În timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din C.proc.civ. stabileşte expres competenţa după materie, în primă instanţă, a tribunalului, în procesele şi cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din acelaşi cod reglementează competenţa de drept comun, în primă instanţă, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competenţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei.
Ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. Aceasta, întrucât la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenţia concretă, precum şi dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a şi impus reclamantului obligaţia de a preciza valoarea obiectului cererii.
În raport de prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 din Codul comercial, vor constitui fapte de comerţ nu numai obligaţiile contractuale, ci şi obligaţiile derivând din fapte licite sau din săvârşirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului. Aceasta, întrucât este ştiut faptul că printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligaţii, alături de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză, se regăseşte şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art. 3 din C.com.
Secţia comercială, Decizia nr. 1532 din 13 septembrie 2011
Prin sentința civilă nr. 9940/03.06.2010 pronunțată în dosarul nr. 10575/325/2006 Judecătoria Timișoara admis cererea formulată și precizată de reclamantul Institutul C din Timișoara, dispunând evacuarea pârâtei SC A. SRL Giarmata din imobilul situat în localitatea Timișoara, str. P, nr. 22, jud. Timiș, precum și obligarea acesteia la plata sumei de 98.552 lei cu titlu de despăgubiri, luând, totodată, act de renunțarea la judecată față de pârâta SC X. SRL Timișoara.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A. SRL Giarmata, iar Tribunalul Timiș, prin decizia comercială nr. 1/01.02.2011, constatând caracterul comercial al litigiului, a desființat hotărârea atacată, reținând cauza spre soluționare în primă instanță, cu motivarea că petitul principal al acțiunii îl reprezintă obligarea pârâtelor să evacueze un spațiu ocupat fără titlu, astfel că cererea este una neevaluabilă în bani, sub aspectul competenței circumscriindu-se prevederilor art. 2 pct. 1 lit. a) din C.proc.civ., care stabilește competența tribunalelor pentru procesele și cererile în materie comercială neevaluabile în bani. Văzând și dispozițiile art. 297 alin. (2) din cod, care arată că dacă prima instanță s-a declarat competentă și instanța de apel stabilește că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent, afară de cazul când constată propria sa competență, tribunalul a dispus anularea hotărârii supusă cenzurii ca fiind dată de o instanță necompetentă.
Această decizie a fost recurată de reclamantul Institutul C. din Timișoara, solicitându-se, în principal, casarea ei și trimiterea cauzei spre judecarea apelului la secția civilă a Tribunalului Timiș, iar în subsidiar, casarea hotărârii, recalificarea căii de atac ca fiind recurs și trimiterea ei spre competentă soluționare Tribunalului Timiș – Secția comercială, ca instanță de recurs.
Prin decizia civilă nr. 1532 din 13.09.2011 C.A. Timișoara a admis recursul declarat de reclamantul Institutul C din Timișoara împotriva deciziei comerciale nr. 1 din 1.02.2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 10575/325/2006 în contradictoriu cu pârâtele intimate SC A. SRL Giarmata și SC X. SRL Timișoara, a casat în tot decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș în vederea soluționării apelului declarat de pârâta SC A. SRL Giarmata împotriva sentinței civile nr. 9940 din 3.06.2010 al Judecătoriei Timișoara ca și recurs.
Pentru a pronunța această soluție instanța de control judiciar a reținut că reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată a pârâtelor SC A. SRL Giarmata și SC X. SRL Timișoara la Judecătoria Timișoara, apreciind că această instanță este competentă să soluționeze litigiul prin care a solicitat evacuarea primei societăți din imobilul situat în loc. Timișoara, str. P, nr. 22, jud. Timiș și obligarea acesteia la plata sumei de 98.552 lei cu titlu de despăgubiri, față de cealaltă pârâtă renunțând la judecată.
Potrivit art. 1 din C.proc.civ., judecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe, plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, și în orice alte materii date prin lege în competența lor, iar în conformitate cu art. 2 din același cod tribunalul judecă în primă instanță, printre altele, procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani și procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Ca atare, se poate observa că în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din C.proc.civ. stabilește expres competența după materie, în primă instanță, a tribunalului, în procesele și cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din același cod reglementează competența de drept comun, în primă instanță, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competență procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei. Așadar, dacă o acțiune comercială are un obiect evaluabil în bani, competența în primă instanță este determinată de criteriul valoric, judecătorie sau tribunal, după caz.
