Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 8714 din 30 octombrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 593 din 13.02. 2012, pronunţată în dosarul Tribunalului Specializat Cluj s-a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către intervenientul T.M.D., ca inadmisibilă. S-a respins contestaţia formulată de către debitoarea SC A. SRL ca fiind formulată de către o persoană care nu are calitatea de reprezentant al debitoarei. S-a respins cererea formulată de către creditoarea SC G.B. GmbH, în contradictoriu cu debitoarea SC A. SRL CIURILA, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că S.C. G.B. GmbH, a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant al celui care a semnat contestaţia în numele debitoarei, din moment ce dreptul de reprezentare al debitoarei îl au, doar împreună, ambii administratori, A.P.J. şi J.G.. În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de către T.M.D., aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, acesta neavând un drept de creanţă împotriva patrimoniului debitoarei, el pretinzând doar că este un asociat al debitoarei. Calitatea de asociat al unei se dovedeşte prin înregistrările făcute la iar dacă cineva invocă această calitate, chestiunea, dacă este litigioasă, este una care îi priveşte doar pe asociaţii cedenţi şi cesionari, neavând nicio legătură cu patrimoniul debitoarei.
Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant al celui care a dat avocatului împuternicirea de reprezentare în instanţă, în numele debitoarei, aceasta a fost admisă. Aşa cum rezultă din actele constitutive ale debitoarei, aşa cum au fost ele modificate prin hotărârea din data de 18 iunie 2012, mandat de reprezentare al societăţii îl au doar administratorii acesteia, împreună (art. 7 din statut), Or, cum contestaţia şi mandatul dat avocatului sunt semnate doar de către administratorul A.P.J., acesta nu poate angaja în mod valabil societatea, nereprezentându-i voinţa sa. Contestaţia, fiind astfel formulată de către cineva care nu putea să o reprezinte singur pe debitoare, tribunalul nu a mai analizat-o pe fondul ei.
Pe fondul cauzei, cererea de deschidere a procedurii a fost respinsă, ca neîntemeiată. astfel, la dosar nu a fost depus nici un titlu din care să rezulte că ar avea creditoarea vreo creanţă faţă de debitoare. Mai mult, din actele depuse de către creditoare şi din motivarea cererii sale, în speţă este vorba de o chestiune litigioasă legată de o cesiune de părţi sociale survenită între asociaţii debitoarei. Această cesiune de părţi sociale nu o îndreptăţeşte pe creditoare să ceară deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea debitoare, chestiunea fiind una care îi priveşte doar pe asociaţii cedenţi şi cesionari. Cesiunea de părţi sociale reprezintă de fapt o vânzare-cumpărare de părţi sociale, cesionarii plătind contravaloarea lor cu bani proprii, cedenţilor. Un ultim argument pentru respingerea cererii creditoarei, pe motiv că neînţelegerile dintre asociaţi, nu reprezintă un motiv pentru deschiderea procedurii insolvenţei, ei nefiind terţi-creditori faţă de debitoare ci reprezentând-o însăşi pe debitoare, este şi aceea că cererea de deschidere a procedurii a fost semnată, în numele creditoarei de către un avocat ce a primit de reprezentare de la administratorul creditoarei care este şi asociat şi administrator al debitoarei, J.G. Or, acest asociat şi administrator al debitoarei i-a
contestat celuilalt asociat şi administrator, obţinând şi câştig de cauză, dreptul de a o reprezenta pe debitoare în instanţă, pe motiv că mandatul de reprezentare este unul comun. Astfel, practic unul dintre asociaţi, ce în mod evident trebuie să apere interesele debitoarei, acţionează împotriva acesteia, cerând deschiderea procedurii insolvenţei faţă de ea.
