Utilizarea în alte scopuri a creditelor bancare. Lipsa bilanţurilor contabile.
Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a de administrativ şi fiscal, decizia nr. 370 din 14 ianuarie 2013
Prin sentinţa civilă nr. nr. 2203 din 11.05.2012 a Tribunalului Specializat Cluj a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de lichidatorul judiciar P.O. IPURL al debitoarei S.C. S.M. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta G.K..
A fost admisă cererea formulată de lichidatorul judiciar P.O. IPURL al debitoarei S.C. S.M. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul J.M..
A fost obligat pârâtul J.M. să plătească întregul pasiv al debitoarei S.C. S.M. S.R.L., în sumă de 340.122 lei.
Au fost respinse neîntemeiate, cererile pârâţilor de obligare a debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică ajuns în stare de , să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului.
Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere şi control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane şi societate, fiind vorba de o răspundere civilă, patrimonială, iar sursa obligaţiei încălcate determină natura răspunderii, în timp ce încălcarea unei obligaţii decurgând din contractul de mandat – cuprins în actul constitutiv – atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligaţii legale atrage răspunderea delictuală a administratorului.
În cazul în care administratorii încalcă dispoziţiile prevăzute de Legea nr.31/1990 sau alte legi incidente ori săvârşesc în exercitarea mandatului fapte de natură a crea prejudicii, suntem în prezenţa unei răspunderi civile delictuale. În situaţia în care administratorii nu-şi îndeplinesc sau îşi îndeplinesc în mod necorespunzător mandatul încredinţat de acţionari prin actul constitutiv sau prin hotărârile adunărilor generale se va putea angaja răspunderea acestora pe tărâm contractual.
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere şi conducere, presupune constatarea îndeplinirii unor condiţii, respectiv prejudicierea creditorilor, existenţa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi respectiv culpa personală a celui faţă de care se antrenează răspunderea.
Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanţelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvenţă, definită de art.3 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Constatarea stării de insolvenţă constituie o condiţie pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente faţă de către creditori şi implicit prejudicierea acestora.
Referitor la raportul de cauzalitate textul legal, dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006, impun condiţia ca fapta membrilor organelor de supraveghere şi conducere
ori fapta oricărei alte persoane să fi contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, prejudiciind astfel societatea şi indirect creditorii săi.
Fapta trebuie să fi produs starea de insolvenţă, respectiv încetarea plăţilor.
Vinovăţia poate îmbrăca forma culpei sau a intenţiei şi trebuie să fi existat la data săvârşirii faptei. În măsura în care culpa îmbracă forma intenţiei, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracţiuni.
Procedura de antrenare a răspunderii este reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006. Răspunderea poate fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârşită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor.
Răspunderea administratorului este angajată în orice situaţie în care contractul de mandat este încălcat printr-o faptă culpabilă.
Culpa administratorului se apreciază după tipul abstract – culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în faţa unei culpe prezumate de unde derivă şi obligativitatea administratorului de a răsturna prezumţia de culpă, sarcina probei aparţinându-i.
Potrivit dispoziţiilor art. 138 lit. a şi d din Legea nr. 85/2006, o persoană poate fi obligată la suportarea pasivului sau unei părţi din pasivul debitoarei persoanele care au cauzat starea de insolvenţă a debitoarei prin aceea că „au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane”, sau respectiv „au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea”.
În ce o priveşte pe pârâta G.K., judecătorul sindic a reţinut că în sarcina acesteia nu poate fi reţinută săvârşirea nici uneia din faptele prevăzute de dispoziţiile art. 138 lit. a şi d din Legea nr. 85/2006, mai sus citate.
Astfel, prin procura specială autentificată prin încheierea de autentificare nr. 258/22.01.2010, pârâtul J.M., în calitate de asociat unic şi administrator al debitoarei, a împuternicit-o cu puteri depline pe pârâtă pentru ca, în numele lui şi pentru el, să facă toate formalităţile necesare ce au ca scop realizarea obiectului de activitate al societăţii, cât şi să administreze societatea şi să îl „reprezinte în raporturile societăţii cu alte societăţi comerciale, cu instituţii ale statului, cu organisme naţionale, cu organele financiar bancare, inclusiv să facă operaţiunile de bancă necesare, precum şi cu salariaţii societăţii”.
