Încheiere penală
Liberare provizorie
În acord cu jurisprudenţa CEDO, dar şi cu practica instanţelor naţionale, tribunalul consideră că măsura arestării preventive este o măsură de excepţie şi că aceasta trebuie luată doar în situaţia în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în disp. art. 136 Cod procedură penală nu este potrivită datelor speţei ( cauza Wemhoff c.Germania ş.a.).
(Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. pen., înch. nr. 94/F/28 august 2009, nepublicată)
Prin cererile înregistrate la acest tribunal sub nr. 1992/112/2009 şi respectiv 1994/112/2009 – conexate de instanţă, inculpatul P.D. a solicitat liberarea sa provizorie sub control judiciar, apreciind că sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru admiterea cererii.
În motivarea cererii s-a relevat, pe de o parte, faptul că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru liberarea provizorie sub control judiciar, în sensul că maximul special al pedepselor prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa – trafic de persoane şi proxenetism – este de doar 15 ani închisoare, deci inferior limitei de 18 ani prevăzută de dispoziţiile art. 160/2 alin. 1 Cod procedură penală şi că nu există date că inculpatul ar urmării influenţarea unui martor sau expert, că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin distrugerea mijloacelor de probă sau că ar fi pe cale să săvârşească o nouă faptă prevăzută de legea penală.
Totodată, s-a apreciat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar, neexistând riscul ca lăsarea inculpatului în libertate să influenţeze buna desfăşurare a procesului penal sau ca acesta să se sustragă de la judecată sau de la executarea pedepsei.
Pe de altă parte, sub aspectul temeiniciei cererii s-a relevat că, deşi principalul argument avut în vedere la momentul arestării preventive a fost acela că inculpatul ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică – în contextul în care faptele pentru care este cercetat prezintă un grad ridicat de pericol social – până la acest moment nu au fost decelate probe evidente din care să rezulte pericolul concret pe care l-ar prezenta inculpatul pentru ordinea publică, în condiţiile în care, presupusele fapte ce i se impută ar fi fost comise în intervalul 2002-2006, interval de timp în care autorităţile judiciare au efectuat cercetări.
În context, petentul – inculpat a invocat dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conform cărora „ orice persoană arestată în condiţiile prevăzute în alineatul 1 are dreptul că fie judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii” dar şi statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Neumaister contra Austriei potrivit cărora “ temerea că acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie analizată în raport de datele personale ale acuzatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familială, dacă are cazier; această temere că inculpatul se va sustrage descreşte pe măsură ce acuzatul petrece mai mult timp în arest, datorită faptului că această perioadă urmează a fi dedusă din durata eventualei pedepse ce este posibil să-i fie aplicată”.
În susţinerea cererii s-a mai menţionat că pericolul pentru ordinea publică nu se identifică cu pericolul social al faptei pentru care este cercetat, argument desprins din jurisprudenţa Curţii Europene şi că acest pericol nu se presupune generic, ci el trebuie să fie de ordinul evidenţei şi mai ales nemijlocit dovedit.
Inculpatul a mai învederat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. 2 C.pr.pen., scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar, cu atât mai mult cu cât petentul nu a mai avut tangenţe cu legea penală, a arătat respect faţă de valorile sociale şi morale şi a avut un comportament adecvat în societate şi în familie.
În aceeaşi idee s-a amintit de un principiu al dreptului penal modern, cuprins atât în normele interne cât şi în conţinutul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv de prezumţia de nevinovăţie de care trebuie să beneficieze orice persoană, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, dar şi de statuările jurisprudenţei instanţei europene potrivit cărora regula în procesul penal este cercetarea persoanei în stare de libertate, privarea de libertate fiind excepţie.
În plus, prin cererea conexată s-a mai arătat faptul că, în practica CEDO în cauza Tase vs. România s-a constatat că, in contra cerinţelor legii naţionale, făcea parte, din practica standard a procurorilor români să nu ofere motive concrete pentru o arestare, în special în măsura în care era implicat pretinsul pericol pentru ordinea publică.
Petentul a mai relevat că, în jurisprudenţa CEDO s-a reiterat faptul că o persoană acuzată de o infracţiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive „ relevante şi suficiente”, pentru a justifica detenţia continuă, justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de autorităţi.
De asemenea, s-a mai precizat că un motiv ce poate justifica arestarea preventivă, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp, trebuie considerat ca relevant şi suficient doar dacă este bazat pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea acuzatului ar determina o tulburare reală a ordinii publice şi că în cauza Tarău c. României, Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 5 pct. 3 din Convenţie ca urmare a faptului că instanţele naţionale nu au arătat în motivarea hotărârilor prin care au menţinut măsura arestării preventive, care este în concret, pericolul pentru ordinea publică, limitându-se la a reproduce în motivare textul de lege, au refuzat să analizeze argumentele prezentate de reclamantă privind profilul său personal şi situaţia familială şi nu au luat în calcul, nici un moment, posibilitatea adoptării unei măsuri alternative dintre cele prevăzute în dreptul intern deşi art. 5 pct. 3 din Convenţie impune autorităţilor să aibă în vedere astfel de măsuri şi să le aplice ori de câte ori situaţia se pretează şi acuzatul furnizează garanţii că va participa la proces.