Neînţelegerile dintre asociaţi este un motiv pentru introducerea unei acţiuni care să rezolve disputa existentă, putându-se ajunge, în cazuri extreme, chiar până la o solicitare de dizolvare a societăţii pe motiv de grave neînţelegeri între asociaţi sau de excludere a asociatului ce acţionează împotriva interesului societar
împotriva acestei sentinţei, creditoarea SC G.B. GmbH a declarat recurs, solicitând instanţei admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate ca fiind netemeinică şi nelegală şi trimiterea cauzei judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul art. 11 alin. 1 şi art. 12 din Legea nr. 85/2006, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, recurenta a susţin că judecătorul sindic a făcut o mare confuzie în ceea ce priveşte starea de fapt şi, în consecinţă, a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii şi care cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina. Astfel, instanţa a reţinut în mod greşit faptul că la dosar nu a fost depus nici un titlu din care să rezulte că recurenta a ar avea vreo creantă fată de debitoare. De asemenea, instanta nu a înţeles obiectul dedus judecăţii apreciind că în speţă ar fi vorba despre o chestiune litigioasă legată de o cesiune de părţi sociale survenită între asociaţii debitoarei. În ceea ce priveşte cesiunea de părţi sociale, recurenta precizează că aceasta şi-a produs efectele fără a exista vreo chestiune litigioasă în legătură cu contractul de cesiune. Astfel, societatea G.H. GmbH a cedat recurentei părţile sociale deţinute la S.C. A. S.R.L., reprezentând 50% din capitalul social. În perioada în care a avut calitatea de asociat societatea G.H. GmbH a creditat în numeroase rânduri societatea A. S.R.L., conform actelor depuse la dosar. Cu prilejul cesiunii părţilor sociale intervenită între părţi, recurentei i-a fost cesionată şi această creanţă izvorâtă din creditările succesive pe care G.H. GmbH o avea împotriva S.C.A. S.R.L.
În opinia recurentei, instanţa a reţinut în mod eronat situaţia de fapt, deoarece a solicitat deschiderea procedurii insolventei fată de debitoarea S.C. A. S.R.L. în baza dreptului de creanţă cesionat şi nu în baza cesiunii de părţi sociale, iar analizând actele depuse la dosar se poate constata fără dubiu faptul că există o creanţă a recurentei faţă de debitoare. În acest sens, existenţa şi cuantumul creanţei sunt cuprinse în actele de creanţă şi au fost recunoscute de către debitoare. Mai mult, din balanţa de verificare pentru luna septembrie 2009, semnată şi ştampilată de S.C. A., rezultă clar nu doar existenţa creanţei, ci şi cuantumul acesteia, la pct. 455 – Sume datorate asociaţilor, 455.01 – Asociaţi-conturi curente, 455.01.01 G. figurând cu suma de 1.471.451,47 lei. În plus, consemnarea creanţei în actele contabile ale S.C. A. S.R.L. conferă acesteia un caracter cert şi lichid, dovada existenţei creanţei fiind realizată prin documentele financiar-contabile aprobate prin semnătură şi ştampilă, iar lichiditatea acesteia fiind demonstrată prin precizarea exactă a sumei datorate, în acord cu dispoziţiile art. 46 din Codul Comercial (în vigoare la data introducerii cererii).
În ceea ce priveşte exigibilitatea creanţei, aceasta a fost contestată de către debitoare pe motivul că ar fi vorba despre un împrumut ce nu este scadent a fi restituit. Contradictoriu, debitoarea în susţinerea poziţiei procesuale, arată apoi faptul că nu a
trecut termenul de 90 de zile de la scadenţă, in consecinţă creanţa recurentei nu ar fi una certă, lichidă şi exigibilă. Având în vedere această ultimă susţinere a debitoarei, reţinută de către instanţă, rezultă că debitoarea a recunoscut ajungerea la scadenţă a creanţei, însă nu trecuse termenul de 90 de zile prevăzut de pentru a putea fi cerută deschiderea procedurii insolvenţei,
In realitate, în speţă este vorba despre un împrumut, prin creditarea succesivă a societăţii A. S.R.L. începând cu anul 2002, împrumut a cărui scadenţă nu a fost stabilită de către părţi conform practicii judiciare şi majorităţii doctrinei, dacă pentru plata unui împrumut nu este prevăzut un termen de scadenţă, scadenţa este prezumată ca fiind imediată. In plus, de la data acordării împrumuturilor a trecut mai mult decât un termen rezonabil, fiind vorba de ani de zile. Ca atare, creanţa recurentei împotriva debitoarei este atât certă şi lichidă, cât şi exigibilă.