Raportat la această împuternicire, judecătorul sindic a reţinut că nu este în măsură să facă dovada calităţii de administrator de fapt al societăţii debitoare în ce o priveşte pe pârâtă, fiind vorba despre un act emis de către pârât şi care nu poartă semnătura pârâtei. Această este în măsură să facă dovada doar cu privire la pârât în sensul faptei acestuia de a fi împuternicit pe un terţ ce nu deţinea calitatea de administrator statutar al debitoarei, să îndeplinească acte de administrare a societăţii.
În schimb, pentru a se putea reţine calitatea pârâtei de administrator de fapt al debitoarei, este necesară probarea realizării efective de către aceasta a unor acte de administrare a societăţii debitoare, iar nu doar împuternicirea acesteia în acest sens de către administratorul statutar al debitoarei, în speţă de către pârât.
În acest sens, au fost depuse la dosarul cauzei o serie de înscrisuri purtând semnătura pârâtei, intitulate „situaţii”, cu privire la care judecătorul sindic constată că poartă şi semnătura unei echipe de inspecţie fiscală, precum şi menţiunea marginală de „anexă”, reprezentând în fapt anexe la un act de inspecţie fiscală.
Denumirea marginală de „anexă” o are şi nota explicativă semnată de către pârâtă la 26.01.2010, prin indicarea procurii nr. 258/22.01.2010, contrasemnată de aceiaşi agenţi de inspecţie fiscală cu semnatarii anexelor anterior menţionate, şi care în antet cuprinde datele de identificare ale pârâtului ca fiind administratorul societăţii debitoare şi cel care prezintă nota explicativă. Faţă de aceste menţiuni din cuprinsul notei, coroborat cu procura dată de către pârât, judecătorul sindic reţine că nota explicativă menţionată a fost semnată de către pârâtă în calitate de reprezentantă a pârâtului, iar nu în calitate de reprezentantă a societăţii debitoare, datele pârâtei nefiind menţionate în cuprinsul notei. Totodată, judecătorul sindic constată, raportat la conţinutul notei explicative, că prin aceasta pârâta nu îşi asumă îndeplinirea în trecut a niciunui act de administrare a societăţii debitoare.
Tot ca anexă este denumită şi balanţa de verificare pentru luna decembrie 2008 în ce priveşte pe societatea debitoare, nefiind probat că aceasta ar fi fost semnată de către pârâtă în alt scop decât pentru exercitarea apărării societăţii debitoare cu ocazia inspecţiei fiscale ce a dus la semnarea şi a celorlalte anexe menţionate.
La dosarul cauzei au fost depuse şi copiile proceselor verbale din 29.09.2009 şi 01.10.2009 încheiate de Garda Financiară Cluj, privind comunicarea către debitoare a notei de constatare seria CJ nr. 10074/29.09.2009 şi respectiv a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 605288/CJ/22.09.2009, ambele semnate de către pârâta G.K., în calitate de martor, iar nu în calitate de reprezentantă a debitoarei.
Totodată, pârâta a semnat prin indicarea calităţii sale de împuternicită conform procurii, documentul intitulat „cauzele şi împrejurările care au dus societatea în incapacitate de plăţi”, datat 01.02.2011.
Raportat la aceste probe, judecătorul sindic a constatat că în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea de către pârâtă a vreunui act de administrare a societăţii debitoare cu privire la care să se poată reţine că a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei. Cu privire la împrejurarea că aceasta a reprezentat societatea debitoare la desfăşurarea inspecţiei fiscale nu se poate reţine că ar fi cauzat starea de insolvenţă a societăţii debitoare, de vreme ce cu acea ocazie în fapt pârâta l-a reprezentat pe pârât, care în calitate de administrator statutar, avea atribuţia de a reprezenta debitoarea în faţa organelor de inspecţie fiscală. Mai mult, posibilitatea contestării oricărei sancţiuni sau măsuri dispuse cu acea ocazie de către organele de inspecţie fiscală revenea şi aparţinea pârâtului, în calitate de administrator statutar, neputându-se reţine culpa pârâtei sub acest aspect.