Acțiunile patrimoniale sunt cele care au un conținut economic, pe când acțiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conținut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale. Natura acțiunilor corespunzătoare acestor din urmă drepturi, precum și caracterele juridice ale respectivelor acțiuni sunt atribuite de natura și specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevărat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acțiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune și toate consecințele ce decurg de aici: calificarea acțiunii, determinarea competenței, alcătuirea completului, determinarea căii de atac. Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție „transferă” caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuși și, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanțial, dedus judecății, intră un drept patrimonial, real sau de creanță.
în consecință, ori de câte ori pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară. Aceasta, întrucât la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenția concretă, precum și dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a și impus prin art. 112 alin. (1) pct. 3 din C.proc.civ. obligația reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii. De aceea trebuie considerate acțiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competența materială și căile de atac, între altele, acțiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acțiunea în reducțiune testamentară, acțiunile în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acțiunile în constatarea simulației unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acțiunile în regres și în revocare.
Atunci când este vorba despre desființarea unui contract de vânzare-cumpărare, de locațiune, donație etc., contracte ce au dat naștere unor drepturi patrimoniale, este evident că și lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecințe patrimoniale și, ca atare, acțiunea prin care se valorică un asemenea drept este patrimonială. A susține că acțiunea în desființarea unui act juridic producător de consecințe patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăși a dreptului pe care se fundamentează acțiunea, drept care este personal și cu conținut economic.
Un drept are caracter personal, fără conținut economic și, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societății sau al familiei: dreptul la viață, la sănătate și integritate fizică și morală, la libertate, la onoare, cinste, reputație, dreptul la nume și la domiciliu etc. Or, dreptul a cărui valorificare se urmărește prin acțiunea în desființarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menționate anterior. A afirma că există acțiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susține o contradicție juridică, a spune de fapt că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebește de drepturile personale nepatrimoniale, caracterul patrimonial al acțiunii subzistând indiferent de formularea unor pretenții accesorii privitoare la repunerea părților în situația anterioară.
Obiectul litigiului de față constă în evacuarea unei societăți comerciale din imobilul situat administrativ în loc. Timișoara, str. P, nr. 22, jud. Timiș, reprezentând un spațiu comercial, proprietatea reclamantului, precum și în obligarea acesteia la plata sumei de 98.552 lei cu titlu de despăgubiri (59.037 lei pentru lipsa de folosință, 29.400 lei contravaloarea lucrărilor necesare readucerii spațiului în starea inițială și 10.115 lei contravaloarea serviciilor de îndepărtare și neutralizare a deșeurilor).
Conform art. 4 C.com., toate obligațiile comerciale, cu excepțiile prevăzute de lege, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial (sunt considerate fapte de comerț subiective). Prezumția de comercialitate prevăzută de articolul menționat, fiind juris tantum, poate fi combătută prin probă contrarie de către cel care susține caracterul necomercial. Ca atare, comerciantul care pretinde că actul ce a făcut nu are o cauză comercială trebuie să facă această dovadă. Excepțiile de la prezumția de comercialitate sunt: natura civilă a obligației, respectiv împrejurarea în care necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit de comerciant (când acesta cumpără bunuri necesare uzului său personal – art. 5 din Codul comercial). Actele civile prin natura lor sunt cele care prin structura și funcția lor esențială nu se pot referi la activitatea comercială (spre exemplu, testamentul, actele juridice de dreptul familiei etc.). Faptele de comerț subiective reprezintă un reflex al activității desfășurate de comercianți și, în consecință, sunt supuse reglementărilor C.com.