Temeiul de fapt al cererii este existenta unei creante certe, lichide şi exigibile fată de debitoare. Este adevărat că are şi calitatea de asociat al debitoarei, însă acest lucru nu exclude posibilitatea de a fi terţ-creditor faţă de debitoare cu privire la creanţa în discuţie, iar în ceea ce-l priveşte pe administratorul creditoarei, J.G., care este şi administrator al debitoarei, acesta a dat procură de reprezentare avocatului pentru cererea de deschidere a procedurii insolventei fată de debitoare în calitate de administrator al G.B. GmbH, fiind o atributie a acestuia în administrarea societătii. Mandatul comun de reprezentare pe care domnul J.G. îl are la S.C. A. S.R.L. împreună cu domnul A.P.J. nu are nici o relevanţă atâta vreme cât domnul J.G. nu a acţionat în numele debitoarei. Aşadar, şi acest argument reţinut de către judecătorul sindic relevă faptul că obiectul dedus judecăţii a fost interpretat în mod greşit, situaţia de fapt fiind cu totul alta, şi, în consecinţă, s-a realizat o greşită aplicarea a legii
In concluzie, a menţionat recurenta, creanţa sa împotriva S.C. A. S.R.L. îndeplineşte toate condiţiile cerute de Legea 85/2006, respectiv este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile, cuantumul acesteia depăşeşte valoarea-prag de 45.000 lei prevăzută de art. 3, pct. 12 din această lege.
Debitoarea intimată A. S.R.L. a depus întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei atacate, cu cheltuieli de judecată. In argumentarea poziţiei sale, intimata a susţinut că cererea creditoarei nu îndeplineşte nici una din condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/2006 în ceea ce priveşte caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei invocate. Astfel, creanţa solicitată nu este certă, lichidă şi exigibilă, iar din actele contabile şi actele de cesiune nu rezultă valoarea sumei creditate şi exigibilitatea acesteia.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea reţine următoarele:
Inscrisurile depuse în probaţiune în faţa instanţei de fond dovedesc faptul că în contul debitoarei intimate au fost virate sume de bani de către G.H. în intervalul 22.10.2002 – 27.07.2005. Nu poate fi contestat faptul că valoarea în lei a acestor sume virate în euro este de 1.596.931 lei precum nici faptul că datoria a fost cesionată cu prilejul cesiunii părţilor sociale intervenite între G.H. şi societatea comercială G.B. Gmbh. Această cesiune este probată de actul notarial din 21.06.2006 încheiat pe teritoriul Austriei, depus la dosar în din limba germană.
Instanţa de recurs apreciază în baza acestor probe faptul că o creanţă a recurentei faţă de intimată s-a născut însă analiza principală trebuie realizată asupra caracterului
exigibil al acestei creanţe la momentul investirii instanţei cu cererea de deschidere a procedurii de faţă de debitoarea SC A. SRL.
