Abuz de bunurile societăţii. Admiterea acţiunii lichidatorului.
Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 9282 din 9 noiembrie 2012
Prin sentinţa civilă nr.5083 din 12.10.2011 a Tribunalului Specializat Cluj s-a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar al debitoarei SC D.P. SRL, C.I.I. R.A.D., şi, în consecinţă :
Au fost obligaţi pârâţii B.I.A., şi E.D.R., în solidar, să plătească întreg pasivul debitoarei SC D.P. SRL, în sumă de 137.724,00 lei.
S-a dispus conexarea prezentului dosar nr. xxx/1285/2011 la dosarul nr. xxx/1285/2010.
Pentru a dispune în acest sens judecătorul a apreciat sunt întrunite condiţiile complinirii pasivului în condiţiile reglemente de prevederile art. 138 din Legea insolvenţei.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii B.I.A. şi E.D.R. solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii atacate şi, în consecinţă, respingerea cererii formulată de lichidatorul judiciar al debitoarei SC D.P. SRL, CII R.A.D. prin care pârâţii au fost obligaţi să plătească în solidar, întreg pasivul debitoarei SC D.P. SRL, în sumă de 137.724.00 lei.
In motivele de recurs se arată că instanţa de fond a făcut o apreciere eronată a probelor administrate, astfel din actele contabile prezentate, rezultă că nu se poate reţine vreo culpă în sarcina recurenţilor pentru starea de a societăţii .
Precizează că în urma notificării lor la adresa sediului social în vederea depunerii documentelor menţionate de din Legea 85/2006, au predat toate documentele contabile ale societăţii.
Chiar dacă s-a reţinut în sarcina administratorilor, faptele culpabile prevăzută la art.138 lit.a şi c din Legea 85/2006, acestea nu au fost dovedite.
Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, fiind o răspundere specială. Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a se îndeplini condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, conforma rt.998-999 C.civ.: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta şi prejudiciu.
Menţionează că în cauză, lichidatorul nu a dovedit existenţa raportului de cauzalitate între fapta administratorilor şi prejudiciul cauzat, care este acela al ajungerii debitoarei în stare de insolvenţă.
In fapt, în raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la insolvenţa debitoarei întocmit de administratorul judiciar, reiese că, în urma analizei economico-financiare efectuate, nu au rezultat aspecte de natură a duce la concluzia angajării răspunderii personale a pârâţilor, în cauza nefiind incidente prev.art.124 din Legea 64/1995.
Recurenţii arată că nu au încălcat dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr.31/1990, raportat ela art.138 alin.1 lit.a din Legea 85/2006 .
Deliberând asupra cererii de recurs instanţa reţine următoarele:
Din evidenţele registrului comerţului rezultă că pârâţii sunt administratorii statutari ai debitoarei .
Datoriile societăţii debitoare s-au născut pe baza declaraţiilor de impune, titluri are atestă că debitoarea înregistra, la data deschiderii procedurii insolvenţei, restanţe semnificative la plata obligaţiilor sociale cu reţinere la sursa.
l.Curtea apreciază că există indicii obiective care pot fundamenta prezumţia că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a conduce contabilitatea debitoarei în condiţiile impuse de lege.
Din copia primei file a bilanţului al debitoarei, care poartă dovada înregistrării acestui act la DGFP a jud. Cluj rezultă faptul că pârâţii au condus contabilitatea debitoarei până la împlinirea semestrului imediat anterior deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei.
Cu toate acestea, din coroborarea acestui bilanţ cu tabelul creanţelor împotriva averii debitoarei, instanţa reţine faptul că sumele înscrise în bilanţul respectiv nu reflectă
realitatea, totalitatea creanţelor înscrise în bilanţ 77.193 lei fiind net inferioară creanţei unicului creditor participant la procedură, 137.724 lei.
