurilor cumpărate conform contractului nr. 1904/17.04.2008.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea SC K. SRL Dumbrava Roșie, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii cererii formulate, recunoașterea dreptul său de proprietate asupra produselor marca Köber și, pe cale de consecință, să se ridice suspendarea impusă de art. 36 din Legea nr. 85/2006, iar debitoarea să fie obligată să-i returneze aceste mărfuri, în mod eronat prima instanță reținând că dreptul de proprietate al respectivelor bunuri nu i-ar aparține, fiind transferat debitoarei SC V. SRL Reșița, în urma cumpărării lor. Este adevărat că, în conformitate cu art. 1295 din C.civ., transferul dreptului de proprietatea operează în momentul acordului de voință materializat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, însă aceste norme au caracter supletiv, de la care se poate deroga, în temeiul art. 969, părțile putând conveni, printr-o declarație expresă de voință, transferarea dreptului real la un anumit termen sau la îndeplinirea unei anumite condiții. în virtutea art. 1322 și 1323 din același cod, vânzătorul care nu a primit integral prețul pentru bunurile vândute, are un drept de retenție asupra lucrului ce a format obiectul tranzacției de vânzare-cumpărare, tribunalul reținând în mod greșit că recurenta nu ar fi titulara unei creanțe garantate cu drept de retenție și că, prin acțiunea individuală de urmărire și recuperare a mărfurilor care-i aparțin, ar prejudicia interesele celorlalți creditori, încălcând caracterul colectiv și concursual al procedurii insolvenței.
Prin decizia civilă nr. 638 din 5 aprilie 2011 pronunțată în dosarul nr. 2063/115/2009/a1 C.A. Timișoara a admis recursul creditoarei, modificând hotărârea atacată, în sensul admiterii cererii creditoarei de ridicare a suspendării prevăzute de art. 36 din Legea nr. 85/2006, dispunând lichidatorului judiciar al debitoarei intimate SC V. SRL Reșița să restituie societății recurente bunurile proprietatea acesteia.
Instanța de control judiciar a apreciat că toate criticile aduse hotărârii atacate se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C.proc.civ., care statuează că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
într-adevăr, art. 39 din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că creditorul titular al unei creanțe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanție reală mobiliară ori drept de retenție de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanța sa și valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 116-118 și cu condiția achitării din preț a cheltuielilor prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poartă garanția sau dreptul de retenție, în una dintre următoarele situații: A. atunci când valoarea obiectului garanției, determinată de un evaluator conform standardelor internaționale de evaluare, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanțelor și a părților de creanțe garantate cu acel obiect: a) obiectul garanției nu prezintă o importanță determinantă pentru reușita planului de reorganizare propus; b) obiectul garanției face parte dintr-un ansamblu funcțional, iar prin desprinderea și vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu se diminuează; B. atunci când nu există o protecție corespunzătoare a creanței garantate în raport cu obiectul garanției, din cauza: a) diminuării valorii obiectului garanției sau existenței unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă; b) diminuării valorii părții garantate dintr-o creanță cu rang inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor și penalităților de orice fel la o creanță garantată cu rang superior; c) lipsei unei asigurări a obiectului garanției împotriva riscului pieirii sau deteriorării.
în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. B, judecătorul-sindic va putea respinge cererea de ridicare a suspendării formulată de creditor, dacă administratorul judiciar/debitorul propune în schimb adoptarea uneia sau mai multor măsuri menite să ofere protecție corespunzătoare creanței garantate a creditorului, precum: a) efectuarea de plăți periodice în favoarea creditorului pentru acoperirea diminuării valorii obiectului garanției ori a valorii părții garantate dintr-o creanță cu rang inferior; b) efectuarea de plăți periodice în favoarea creditorului pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor și penalităților de orice fel și, respectiv, pentru reducerea capitalului creanței sub cota de diminuare a valorii obiectului garanției ori a valorii părții garantate dintr-o creanță cu rang inferior; c) novația obligației de garanție prin constituirea unei garanții suplimentare, reale sau personale ori prin substituirea obiectului garanției cu un alt obiect. Reclamantul, într-o cerere de ridicare a suspendării, trebuie să facă dovada faptului prevăzut la alin. (1) lit. A. b), rămânând debitorului/administratorului sau altei părți interesate sarcina producerii dovezii contrare și, respectiv, a celorlalte elemente.
Așa cum în mod judicios a arătat și recurenta, contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate, art. 1295 alin. (1) din C.civ. prevăzând acest caracter prin efectul acordului de voință dintre vânzător și cumpărător. Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă și riscul pieirii lucrului, potrivit principiului „res perit domino”. Dacă vânzătorul, ca debitor al obligației de predare a bunului vândut, dovedește existența unei cauza străine, de natură fortuită, exoneratoare de răspundere, el nu va răspunde decât dacă a fost pus în întârziere.