Nici din proba cu interogatoriul pârâtei, administrată în cauză, nu se poate reţine o altă situaţie de fapt.
Faţă de reprezentarea de către pârâtă a societăţii debitoare la desfăşurarea inspecţiei fiscale, se poate reţine acceptarea de către aceasta a calităţii de reprezentantă a debitoarei doar cu acea ocazie şi în acea împrejurare, fapte cu privire la care nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 138 lit. a şi d din Legea nr. 85/2006, şi care nu erau de natură să cauzeze starea de insolvenţă a debitoarei.
În consecinţă, nefiind administrator al societăţii debitoare, pârâta nu poate fi ţinută să răspundă pentru modul în care a fost condusă contabilitatea acestei societăţi. De asemenea, în sarcina pârâtei nu poate fi reţinută nici săvârşirea nici unei fapte de a fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, de vreme ce nu s-a făcut proba în acest sens, în condiţiile art. 1169 Cod civ.,
reprezentarea debitoarei la desfăşurarea inspecţiei fiscale nefiind relevantă sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, judecătorul sindic a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de lichidatorul judiciar P.O. IPURL al debitoarei S.C. S.M. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta G.K.
Judecătorul sindic a apreciat însă că fapta pârâtului J.M. întruneşte condiţiile art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006, în sensul că acesta a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane. Astfel, în decembrie 2007 şi pe parcursul anului 2008, debitoarea a utilizat creditele bancare contractate în alte scopuri decât cele pentru care au fost contractate, respectiv oferind aceste sume cu titlu de împrumut unor alte societăţi comerciale.
Cu privire la pârât s-a reţinut sub aspect probatoriu şi neprezentarea acestuia la interogatoriu la termenul de judecată din 24.02.2012 stabilit în acest sens şi pentru care pârâtul a fost legal citat, faţă de care judecătorul sindic face aplicarea dispoziţiilor art. 225 Cod proc.civ. cu privire la situaţia de fapt invocată prin întrebările formulate în cuprinsul interogatoriului, în sensul că pârâtul a plătit diverse sume cu titlu de avans către diverse societăţi, fără a face demersuri pentru recuperarea acestora în urma neîndeplinirii contraprestaţiei corespunzătoare de către acestea, şi a imposibilităţii de justificare a soartei sumei primite cu titlu de credit de către societate în 2007.
Totodată, contabilitatea societăţii debitoare nu a fost condusă în condiţii legale, ceea ce a dus la stabilirea în sarcina debitoarei, în urma inspecţiei fiscale, a unei obligaţii fiscale de 233.636 lei cu titlu de TVA, de 2718 lei cu titlu de impozit pe profit şi de 128.044 lei, cu titlu de dobânzi şi penalităţi de întârziere. Aceste obligaţii nu au fost contestate de către debitoare în termenul legal, ceea ce a dus la naşterea stării de insolvenţă a debitoarei, faptă ce ar fi putut fi prevenită prin întocmirea legală, corectă şi la timp a actelor contabile, ceea ce ar fi permis calcularea şi stabilirea treptată în timp a obligaţiilor fiscale şi evitarea curgerii penalităţilor aferente, acestea din urmă având un cuantum considerabil. În acest sens, tocmai creanţele fiscale au dus la deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, în urma admiterii cererii creditoarei DGFP Cluj prin AFP Cluj-Napoca în acest sens, creanţa acesteia în cuantum de 337.335 lei având ponderea decisivă în tabelul definitiv al creanţelor împotriva averii debitoarei, şi fiind însoţită doar de creanţa Municipiului Cluj-Napoca în cuantum de 2787 lei.
Judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reţinută fapta de a nu ţine contabilitatea în conformitate cu legea. Pârâtului îi revenea, în calitate de administrator statutar, obligaţia de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredinţat, administratorul fiind direct răspunzător de modul în care este ţinută evidenţa contabilă, obligaţiile sale reieşind cu claritate din dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit. c şi alin. 2 ale Legii nr. 31/1990, precum şi din dispoziţiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 31/1990.
Totodată, conform art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, care are obligaţia gestionării societăţii respective.
În condiţiile în care evidenţa contabilă nu a fost ţinută sau nu a fost ţinută în conformitate cu legea, există o prezumţie de culpă, întrucât corecta ţinere a registrelor contabile este o obligaţie stabilită în sarcina administratorilor societăţii de Legea nr. 31/1990, care în art. 73 lit. c stabileşte că administratorii sunt solidari răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, iar art. 11 din
Legea nr. 82/1991 a contabilităţii republicată prevede că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului.
Neţinerea contabilităţii în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăţilor cu care se confruntă societatea şi face insesizabilă starea de insolvenţă care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condiţiile unei contabilităţi ţinute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situaţii.
În condiţiile neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea, se prezumă existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor, pasiv care, dată fiind natura creanţelor înscrise în tabelul definitiv şi anume, creanţe bugetare, în condiţiile ţinerii contabilităţii societăţii debitoare, putea fi substanţial mai mic întrucât debitele principale nu ar fi atras penalităţi şi majorări de întârziere.
Aşa fiind, judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reţinută şi săvârşirea faptei reglementate de art. 138 lit. d din Legea nr.85/2006, respectiv neţinerea contabilităţii în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, faptă care a condus la producerea stării de insolvenţă a debitoarei, întrucât pârâtul nu a fost în măsură să sesizeze scadenţa obligaţiilor de plată cu consecinţa directă a calculării pentru debitele neachitate a penalităţilor şi majorărilor de întârziere.
În ce priveşte invocarea de către pârât a culpei societăţii de pentru nepredarea bilanţurilor contabile ale societăţii, judecătorul sindic a reţinut că responsabilitatea pentru îndeplinirea obligaţiei de ţinere a contabilităţii societăţii revine pârâtului în calitate de administrator statutar, acesta fiind obligat să îndeplinească el însuşi sau să se asigure personal că sunt respectate dispoziţiile legale în acest sens, chiar dacă apelează pentru aceasta la societăţi de contabilitate specializate.
Întrucât creditorii nu şi-au recuperat nici măcar parţial creanţele astfel cum au fost înscrise în tabelul definitiv al creditorilor, creanţe care reprezintă prejudiciul cauzat acestora urmare a neachitării debitelor, judecătorul sindic a considerat ca pârâtul să fie obligat la plata întregului pasiv în cuantum de 340.122 lei.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul J.M., solicitând admiterea recursului şi în consecinţă, modificarea Sentinţei civile nr. 2203/11.05.2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj şi în consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului arată că hotărârea judecătorească atacată este nelegală în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pet. 9 Cod proc. civ.
Referitor la incidenţa art. 138 lit. a din legea 85/2006, în motivarea soluţiei de admitere a acţiunii, prima instanţă reţine următoarele: “Judecătorul sindic apreciază însă că fapta pârâtului J.M. întruneşte condiţiile art. 138 lit. a din legea 85/2006, în sensul că acesta a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane. Astfel, în decembrie 2007 şi pe parcursul anului 2008, debitoarea a utilizat creditele bancare contractate în alte scopuri decât cele pentru care au fost contractate, respectiv oferind aceste sume cu titlu de împrumut unor alte societăţi comerciale.
