Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 9048 din 5 noiembrie 2012
Prin sentinţa civilă nr.227 din 17.01.2012 a Tribunalului Maramureş s-a respins acţiunea formulată de lichidatorul judiciar P.G. IPURL, desemnat pentru falimentul debitoarei S.C. T. S.A. Baia Mare, în contradictoriu cu pârâtul M.M..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că răspunderea personală a membrilor organelor de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de a unei societăţi, este o răspundere delictuală, antrenarea ei impunând întrunirea condiţiilor prev. de art.998 Cod civil.
Fapta ilicită ce constituie obiectul acţiunii este aceea a deturnării sau ascunderii unei părţi din activul persoanei juridice prin intermediul căreia membrii organelor de conducere, în speţă fostul administrator statutar a diminuat activul patrimonial în interes propriu în frauda creditorilor.
În speţă, lichidatorul judiciar nu a făcut dovada că lipsa mijloacelor fixe de la inventar denotă ascunderea acestora de către pârât în interesul sau şi pentru a prejudicia creditorii debitoarei cum de altfel nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta invocată şi starea de insolvenţă a debitoarei.
Sub un alt aspect, prejudiciul nu poate fi cuantificat la acest moment în condiţiile în care bunurile societăţii nu au fost încă valorificate pentru a se determina valoarea pasivului neacoperit.
În aceste condiţii, nefiind îndeplinite condiţiile prev. de art.138 alin.1 lit.e) din Legea nr.85/2006 modificată, acţiunea a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs lichidatorul judiciar al debitoarei P.G. IPURL solicitând admiterea acestuia şi modificarea hotărârea atacată în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului la suportarea cu averea proprie a unei părţi a pasivului debitorului falit S.C. T. S.A., în sumă de 402.114,35 lei, având În vedere următoarele
În motivele de recurs arată că hotărârea recurată este nelegală întrucât prin sentinţa civilă nr.3870/19.12.2007 pronunţată de Tribunalul Maramureş la cererea creditorului B.G. BAIA MARE, s-a dispus începerea procedurii de faliment împotriva debitorului S.C. T. S.A.
În Raportul nr.1407/04.01.2006 privind cauzele si împrejurările care au dus la apariţia stării de insolventă a debitorului S.C. T. S.A., depus la Tribunalul Maramures în data de 04.01.2006, administratorul judiciar a menţionat faptul că: “în cazul în care vor apare date sau elemente noi pe care administratorul judiciar le va considera relevante în raport cu cauzele şi împrejurările ce au dus la Încetarea de plăţi, vom putea aduce completări la prezentul raport.”
Ulterior deschiderii procedurii de faliment, lichidatorul judiciar a procedat la inventarierea bunurilor aparţinând averii debitorului S.C. T. S.A. Conform celor menţionate de către lichidatorul judiciar în Raportul nr.1 privind procedura de faliment a debitorului S.C. T. SA, depus la Tribunalul Maramureş în data de 19.03.2008, publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr.1224/28.03.2008, întreaga avere a debitorului a fost inventariată, respectiv mijloacele fixe (clădiri, maşini industriale, instalaţii de încălzire şi de ridicat, mijloace de transport, aparatură birotică) şi stocurile de produse finite şi de mărfuri. De asemenea, lichidatorul judiciar a informat creditorii despre faptul că, rezultatele inventarierii vor fi cuprinse în raportul privind valoarea de evaluare a averii debitorului şi strategia de lichidare. Astfel, în Raportul nr.479/06.05.2008 privind strategia de lichidare a averii debitorului S.C. T. S.A., publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr.1771 /08.05.2008, lichidatorul judiciar a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, s-a procedat la inventarierea bunurilor din averea debitorului, conform listei de bunuri depuse de către acesta şi că, s
au constatat diferenţe la inventar între situaţia scriptică şi faptică, cea mai mare diferenţă, respectiv minus la inventar, a rezultat la mijloace fixe (47 buc.), urmând a se verifica situaţia acestor bunuri. Urmare a verificărilor efectuate, s-a constatat că, pârâtul atât în calitate de administrator statutar al debitorului cât şi în calitate de director al societăţii până la data de 15.02.2007, a administrat în fapt activitatea societăţii; toate actele de dispoziţie şi documentele societăţii au fost semnate şi aprobate de pârât, motiv pentru care acesta este răspunzător pentru lipsurile constatate în averea debitorului ca urmare a inventarierii.
