C. pen., art. 192 alin. (1)
Constituie în sensul textului prevăzut de art. 192 C. pen. şi aceea în care se efectuează lucrări de curăţenie şi zugrăveală. Nelocuirea efectivă nu înseamnă lipsa de folosire în sensul legii, din moment ce partea vătămată îşi zugrăvea apartamentul şi efectua lucrări de reparaţii.
C.A. Timişoara, s. pen., dec. 115 din 27 ianuarie 1999, în L.L.D.S.
Judecătoria Reşiţa, prin sentinţa penală nr. 27/1998, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen. Prin actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut, în fapt, că la data de 4 septembrie 1996 inculpatul C.I. a pătruns prin forţarea dispozitivului de închidere a uşii, în garsoniera proprietatea părţii vătămate A.L., refuzând apoi să părăsească locuinţa la cererea părţii vătămate şi continuând să locuiască şi în prezent împreună cu concubina sa şi doi copii minori în acest imobil. Instanţa, pe baza probelor administrate, a reţinut că inculpatul poseda un contract de subînchiriere pentru respectiva garsonieră, dar a renunţat la aceasta, prin convenţia din 15 august 1996, în schimbul sumei de 200 DM, pe care a şi primit-o de la partea vătămată.
Partea vătămată a devenit proprietara garsonierei, la data de 4 septembrie 1996, când a încheiat contractul cu SC C.S. Reşiţa SA, deci fapta de refiiz al părăsirii locuinţei din partea inculpatului a avut loc în aceeaşi zi. Se mai reţine că la 15 august 1996 inculpatul a părăsit locuinţa pentru a pleca la muncă în Serbia, dar nu definitiv, lucru dovedit prin faptul că îşi lăsase în garsonieră un pat şi câteva lucruri. Se mai arată însă că partea vătămată, la sfârşitul lunii august, a început să-şi renoveze garsoniera, adică să o zugrăvească, dar ea nu a locuit niciodată şi nu a folosit efectiv acea locuinţă.
Se conchide, ca bază a soluţiei de achitare, că „nu constituie locuinţă imobilul care nu este efectiv locuit”.
Apelul declarat de parchet a fost respins prin decizia 406/1998 de către Tribunalul Caraş-Severin.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia 115/1999, a admis recursul parchetului, a casat ambele hotărâri, considerându-le nelegale, şi în baza art. 192 alin. (1) C. pen. l-a condamnat pe inculpat la 3 luni închisoare, constatând totodată graţiată pedeapsa, potrivit Legii nr. 137/1997.
S-au apreciat ca nelegale cele două hotărâri, deoarece nu se poate reţine că imobilul în discuţie nu constituie locuinţă în sensul legii penale, pe motiv că nu era locuit efectiv de partea vătămată. Din probele administrate în cauză – şi care au fost apreciate greşit de cele două instanţe – rezultă că partea vătămată efectua lucrări de curăţenie şi zugrăveli. Nelocuirea efectivă nu înseamnă lipsa de folosire în sensul legii, din moment ce partea vătămată îşi zugrăvea apartamentul şi efectua lucrări de reparaţii.
Notă. 1. A se vedea în acelaşi sens Trib. Constanţa, s. pen., dec. nr. 689 din 18 august 1992, în Dreptul nr. 12/1992, p. 93 – în speţă, exista un contract de închiriere valabil încheiat pe numele unei persoane care însă nu începuse să locuiască efectiv în camera în discuţie, întrucât efectua lucrări de reparaţie şi zugrăvit. Această situaţie de fapt nu prezintă relevanţă, pentru că nelocuirea efectivă nu înseamnă lipsa de folosinţă în sensul legii, din moment ce persoana îndreptăţită efectua lucrări de reparaţii şi curăţenie. Nu era vorba, aşadar, de o încăpere goală, neocupată. Dimpotrivă, lucrările respective constituiau o dovadă că domiciliul violat era folosit de o persoană. Din probele administrate a rezultat că inculpatul a ocupat fără drept locuinţa în cauză, prin forţarea uşii, iar cererii titularului dreptului de folosinţă de a o părăsi nu i-a dat curs. Inculpatul a susţinut că a ocupat locuinţa înainte ca aceasta să fi fost închiriată unei alte persoane, aşa încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu. Inculpatul nu a făcut dovada afirmaţiilor sale, astfel încât el se face vinovat de comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, atât în prima modalitate prevăzută de art. 192 C. pen., (pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă), cât şi în cea de-a doua modalitate (refuzul de a părăsi locuinţa la cererea persoanei care o foloseşte).
2. în doctrină s-a apreciat că nu constituie „locuinţă” construcţia destinată să servească drept locuinţă, care nu este locuită în mod efectiv (de exemplu, casa pe care cineva şi-a construit-o, dar încă nu s-a mutat în ea). Pătrunderea într-o asemenea construcţie va constitui infracţiunea de tulburare de posesie (art. 220 C. pen.j, dacă vor fi îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa acestei infracţiuni. Nu constituie, de asemenea, „locuinţă” în sensul dispoziţiilor art. 192 C. pen. locul în care o persoană locuieşte împotriva voinţei sale (încăperea în care este ţinut un deţinut, camerele ocupate de militari în cazarmă etc.).
3. Legea penală nu asociază noţiunii de domiciliu ideea de continuitate (permanenţă), astfel că se consideră domiciliu încăperea ocupată pentru scurt timp sau în mod pasager de către o persoană (de exemplu: camera închiriată într-o staţiune, în timpul concediului, odaia dintr-un hotel, chiar dacă şederea este numai de o zi sau de o noapte). Nu constituie un domiciliu locuinţa neocupată (goală) sau cea care nu a fost încă ocupată deşi a fost emis pentru aceasta un ordin de repartiţie.