Cu privire la pârât se reţine sub aspect probatoriu şi neprezentarea acestuia la interogatoriu la termenul de judecată din 24.02.2012 stabilit în acest sens şi pentru care
pârâtul a fost legal citat, faţă de care judecătorul sindic face aplicarea dispoziţiilor art. 225 Cod proc. civ. cu privire la situaţia de fapt invocată prin întrebările formulate în cuprinsul interogatoriului, în sensul că pârâtul a plătit diverse sume cu titlu de avans către diverse societăţi, fără a face demersuri pentru recuperarea acestora în urma neîndeplinirii contraprestaţiei corespunzătoare de către acestea, şi a imposibilităţii de justificare a soartei sumei primite cu titlu de credit de către societate în 2007″.
Recurentul arată că nu este de acord cu concluziile primei instanţe. Astfel, linia de credit a fost contractată pentru a duce la îndeplinire obiectul de activitate al societăţii, respectiv achiziţionarea de autoturisme. Cu sumele de bani provenite din credit societatea a achitat avansuri către 5 societăţi pentru achiziţionarea de autoturisme, însă autoturismele nu au putut fi livrate deoarece societăţile respectiv au intrat in insolvenţă. Prin urmare, în nici un caz nu a folosit creditele societăţii în interes personal. Faptul că acele maşini nu au fost livrate se datorează unor împrejurări obiective, neimputabile lui, firmele partenere intrând în procedura insolvenţei. În aceste condiţii, concluzia primei instanţe în . sensul că debitoarea a utilizat creditele bancare contractate în alte scopuri decât cele pentru care au fost contractate, respectiv oferind aceste sume cu titlu de împrumut unor alte este lipsită de temei legal, atâta timp cât din creditele respective s-au plătit avansuri pentru achiziţionarea de autoturisme, scop care nu a mai fost atins din motive obiective.
Referitor la împrumuturile acordate, nereturnarea acestora s-a datorat tot strict contextului economic general, sumele nemaiputând fi recuperate in urma insolventei sau dizolvării societăţilor respective, fiind aceeaşi cu situaţia bunurilor care nu au mai intrat in patrimoniul debitoarei, deşi au fost achitate avansuri in acest scop, toate firmele implicate în aceste demersuri fiind în insolvenţă şi respectiv în lichidare.
De asemenea, referitor la incidenţa art. 138 lit. a din Legea 85/2006 prima instanţă nu a analizat deloc apărările recurentului referitor la faptul că, din contră, a creditat societatea achitând ratele de leasing. Astfel, în cursul anului 2007, au fost încheiate doua contracte de leasing, privind doua autoturisme, care urmau sa fie revandute si inchiriate, in scopul obtinerii de venituri pentru societate. Avansurile pentru aceste achizitii au fost depuse de recurent, in nume propriu. Activitatea societăţii însă nu a decurs în maniera scontată, datorita contextului economic general si in special datorita clienţilor rău platnici. Recurentul, in ciuda acestor premise nefavorabile, a continuat sa crediteze societatea, achitând ratele de leasing. In ciuda eforturilor sale, la începutul anului 2009 contractele de leasing nu au mai putut fi derulate, nemaifiind acceptate întârzieri la plata, astfel încât maşinile nu au mai putut fi recuperate si utilizate pentru desfăşurarea activităţii societăţii debitoare.
Neprezentarea recurentului la interogatoriu, acest fapt nu echivalează cu dovedirea susţinerilor lichidatorului judiciar, această probă trebuind să fie analizată în contextul şi în coroborare cu toate dovezile de la dosar. Or, după cum a arătat mai sus, recurentul nu a folosit bunurile şi creditele societăţii în interes personal sau în folosul altei persoane, din contră, a creditat societatea cu scopul de a-şi realiza obiectul de activitate.
Recurentul arată că nu este de acord cu concluziile primei instanţe. Societatea nu a avut datorii pana la momentul controlului efectuat de DGFP Cluj, ocazie cu care au fost stabilite obligaţii suplimentare de plata, o parte a acestora fiind datorate vechii administraţii a societăţii, anterior dobândirii de către acesta a calităţii de administrator al
societatii. Este vorba in special de impozitul pe profit suplimentar stabilit la nivelul anului 2006, in cuantum total de 2683 lei.