Având în vedere că pârâtul nu a fost în măsură să justifice lipsurile constatate cu privire la mijloacele fixe şi nu a făcut niciun demers pentru recuperarea acestor bunuri, apreciează că în cauză sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art.138 alin.(1) lit.e) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei. Lipsa acestor bunuri din patrimoniul debitorului fără a exista documente care să ateste ieşirea lor din patrimoniu şi fără ca pârâtul să dea explicaţii cu privire la aceste lipsuri, creează certitudinea că acesta a deturnat activul debitorului sau a ascuns o parte din activ. In ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta invocată şi starea de insolvenţă a debitorului arătă că, prin lipsa celor 47 buc. mijloace fixe pârâtul a denaturat patrimoniul debitorului în sensul că, a prezentat un activ mai mare decât activul real raportat la pasivul debitorului.
Consideră că instanţa a apreciat în mod eronat faptul că nu există cauzalitate între fapta invocată şi starea de insolvenţă, ori tocmai prin menţinerea unui activ mai mare decât cel real, pârâtul a continuat nejustificat activitatea debitorului, activitate care a înregistrat pierderi şi care a avut ca rezultat mărirea pasivului acestuia.
In ceea ce priveşte faptul că până la acest moment bunurile din patrimoniul debitorului nu au fost valorificate şi că, prin urmare, nu se poate determina valoarea pasivului neacoperit, apreciază că pârâtul nu este exonerat de răspundere. Instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că valoarea actuală de vânzare a bunurilor din patrimoniul debitorului, aprobată de către creditori este de 4,2 mild. lei iar masa credală totală este de 5,5 mild lei. Susţine că cuantumul pretenţiilor solicitate este de 402.114,35 lei, sumă care este mai mică decât diferenţa dintre masa credală totală şi valoarea de valorificare a bunurilor din patrimoniul debitorului. Aceste pretenţii reprezintă numai bunurile lipsă din patrimoniul debitorului şi care nu au fost predate lichidatorului judiciar în vederea evaluării şi valorificării lor în cadrul procedurii, pentru maximizarea averii debitorului conform prevederilor art.116 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
Procedând la deturnarea unei părţi din activul debitorului, pârâtul a avut reprezentarea diminuării activului debitorului, rezultat pe care l-a şi urmărit. Tocmai de aceea, atitudinea lui îmbracă forma intenţiei directe, fiind de natură să ducă la stabilirea răspunderii civile delictuale în sarcina acestuia.
Analizând recursul declarat de către pârât prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art.304 şi 3041C.pr.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată formulată şi precizată, lichidatorul judiciar al debitoarei SC T. SA a solicitat obligarea pârâtului la suportarea pasivului debitoarei în sumă de 402.114,35 lei, temeiul juridic al cererii fiind dispoziţiile art.138 alin.1 lit. e din Legea nr.85/2006.
Declanşarea demersului judiciar având ca finalitate antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere – administratori, directori, cenzori şi orice altă persoană – care au contribuit la ajungerea debitoarei în insolvenţă impune existenta unei proceduri în baza Legii nr. 85/2006, condiţie îndeplinită în speţă.
După cum rezultă din certificatul constatator eliberat de către ORC, pârâtul este administratorul debitoarei.