Prin intermediul imobilului din care reclamantul solicită evacuarea pârâtei se presupune că societatea comercială chemată în judecată desfășoară activități comerciale, în sensul dispozițiilor art. 3 pct. 1 C.comercial (prin chiar contractul de asociere în participațiune, anulat pe cale judiciară, părțile urmărind să desfășoare anumite activități de comerț), ce face sau, cel puțin, a făcut parte din fondul de comerț al intimatei, care, potrivit art. 7 C.com., este socotită comerciant, constituită ca societate comercială (SRL) ca atare în vederea efectuării de fapte de comerț prevăzute de art. 3 și art. 4 din același cod.
Mai mult decât atât, potrivit art. 56 C.comercial, dacă un act este comercial doar pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acel act, legii comerciale. Or, art. 893 statuează că și în situația în care actul este comercial numai pentru una dintre părți, acțiunea ce derivă dintr-însul este de competența jurisdicției comerciale, actul fiind comercial și față de cealaltă parte, acest din urmă text de lege nefiind altceva decât aplicația în materie procesuală a art. 56, prin aceasta legiuitorul urmărind ca normele comerciale să aibă aplicație atunci când actul este comercial pentru una dintre părți.
De aceea, în mod corect tribunalul a reținut natura comercială a litigiului pendinte, criticile recurentului, sub acest aspect, neputând fi primite. Este adevărat că temeiul de drept a cererii sale introductive îl constituie, printre altele, și art. 998-999 C.civ., acesta susținând că societatea pârâtă trebuie să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de folosință a respectivului spațiu comercial și readucerea lui în starea inițială.
Articolul 4 din Codul comercial statuează că „se socotesc (…) ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”; de asemenea, potrivit art. 7 din același cod, „sunt comercianți (…) societățile comerciale”, iar art. 890 stabilește fără echivoc la pct. I că aparțin jurisdicției comerciale ”toate contestațiunile relative la faptele de comerț între orice persoane”. Ca atare, singura concluzie judicioasă care se impune este aceea că legiuitorul a socotit obligații de natură comercială și acele angajamente ce rezultă pentru persoana ce exercită un comerț din săvârșirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerțului. Altfel spus, în raport de prezumția de comercialitate instituită de art. 4, vor constitui fapte de comerț nu numai obligațiile contractuale, ci și obligațiile derivând din fapte licite sau din săvârșirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului, cum este cazul în speță, unde, răspunderea pe care recurentul o atribuie societății intimate are un caracter vădit comercial. Aceasta, întrucât este știut faptul că printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligații, alături de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză, se regăsește și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art. 3 C.com.
Cererea de chemare în judecată prin care se solicită atât evacuarea unui comerciant dintr-un spațiu pe care se pretinde că îl deține fără drept, cât și obligarea lui la plata unor despăgubiri în cuantum de 98.552 lei este o cerere patrimonială. Așadar, pentru determinarea competenței materiale și a căilor de atac potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 2821alin. (1) C.proc.civ. nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă ea este în constatarea sau realizarea dreptului.
Prin urmare, se reține că în mod greșit tribunalul s-a considerat competent material să soluționeze cauza în primă instanță, întrucât în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) teza finală din C.proc.civ., nefiind vorba despre o cerere comercială neevaluabilă în bani, ci de un litigiu comercial evaluabil în bani, ce urmează să fie soluționat potrivit prevederilor legale mai sus menționate. Cum obiectul litigiului nu are o valoare mai mare de 100.000 lei, având în vedere și dispozițiile art. 159 alin. (2) din același cod, potrivit cărora necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, Curtea apreciază că cererea subsidiară a recurentei este întemeiată, nelegalitatea alcătuirii instanței care a pronunțat hotărârea atacată atât față de obiectul și valoarea pretențiilor reclamantului, cât și față de dispozițiile art. 2821 C.proc.civ., fiind evidentă. Tribunalul Timiș era obligat, în raport cu valoarea obiectului litigiului, să constate incidența acestui din urmă text și să califice calea de atac declarată de pârâta SC A. SRL Giarmata ca fiind recurs, iar nu apel. Neprocedând în acest fel, instanța a încălcat atât normele susevocate, cât și competența materială, care revenea la acea dată unei instanțe inferioare în grad, decizia fiind afectată de nulitatea prevăzută de art. 159 din același cod.
(Judecător dr. Nasz Csaba Bela)