Acest impozit a fost stabilit ca efect al stabilirii faptului ca suma de 16.770 lei a fost calificata de catre vechea administratie a societatii ca fiind cheltuieli deductibile, insa in opinia echipei de inspectie fiscala suma mentionata nu era deductibila, datorita lipsei de documente justificative pe de o parte, cat si datorita faptului ca au fost realizate cheltuieli de combustibil si intretinere a autoturismelor, pe de alta parte.
Prin urmare, nu poate fi retinuta nicio culpa a recurentului fata de lipsa acestor documente si, pe cale de consecinţă, nici faţă de considerarea eronată a acestor cheltuieli ca fiind deductibile, din două perspective: pe de o parte, nedeţinând nicio calitate in societatea debitoare la nivelul anului 2006, nu a avut nicio implicare in intocmirea, intocmirea eronata sau neintocmirea documentelor justificative care au fost solicitate de catre echipa de inspectie fiscala. Desi s-a incercat identificarea acestor documente, acestea nu au putut fi identificate, nefiind predate de catre vechea administratie. In al doilea rand, deducerea considerata injusta de TVA a fost realizata tot la nivelul anului 2006, recurentul neavand la acea data nicio implicare in societate si in mod corelativ nici in aceasta operaţiune. Pe cale de consecinţă, nu îi poate fi imputata obligaţia de plata a sumei de 2.683 lei, având provenienţa mai sus menţionata.
Cu privire la sumele aferente perioadei 2007 – 2009, în cuprinsul raportului de inspectie fiscala se arata ca in perioada 2007-2009 societatea debitoare a fost parte in doua contracte de leasing, avand ca si scop achizitionarea a doua autoturisme. In mod corelativ, au fost realizate diverse cheltuieli, reprezentate in principal de prime de pentru autovehiculele in discutie si taxe si impozite. Aceste cheltuieli, in cuantum total de 59.072 lei, au fost considerate de catre echipa de inspectie fiscala ca fiind cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal, in considerarea faptului ca pentru respectiva perioada societatea nu a inregistrat venituri. Temeiul legal invocat a fost art. 21 al. 1 din Legea 571/2003 republicata, potrivit caruia “pentru determinarea profitului impozabil sunt considera te cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate in scopul realizarii de venituri impozabile”.
Cu alte cuvinte, strict avand in vedere ca societatea nu a realizat in concret venituri de pe urma celor doua autoturisme, organul fiscal deduce in mod total eronat ca respectivele cheltuieli nu au fost efectuate in scopul realizarii de venituri si in mod corelativ ca acestea nu sunt cheltuieli deductibile. Aceasta interpretare este insa intr-o contradictie flagranta cu dispozitiile articolului mentionat, avand in vedere ca organul fiscal pune semnul egal intre cheltuieli efectuate in ipoteza unor venituri efectiv realizate si cheltuieli efectuate in scopul realizarii de venituri. Astfel, relevant este scopul urmarit, si nu operatiunile efectiv realizate, conditie care in speta consideramca a fost respectata pe deplin de catre societatea debitoare, operatiunile realizate de catre debitoare fiind circumscrise in mod clar obiectului sau de activitate.
Recurentul nu este de acord cu concluzia primei instanţe în sensul că necontestarea obligaţiilor fiscale a dus la naşterea stării de insolvenţă, care în consecinţă ar fi imputabilă acestuia. Nu există nici o legătură între contestarea deciziei de impunere şi starea de insolventă a societătii. Astfel, era posibil ca o eventuală contestatie/actiune în contencios să fie respinsă, obligaţiile fiscale rămânând aceleaşi, fără ca subsemnatului să i se poată imputa starea de insolventă a societătii.
Instanta a mai retinut următoarele, în motivarea solutiei de admitere a actiunii: “Netinerea contabilităţii în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăţilor cu care se confruntă societatea şi face insesizabilă starea de insolvenţă care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condiţiile unei contabilităţi ţinute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmopinarea unor astfel de situaţii”.