Ţinerea unei evidenţe fictive, dispariţia unor documente contabile sau neţinerea evidenţei contabile în conformitate cu legea nu reprezintă activităţi producătoare de prejudiciu, însă ele pot favoriza starea de insolvenţă prin ascunderea unor active sau părţi din acestea, prin plata cu întârziere a unor creanţe, în măsura în care întârzierea este generatoare de dobânzi sau penalităţi. Nefurnizarea de către administratorul statutar a datelor referitoare la situaţia patrimoniului debitoarei sunt semne în raport de care se poate deduce că evidenţa contabilă are caracter fictiv. Falsurile, sustragerile sau distrugerile evidenţelor societăţii pot avea drept consecinţă diminuarea aparentă sau reală a activelor societăţii prin disimularea unor bunuri, valori ori alte elemente ale activului patrimonial, neavând relevanţă dacă este vorba de un singur act sau mai multe, ori dacă acestea au fost afectate în tot sau numai parţial.
Existenta unei contabilităţi fictive( neconforme cu legea) este semnul unei administrări frauduloase a averii debitoarei şi constituie o premisă pentru aplicarea prevederilor legii insolvenţei în sensul obligării administratorului la suportarea unei părţi din pasiv.
încălcarea obligaţiei de a ţine evidenţa contabilă conform legii constituie un indiciu obiectiv care poate fundamenta prezumţia simplă de vinovăţie în sarcina administratorului şi prezumţia simplă că între această faptă şi ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă există un raport clar de cauzalitate, deoarece alcătuirea incorectă a evidenţei contabile conduce inevitabil la necunoaşterea modului de administrare a patrimoniului, a bunurilor din acest patrimoniu precum şi a operaţiunilor efectuate în legătură cu activele.
Nefurnizarea de către administratorul statutar a datelor corecte şi clare referitoare la patrimoniul debitoarei este un semn în raport de care se poate concluziona că această greşeală de gestiune se află în raport de cauzalitate cu starea de insolvenţă.
Fapta administratorului care nu a ţinut evidenţele contabile în conformitate cu prevederile legale incidente în materie, se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de societate şi de creditori deoarece prin această conduită, organele de conducere au fost lipsite de informaţii esenţiale referitoare la starea patrimonială a societăţii şi, în consecinţă, nu au putut cere ele însele deschiderea procedurii insolvenţei şi evitarea majorării pasivului social.
Neapelarea la mecanismul prezumţiilor judiciare ar face imposibilă, în cazul dat, identificarea legăturii dintre diferitele acte privitoare la gestiune socială şi consecinţele economice financiare care au condus la încetarea plăţilor. Soluţia se întemeiază pe principiul protecţiei creditorilor şi adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans , nimănui nefiindu-i îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept. A nu admite că există un raport de cauzalitate caracterizat între fapta imputată în speţă pârâţilor şi insuficienţa activului ar însemna să se permită celui căruia i se „reproşeză” conduita frauduloasă să se apere de răspundere prevalându-se de propria sa culpă. Creditorii ar fi puşi astfel în imposibilitatea dovedirii originilor insuficienţei activului, misiunea stabilirii situaţiei patrimoniale a societăţii la diferite etape devenind practic imposibilă pentru titularii acţiunii.
2.Astfel cum rezultă din indicatorii financiari ai debitoarei, la sfârşitul primului semestru al anului 2010 debitoarea a înregistrat active circulante în valoare de 11781 lei, din care : stocuri 4165 lei, creanţe în valoare de 150 lei şi lichidităţi în casă şi conturi bancare în cuantum de 7466 lei, precum şi active imobilizate în valoare de 2796 lei, însă pârâţii nu au predat lichidatorului judiciar aceste active. In calitatea lor de administratori statutari, pârâţii erau singurele persoane care putea dispune în mod legal de aceste bunuri, dar nu au făcut nici dovada faptului că sumele de bani şi bunurile s-ar mai afla în patrimoniul debitoarei şi nici faptul că ar fi fost folosite în interesul debitoarei. Se poate astfel prezuma (în condiţiile art. 1203 C.civ.) că pârâţii şi-au însuşit bunurile şi sumele de bani respective sau le-au transmis altor persoane, în detrimentul intereselor debitoarei acuzaţia de fraudă întemeiată pe dispoziţiile . 138 alin. 1 lit. a din fiind întemeiată.
Legea insolvenţei a integrat însă acestei răspunderi excepţionale doar faptele ilicite enumerate limitativ în articolul 138, judecătorul sindic putând dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către administratorii care au cauzat starea de insolvenţă prin folosirea bunurilor sau creditului persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.