Deși, în principiu, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător din momentul încheierii contractului operează de drept, acest lucru se aplică numai dacă sunt împlinite anumite condiții: a) contractul de vânzare-cumpărare trebuie să fie valabil încheiat; dacă, în mod excepțional, legea prevede o anumită formă pentru încheierea contractului, acordul părților trebuie să îmbrace forma cerută de lege; b) vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut, regulă care reprezintă aplicarea principiului „nemo dat quod non habet”; c) lucrul vândut trebuie să existe; dacă lucrul vândut nu există în momentul încheierii contractului, transferul proprietății operează în momentul executării sau individualizării bunurilor; d) să fie vorba despre lucruri individual determinate (certe); dacă este vorba despre bunuri determinate numai generic, transferul proprietății nu se poate produce din momentul încheierii contractului, ci numai din cel al individualizării (predării) bunurilor; e) părțile să nu fi amânat transferul proprietății printr-o clauză specială pentru un moment ulterior încheierii contractului; aceasta, întrucât regula prezentă în art. 1295 nu are caracter imperativ, ci supletiv, părțile putând stabili ca transmiterea proprietății să se facă ulterior încheierii contractului; astfel, părțile pot amâna transferul proprietății până la împlinirea unui termen suspensiv (de exemplu, până la data plății prețului bunului vândut) sau până la realizarea unei condiții suspensive; dacă în cazul condiției suspensive, aceasta, conform art. 1017-1018 din C.civ., prin ea însăși amână transferul proprietății până la realizarea evenimentului, termenul suspensiv afectează transferul proprietății numai dacă părțile au prevăzut expres acest lucru; în caz contrar, dacă termenul suspensiv a fost stipulat fără nicio clauză expresă de genul celei de mai sus, el afectează numai executarea obligațiilor din contract și nu transferul proprietății (art. 1022 din C.civ.).
Este fără putință de tăgadă că, în conformitate cu clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1904/17.04.2008, proprietatea asupra mărfii trece de la vânzător la cumpărător în momentul achitării acesteia integral, iar riscul trece la cumpărător din momentul recepției mărfii. Așadar, sunt eronate reținerile judecătorului-sindic, în sensul că produsele a căror restituire se cere ar fi intrat în patrimoniul debitorului în urma cumpărării, în realitate, respectivele bunuri nefăcând parte din averea debitoarei, astfel că ele nu pot face obiectul valorificării în conformitate cu prevederile Legii insolvenței.
De asemenea, în mod greșit prima instanță a considerat că în speță nu ar fi incidentă norma cuprinsă în art. 39 din Legea nr. 85/2006, modificată, pe motiv că societatea creditoare nu este titulara unei creanțe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanție reală mobiliară ori drept de retenție și că, raportat la caracterul concursual al procedurii insolvenței, de la data începerii acestei proceduri judiciare nu mai sunt posibile acțiuni individuale de urmărire și recuperare a bunurilor aflate în patrimoniul debitorului deoarece ar fi prejudiciate interesele celorlalți creditori. Aceasta, întrucât tribunalul nu a observat faptul că, pe de o parte, prevederile textului de lege mai sus arătat reprezintă o limitare a regulii suspendării legale instituite de art. 36 din lege, în favoarea anumitor creditori, respectiv a titularilor de creanțe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanție reală mobiliară, ori drept de retenție, de orice fel. Pe de altă parte, chiar dacă societatea recurentă nu este titulara unui drept de creanță garantat cu ipotecă, gaj sau altă garanție reală imobiliară, ea se poate prevala de ipoteza acoperită de sintagma „drept de retenție, de orice fel”, întrucât, printr-o clauză expresă trecută în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1904/17.04.2008, aceasta și-a rezervat dreptul de proprietate asupra mărfurilor (produselor chimice – lacuri și vopsele) vândute debitoarei intimate până la momentul achitării lor integrale. Nu în ultimul rând, cererea sa de ridicare a suspendării prevăzute la art. 36 din Legea nr. 85/2006, modificată, se încadrează la alin. (1) pct. B lit. a) a articolului 39 – atunci când nu există o protecție corespunzătoare a creanței garantate în raport cu obiectul garanției, din cauza diminuării valorii obiectului garanției sau existenței unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă -, din moment ce mărfurile revendicate sunt produse perisabile, impunându-se returnarea lor de către lichidatorul judiciar în vederea reprocesării.
Este evident că, ulterior restituirii lor, societatea creditoarea nu va mai avea dreptul să pretindă ca, în urma înscrierii creanței de 38.628,04 lei, pe care a declarat-o în cadrul procedurii de colectivă și care reprezintă, după cum ea însăși o recunoaște în mod expres prin cererea de recurs, prețul neachitat al bunurilor vândute către SC V. SRL Reșița, respectiva sumă să-i mai fie plătită de lichidatorul judiciar în urma valorificării altor bunuri din averea falitei, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la o plată nedatorată, ceea ce nu poate fi acceptat.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat că, în conformitate cu art. 13.4 și 13.5 din contractul nr. 1904/17.04.2008, cele două părți au stipulat că vânzarea-cumpărarea se consideră rezoluționată de drept, printre altele, în cazul în care una dintre societăți intră în procedura de insolvență sau în faliment, iar dacă față de cumpărător se deschide procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, vânzătorul va avea dreptul să își revendice produsele pentru care și-a rezervat dreptul de proprietate, identificarea acestor mărfuri urmând să fie făcută, în principal, prin prezența mărcii de fabricație a vânzătorului
(Judecător Nasz Csaba Bela)