Nu este de acord cu această concluzie, deoarece, după cum a arătat şi în faţa primei instanţe, societatea nu a avut datorii pana la momentul controlului efectuat de DGFP Cluj, ocazie cu care au fost stabilite obligaţii suplimentare de plata, o parte a acestora fiind datorate vechii administratii a societătii, anterior dobândirii de către recurent a calitătii de administrator al societătii.
Echipa de inspectie fiscala a procedat la verificarea operaţiunilor legate de creditele bancare contractate. Toate creditele descrise in cuprinsul raportului de inspectie fiscala au avut ca si scop achizitionarea de autoturisme, in scopul realizarii obiectului de activitate al societatii.
Cu toate acestea, pe baza temeiului legal si a rationamentului expus anterior, echipa de inspectie fiscala a considerat ca cheltuielile realizate cu ocazia contractării creditelor nu sunt cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal, in suma de 102.228,17 lei.
Echipa de inspectie fiscala a identificat TVA declarat deductibil de catre debitoare, rezultand din operatiuni de leasing aferente achizitionarii de autoturisme, insa avand in vedere ca societatea debitoare nu a realizat operatiuni impozabile, a considerat ca nu au fost respectate prevederile art. 145 al. 2 lit. a din Legea 571/2003 republicata, potrivit carora “orice persoana are dreptul sa deduca taxa aferenta achizitiilor daca acestea sunt destinate utilizarii in folosul urmatoarelor operatiuni: a) operatiuni taxabile”, in concluzie neacordand drept de deducere TVA in suma de 38.263 lei. Acelasi rationament si temei de drept a fost utilizat si in ceea ce priveste deducerea TVA realizata de catre debitoare in legatura cu plata unor avansuri in vederea achizitionarii de autoturisme, in consecinta neacordand drept de deducere pentru suma de 122.941 lei.
Din nou, considera ca rationamentul organului fiscal este eronat, deoarece nu s-a analizat la niciun moment relevanta art. 146 Cod Fiscal. Asfel, in conditiile in care au fost prezentate documente justificative pe baza carora era posibila deducerea de TVA, este irelevanta imprejurarea obtinerii de venituri de catre societatea debitoare. Este practic situatia in care o societate realizeaza diverse investitii in vederea realizarii obiectului sau de activitate, insa in cauze neprevazute aceste investitii nu pot fi finalizate si in consecinta nu poate fi facturat pretul catre beneficiarul final. Ar fi injusta interpretarea conform careia aceste situatii ar conduce la o imposibilitate de plano de deducere a TVA-ului, atat avand in vedere caracterul neprevazut al acestor situatii, cat si avand in vedere ca in general astfel de investitii se desfasoara pe o perioada indelungata, in timp ce TVA-ul se deduce pe perioade mai reduse.
Dealtfel, aceasta a fost si asituatia in speta, nefinalizarea operatiunilor de achizitionare de autoturisme fiind generate de contextul economic general si de faptul ca numeroase dintre societatile implicate au intrat in insolventa. Pentru aceste motive, considera ca nu poate fi retinuta recalcularea obligatiilor de plata TVA, in raport cu calificarea sumelor mentionate in raportul de inspectie fiscala ca fiind sume nedeductibile.
Nepredarea bilanturilor contabile mentionate nu îi este imputabila, fiind in realitate imputabila SC L.C.C. SRL, societate la care a depus documentele contabile in fiecare luna, insa aceasta neindeplinindu-si obligatiile asumate.
Aşadar, din prisma starii de fapt expuse, rezulta ca multe dintre aspectele care îi sunt imputate prin cererea de antrenare a raspunderii personale sunt nejustificate. Astfel, nu se poate afirma cu temei faptul ca a folosit bunurile si creditele debitoarei in folosul altei persoane, întrucât toate operatiunile care au fost efectuate au avut ca si scop obtinerea de venituri de catre societatea debitoare, prin realizarea obiectului de activitate al acesteia. Mai mult, recurentul a încercat să sprijine redresarea societăţii, finanţând-o cu sume importante în vederea plăţii datoriilor contractate.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs, precum a dispoziţiilor art.304, art.3041 C.proc.civ., instanţa constată următoarele:
Curtea observă că judecătorul sindic şi-a argumentat soluţia de admitere a cererii de antrenare a răspunderii pârâtului J.M. în temeiul art.138 alin.1 lit.a din Legea 85/2006 pe faptul că, în luna decembrie 2007 şi pe parcursul anului 2008, pârâtul a utilizat, în alte scopuri, creditele bancare contractate pentru efectuarea unor anumite operaţiuni.