Astfel, raportat la data transferurilor care probează existenţa unui împrumut trebuie analizată prescripţia dreptului de a cere realizarea creanţei, implicit a dreptului de a cere deschiderea procedurii de insolvenţă a debitoarei în baza acestei creanţe. În lipsa unui termen stipulat de către părţi privind restituirea împrumutului, acest împrumut este scadent şi termenul de prescripţie începe să curgă chiar de la data virării sumelor de bani respective în contul împrumutatului. Raportat la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie care se plasează în intervalul 2003-2005, termenul general de prescripţie de trei ani reglementat de art. 3 alin. 1 din Decretul Lege 167/1958 era deja împlinit la momentul sesizării instanţei. Actul normativ enunţat este incident în cazul concret analizat deoarece a fost abrogat doar prin , fiind astfel în vigoare în perioada analizată.
Atât prin motivele de recurs deduse analizei instanţei cât şi prin concluziile scrise depuse la dosarul instanţei de recurs, recurenta susţine faptul că termenul de prescripţie a fost întrerupt în mod repetat prin diversele recunoaşteri ale datoriei realizate de către debitoarea intimată. Potrivit art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul Lege 167/1958, termenul de prescripţie se întrerupe ,,prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia,,.
Analizând toate înscrisurile depuse în probaţiune, instanţa de recurs apreciază faptul că singurul înscris care poate fi analizat din această perspectivă este Hotărârea din
18.06.2010 a asociaţilor debitoarei S.C. A. S.R.L. Prin această hotărâre asociaţii debitoarei intimate au luat act de înscrisul autentic notarial încheiat în 2006 în Austria prin care unul dintre asociaţi a fost înlocuit cu un nou asociat. O clauză a acestei Hotărâri
A.G.A. menţionează faptul că fostul asociat G.H. a cesionat către G.B. Gmbh 50 % din părţile sociale ale debitoarei S.C. A. S.R.L., împreună cu toate „drepturile, obligaţiile, creanţele şi garanţiile acordate,,. Formularea este una mai mult decât generică şi nu poate echivala cu recunoaşterea expresă a unei datorii, recunoaştere care să aibă semnificaţia unei întreruperi a termenului de prescripţie. Nici actul de cesiune a creanţei anterior enunţat, confirmat prin actul autentic notarial încheiat la data de 21.06.2006 pe teritoriul Austriei nu poate avea o astfel de semnificaţie deoarece debitoarea S.C. A. S.R.L. nu este parte în respectivul act şi nu confirmă sau recunoşte în mod expres creanţa cesionată.
Înscrierea datoriei în contabilitatea debitoarei nu are o astfel de semnificaţie de recunoaştere expresă a creanţei cu consecinţa întreruperii termenului de prescripţie. Dimpotrivă, în lipsa unei norme care să prevadă ştergerea datoriilor prescrise din acestea rămân înscrise şi ulterior respectivului moment. Subzistă desigur posibilitatea achitării de benevole a acestor datorii, care devin obligaţii naturale, chiar dacă caracterul exigibil al creanţei, esenţial din prisma incidenţei dispoziţiilor Legii 85/2006, dispare. În consecinţă, evidenţele contabile ale debitoarei depuse în probaţiune la dosarul de recurs sau înscrisuri elaborate în baza acestor evidenţe cum ar fi tabelul întocmit la 16.04.2010 depus în anexă concluziilor scrise nu au semnificaţia unor recunoaşteri exprese cu consecinţa întreruperii termenului de prescripţie. Dacă am accepta punctul de vedere al recurentei ar rezulta în mod inacceptabil faptul că împotriva unei societăţi comerciale care are obligaţia de a păstra evidenţe contabile prescripţia nu curge deoarece înscrierea obligatorie a unei creanţe în ar echivala cu o
recunoaştere continuă a acesteia, cu consecinţa întreruperii permanente a curgerii prescripţiei.
Pentru toate aceste argumente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cpc, instanţa de recurs va respinge recursul declarat de G.B. GMBH împotriva sentinţei civile nr. 593 din 13.02. 2012, a Tribunalului Specializat Cluj pe care o va menţine în întregime, deoarece recurenta nu a făcut dovada unei creanţe exigibile împotriva debitoarei intimate. (Judecător Axente- Irinel Andrei)