Probele administrate în cauză evidenţiază împrejurarea că lichidatorul judiciar a procedat la inventarierea bunurilor din averea debitorului, conform listei de bunuri depuse de către acesta şi a constatat diferenţe la inventar între situaţia scriptică şi faptică, cea mai mare diferenţă fiind evidenţiată la mijloacele fixe (47 buc.). Urmare a verificărilor efectuate, s-a constatat că, pârâtul atât în calitate de administrator statutar al debitorului cât şi în calitate de director al societăţii până la data de 15.02.2007, a administrat în fapt societatea, toate actele de dispoziţie şi documentele societăţii fiind semnate şi aprobate de pârât, astfel că se poate susţine cu temei că acesta este răspunzător pentru lipsurile constatate în averea debitorului ca urmare a inventarierii.
Având în vedere că pârâtul nu a fost în măsură să justifice lipsurile constatate cu privire la mijloacele fixe şi nu a făcut niciun demers pentru recuperarea acestor bunuri, Curtea apreciază că ipoteza normei legale din art.138 lit.e din LPI este întrunită. Lipsa acestor bunuri din patrimoniul debitorului fără a exista documente care să ateste ieşirea lor din patrimoniu şi fără ca pârâtul să dea explicaţii cu privire la aceste lipsuri, creează certitudinea că acesta a deturnat activul debitoarei sau a ascuns o parte din activ.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta invocată şi starea de insolvenţă a debitorului Curtea apreciază că evidenţierea unui activ mai mare decât cel real a determinat continuarea activităţii de către debitoare, activitate care a înregistrat pierderi şi care a avut ca rezultat mărirea pasivului acestuia.
Curtea observă, de asemenea, că deşi evidenţiază că între cauzele ajungerii debitoarei în insolvenţă au fost indicate de către lichidatorul judiciar, cu titlu de ipoteză, managementul deficitar al resurselor financiare şi neglijarea responsabilităţilor ce le reveneau în calitate de administratori statutari, judecătorul sindic apreciază în mod eronat că nu s-a stabilit raportul de cauzalitate între fapta imputată şi starea de insolvenţă .
Raportul de cauzalitate este prezent în ipoteza în care există fapta generatoare care a constituit condiţia necesară, adică fapta în lipsa căreia dauna nu s-ar fi produs.
Complexitatea vieţii unei implică succesiunea şi împletirea unor fapte şi împrejurări între care trebuie decelat care pot îndeplini condiţia de a fi considerate cauza insolvenţei.
Determinarea raportului cauzal specific implică identificarea acelor fapte care fie au declanşat punerea în mişcare a acestor cauze, fie că au favorizat desfăşurarea lor nestingherită, fie nu au împiedicat această desfăşurare, deşi intervenţia ar fi fost posibilă şi eficientă împiedecând apariţia consecinţelor nedorite, între care insolvenţa debitoarei care a fost şi cauza prejudiciului creditoarei recurente.
Raportul cauzal nu trebuie să fie întotdeauna unul direct putând fi şi unul mediat în sensul că fapta imputată a permis unor factori exteriori să acţioneze şi să producă prejudiciul.
Curtea apreciază că judecătorul sindic a reţinut în mod greşit starea de fapt, întrucât nu a dat relevanţa cuvenită înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, fapt ce a dus la
concluzia greşită a nedovedirii raportului de cauzalitate între fapta imputată , prevăzută de art. 138 lit. e in şi prejudiciul invocat .
Practica a reţinut în mod constant premisa coexistenţei dintre cauză şi condiţii , cuprinzând în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie cauza necesară, dar şi condiţiile cauzale, adică faptele care au mediat acţiunea cauzală .
Potrivit dispoziţiilor art. 138 alin.1 lit. e din Legea nr. 85/2006 judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin faptul că au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.
În prezenta cauză, Curtea apreciază că în sarcina pârâtului poate fi reţinută fapta de a deturna sau ascunde o parte din activul persoanei juridice precum şi cea de mărire în mod fictiv a pasivului acesteia, ipoteza normei legale amintită anterior fiind întrunită.
Pentru aceste considerente, reţinând incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, Curtea va admite recursul declarat, va modifica hotărârea recurată în sensul că va admite cererea de antrenare a răspunderii şi va obliga pârâtul la acoperirea pasivului debitoarei până la concurenţa sumei de 402.114,35 lei. (Judecător Mihaela Sărăcuţ)