Recurentul a susţinut că a achitat avansuri cu sumele provenite din linia de credit, însă autoturismele nu au mai putut fi livrate întrucât respectivele societăţi au intrat în insolvenţă, fapt care nu îi este imputabil. În acord cu judecătorul sindic, curtea observă că, în speţă, pârâtul nu a făcut dovada că a încercat intrarea în posesia autoturismelor sau recuperarea avansurilor, comportamentul pasiv fiindu-i imputabil şi ducând la concluzia că, în fapt, sumele respective au constituit veritabile împrumuturi pentru societăţile care au intrat în insolvenţă.
Referitor la faptele prevăzute de lit.d din lege, curtea reţine, pe de o parte, faptul că majoritatea apărărilor recurentului cu privire la creanţa DGFP Cluj reprezintă, în fapt, apărări de natura celor care pot fi invocate numai pe calea contestaţiei fiscale, astfel că nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual (creanţa este înscrisă în tabelul definitiv şi provine din titluri executorii necontestate în termen), iar, pe de altă parte, revine pârâtului culpa pentru neţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea în perioada în care a fost administratorul debitoarei.
Astfel, deşi acesta a invocat faptul că impozitul pe profit suplimentar este aferent anului 2006, precum şi faptul că nu i s-au predat documentele justificative, curtea nu va reţine aceste apărări. În primul rând, la momentul preluării administrării debitoarei, pârâtul avea obligaţia de a acţiona ca un bun profesionist, neputând invoca în apărarea sa propriul comportament culpabil reprezentat de acceptarea preluării unei situaţii contabile neînsoţite de documente justificative, şi, de asemenea, avea posibilitatea de a verifica ulterior cesiunii situaţia reală contabilă a societăţii, inclusiv situaţia datoriilor bugetare şi de a încerca să o redreseze, ieşind din starea de pasivitate pe care a manifestat-o până la data intrării în insolvenţă. Faptul că pârâtul a susţinut constant că, până în momentul controlului fiscal, nu a avut datorii către stat nu face decât să confirme concluziile instanţei în sensul că pârâtul nu a efectuat minime verificări contabile care ar fi relevat existenţa acestor debite constatate cu ocazia controlului atât pentru perioada anterioară, cât şi pentru perioada în care pârâtul a administrat societatea.
Nu poate fi reţinută apărarea reiterată în recurs conform căreia nepredarea bilanţurilor nu îi este imputabilă pârâtului, întrucât, potrivit art.10 din Legea 82/1991 şi art.73 alin.1 lit.c din , indiferent că administratorul statutar ţine el însuşi contabilitatea sau apelează la persoane specializate, este ţinut personal responsabil pentru organizarea şi conducerea contabilităţii.
Cu privire la critica conform căreia starea de insolvenţă a fost rezultatul direct şi exclusiv al situaţiei economice ai partenerilor de afaceri, curtea reţine că este suficient ca faptele reţinute în sarcina pârâtului să fi determinat, chiar şi indirect şi coroborat cu elementele obiective, apariţia stării de insolvenţă pentru ca răspunderea pârâtului să fie antrenată pe temeiul art.138 alin.1 din Legea 85/2006.
Având în vedere considerentele expuse, curtea constată că judecătorul sindic a făcut o corectă apreciere a stării de fapt şi de drept, astfel că, în temeiul art.8 din Legea 85/2006 şi art.312 C.proc.civ., va respinge recursul ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate. (Judecător Cristina Paşol)