În dreptul român, ne fiind cunoscută instituţia introducerii în cauză, din oficiu, a unor persoane, instanţa nu poate să dispună din oficiu citarea altei persoane decât cea indicată prin cererea de chemare în judecată, care să dobândească astfel calitate procesuală pasivă şi să fie obligată faţă de reclamant.
(Secţia civilă, decizia nr. 494 din 8 februarie 2002)
– Extras –
Prin sentinţa civilă nr. 407 din 15 septembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia civilă, a fost admisă, astfel cum a fost completată şi precizată, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii V. A., V. G. S., O. G. şi M. I. A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov, prin primar, şi S. C. „P. B.“ S. A. constatându-se că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Apelurile împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 11 din 2 martie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Braşov.
împotriva acestor hotărâri au declarat recursuri pârâtul Municipiul Braşov, prin primar, precum si S. C. „P. B.“ S. A., fostă S. C. „P. C.“ S. A.
Printr-un motiv comun de recurs s-a susţinut că instanţa de fond a procedat în mod nelegal introducând din oficiu în cauză, în calitate de pârâtă, a S. C. „P. C.“ S. A., ceea ce excede cadrului procesual stabilit de pârâţi.
Recursurile sunt fondate.
Este de reţinut, în primul rând, că instanţele au rezolvat în mod greşit problema calităţii procesuale
pasive în cauză, nelămurind toate aspectele care se referă la aceasta.
Astfel, în acţiunea introductivă de instanţă, a figurat ca pârâtă S. C. „P. B.“ S. A.
La termenul de judecată de la 24 martie 2000, faţă de susţinerile reprezentantului pârâtei S. C. „P.
B.“ S. A., în sensul că a avut loc o cesiune de acţiuni către S. C. „P. C.“ S. A., tribunalul a menţionat că se va pune în discuţie problema calităţii procesuale pasive a pârâtei.
Aceeaşi formulare se regăseşte şi în cuprinsul încheierii din 21 aprilie 2000, când se dispune „din oficiu” citarea S. C. „P. C.“ S. A., pentru ca, la 2 iunie 2000, să le pună în vedere reclamanţilor că „precizeze exact partea pârâtă în cauză”.
Reclamanţii nu s-au conformat şi, cu toate acestea, în dispozitivul hotărârii, S. C. „P. C.“ S. A. apare ca pârâtă obligată să predea imobilul.
Procedând în acest mod, prima instanţă, dar şi cea de apel, au încălcat în mod evident dispoziţiile legale ce reglementează fixarea cadrului procesual, în dreptul român neexistând instituţia „introducerii din oficiu în cauză necesară internarea acesteia într-un institut de specialitate.
Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 151 din 20 februarie 2001, a respins atât cererea formulată de reclamantă, cât şi acţiunea reconvenţională.
S-a reţinut că cei doi soţi sunt în proces de şi, pentru punerea sub interdicţie, se învinuiesc reciproc, în sensul că fiecare ar suferi de schizofrenie paranoică. Or, potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. 1 C. fam., punerea sub interdicţie se poate dispune, pe cale judecătorească, numai împotriva persoanelor fizice care nu au discernământul pentru a se îngriji de interesele lor, din cauza alienaţiei mintale, ori debilităţii mintale, împrejurare care nu rezultă din materialul probator administrat.
Prin decizia nr. 81 din 7 iunie 2001, Curtea de , Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâtul WI.LP.
Recursul formulat de pârâtul-reclamant nu este întemeiat.
Recurentul a formulat cererea sa de punere sub interdicţie, ca cerere reconvenţională, în faţa primei instanţe, în faza de judecată a cererii formulate de reclamanta M. D., cerere care parcursese în prealabil
faza obligatorie prevăzută de art. 30 din Decretul nr. 32/1954.
Potrivit acestei dispoziţii legale, o asemenea cerere, cu un astfel de obiect, trebuie înaintată procurorului care dispune efectuarea cercetărilor ce va socoti necesare, va lua şi părerea unei comisii de medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută se găseşte internat într-o instituţie sanitară, va lua şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află.
O astfel de cerere are deci un caracter independent, pentru a cărei soluţionare este necesar a se parcurge cele două faze: necontradictorie şi, respectiv, contradictorie, inclusiv în ceea ce priveşte administrarea probelor potrivit art. 30,32 şi urm. din Decretul nr. 32/1954, ceea ce nu s-a întâmplat cu cererea reconvenţională a pârâtului-reclamant.
Prin urmare, în speţă, cererea formulată de recurentul-pârât nu întruneşte, ca cerere reconvenţională, condiţiile prevăzute de art. 119 alin. 1 şi 2 C. pr. civ., pentru a putea fi considerată astfel, motiv pentru care, faţă de poziţia părţii care nu s-a prezentat niciodată în instanţă, a fost posibilă, în mod corect, respingerea ei, reţinându-se sub aspect probatoriu neîntrunirea cerinţelor prevăzute de art. 142C.fam.