Norma sancţionează abuzul executivului, care a urmărit satisfacerea unui interes personal în detrimentul celui social, afectând prin conduita sa nu numai compania, ci şi întreaga comunitate de interese din jurul acesteia.
Astfel, judecătorului sindic îi revine misiunea de a verifica regularitatea actelor de gestiune în raport cu interesul social şi de a repera abuzul care a condus la instaurarea stării de insolvenţă, deoarece sarcina acoperirii pasivului poate atribuită doar acelor administratori care se fac vinovaţi de valorificarea capitalului întreprinderii conform interesului personal, ori care, prin politica de gestiune promovată, nu au urmărit protejarea interesului social, ci ocrotirea altor interese.
Interesul social şi interesul personal al administratorului sunt două din limitele puterilor conferite acestuia prin lege şi statut. Misiunea executivului este extrem de clară, aceea de a milita pentru „cauza” interesului social, orice abatere de la obiectivul menţionat trebuind atent cercetată, deoarece frauda constituie o importantă barieră pentru exercitarea prerogativelor de administrare.
In situaţii normale, interesul personal al administratorului se confundă cu interesul social şi doar instalarea unei stări de anormalitate în domeniul politicii sociale anulează caracterul convergent al celor două noţiuni .
Orice subordonare a interesului social faţă de alte interese este contrară regulilor unei bune administrări, un act de gestiune dobândind caracter ilicit dacă acesta a fost săvârşit de administrator în interesul său personal şi în prejudiciul societăţii .
Activul societăţii se reflectă în inventarul anual şi în bilanţul contabil. Inventarierea reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se constată existenţa tuturor elementelor patrimoniale de activ şi de pasiv, cantitativ, valoric sau numai valoric, după caz, existente în patrimoniul societăţii la data la care se efectuează această operaţiune. Bilanţul contabil este cel care reflectă elementele activului patrimonial, grupele principale de elemente ce trebuie să se regăsească în acest document fiind: activele imobilizate (imobilizări corporale, necorporale, financiare), activele circulante (stocuri creanţe, titluri de plasament sau alte valori), conturile de regularizare şi asimilate de activ
(cheltuieli înregistrate în avans, diferenţe de conversie-activ), primele de rambursare a obligaţiunilor.
Reprezintă metode de deturnare a activului nerestituirea bunurilor aparţinând societăţii de către administrator , transferul fără contrapartidă a unor mărfuri ce constituie proprietatea debitoarei .Jurisprudenţa a statuat că numai existenţa unei contrapartide reale şi suficiente, care să fie expresia echilibrului dintre angajamentele asumate de părţile contractante îl poate apăra pe administrator de răspundere. Soluţia pare naturală cât timp compatibilitatea liberalităţilor cu principiul specialităţii capacităţii de folosinţă trebuie pusă sub semnul îndoielii.
Fapta constând în deturnarea activelor societăţii constituie în egală măsură un abuz de bunuri sociale.
În bilanţul contabil apar elemente de activ care nu se regăsesc efectiv în patrimoniul debitoarei.
Diminuarea activului net cu aceste valori fără o compensare reală se află în mod cert în raport de cauzalitate cu insuficienţa activului şi justifică obligarea pârâtei la complinirea activului societar.
Nepredarea valorilor înscrise în bilanţ şi sumei evidenţiate în contul „casa în lei şi banci ”, constituie un indiciu temeinic al prezumţiei simple că pârâţii au săvârşit acte de dispoziţie aspra unor bunuri care alcătuiau patrimoniul societar, acte care au afectat conţinutul acestuia.
Utilizarea de către administratorii statutari a sumelor de bani aparţinând debitoarei în interes personal a constituit un factor determinant stării de insolvenţă şi de agravare a pasivului , prin neonorarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale fiind acumulate majorări şi dobânzi penalizatoare substanţiale. Acţionând în această manieră au subordonat interesul social faţă de interesul lor personal, încălcând cu ştiinţă regulile unei bune administrări.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 C.proc.civ Curtea va respinge recursul declarat de pârâţii B.I.A. şi E.D.R. împotriva sentinţei civile nr.5083 din 12.10.2011, a Tribunalului Specializat Cluj pe care o va menţine în întregime. (Judecător Simona Al Hajjar)