Prin concluziile scrise la dosarul cauzei s-au citat şi alte speţe ale instanţei europene prin care s-a statuat că doar gravitatea acuzaţiilor îndreptate împotriva unei persoane nu poate justifica detenţia acesteia dacă nu există indicii de fapt după care să se poată afirma că ar fi existat riscul de a influenţa martorii (cauza Klyakhin c.Federaţia Rusă) şi că menţinerea unei persoane în stare de arest doar pe baza gravităţii faptei de care este acuzată, nu este compatibilă cu prevederile art. 5 paragraf 3 din Convenţie, care impune ca autorităţile să justifice măsura prelungirii arestării preventive şi pe alte raţiuni concrete şi de asemenea, să ia în calcul şi alte măsuri preventive alternative arestării ( cauza Patsouria c.Georgia) .
Pe de altă parte, s-au invocat circumstanţele personale care garantează buna desfăşurare a procesului penal în situaţia luării unei măsuri preventive mai puţin restrictive, respectiv faptul că inculpatul nu are antecedente penale; îşi câştigă existenţa în mod licit ( fiind asociat în două societăţi comerciale); are în întreţinere 4 copii, doi dintre minori şi soţia acestuia având serioase probleme de sănătate; are o stabilă şi este bine integrat social, fiind caracterizat în mod pozitiv de vecini.
În fine, s-a evidenţiat faptul că deşi inculpatul a avut cunoştinţă despre împrejurarea că împotriva sa se efectuează acte premergătoare cel puţin din anul 2007, fiind audiat ca făptuitor la data de 23.10.2007, acesta nu a acţionat în vreun sens negativ raportat la acest fapt, prezentându-se la solicitarea organelor de cercetare.
În context s-a mai relevat că inculpatul nu a încercat să se sustragă de la cercetări deşi ar fi avut această posibilitate întrucât primise viză pentru SUA încă de la data de 29.06.2007, fapt ce demonstrează că desfăşurarea procesului penal nu va fi perturbată prin lăsarea în libertate a inculpatului.
Cererea petentului este fondată pentru motivele invocate.
Analizând cererea inculpatului prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului nr. 46/D/P/2006 al DIICOT – Biroul Teritorial Bistriţa, tribunalul reţine următoarele:
Inculpatul este cercetat penal pentru săvârşirea unor infracţiuni de trafic de persoane, prev. de art. 12 al. 1 şi 2 din Legea nr. 678/2001 şi proxenetism, prev. de art. 329 alin. 1 Cod penal.
În cauză cercetările au început în cursul anului 2002 de către organele de urmărire penală ale judeţului Maramureş (dosar nr. 520/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş), ulterior fiind înregistrat dosarul nr. 20/D/P/2004 al DIICOT-Biroul Teritorial Maramureş.
Prin Ordonanţa din 25.05.2006 emisă de procurorul din cadrul formaţiunii mai sus menţionate s-a dispus disjungerea cauzei faţă de numiţii P.L., P.D., C.D.O. şi T.V.C. şi sesizarea DIICOT-Biroul Teritorial Bistriţa Năsăud în vederea efectuării cercetărilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 12 alin. 1 şi 2 lit. „a” din Legea nr. 678/2001. Dosarul a fost înregistrat la DIICOT_Biroul Teritorial Bistriţa Năsăud sub nr. 46/D/P/2006, la data de 1.06.2006.
În cauză au fost efectuate cercetări, inculpatul P. D. fiind audiat în calitate de făptuitor la data de 23.10.2007.
La data de 10.07.2009 procurorul de caz a dispus reţinerea celui în cauză pentru ca ulterior, prin Încheierea penală nr. 24/CC/11.07.2009 emisă de această instanţă în dosarul nr. 1750/112/2009 să se dispună arestarea preventivă a inculpatului pentru o perioadă de 29 de zile, cu motivarea că există probe şi indicii suficiente de natură să justifice presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile de trafic de persoane, prev. de art. 12 alin. 1 şi 2 lit. „a” din Legea nr. 678/2001 (3 fapte) şi proxenetism, prev. de art. 329 alin. 1 Cod penal ( 2 fapte).
Examinând cererea petentului prin prisma dispoziţiilor legale ce reglementează liberarea provizorie sub control judiciar, instanţa constată că aceasta întruneşte cerinţele textului legal. În concret, maximul special al pedepselor, stabilit de legiuitor pentru faptele reţinute în sarcina inculpatului este de 15 ani închisoare, iar în cauză nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă.
Sub acest din urmă aspect este de reţinut faptul că temerea exprimată de unele părţi vătămate şi martori cu identitate atribuită de procuror (M. M. C. şi N. H.) nu este suficientă pentru menţinerea stării de arest a inculpatului deoarece afirmaţiile acestora nu se coroborează cu alte probe.
De altfel, în context, este esenţial a se observa că deşi procurorul a reţinut ca temei al propunerii de arestare disp. art. 148 lit.”a,b şi f” Cod procedură penală, instanţa a luat măsura arestării preventive doar în baza disp. art. 148 lit. „f”, reţinând în mod expres faptul că în cauză sunt incidente doar dispoziţiile textului mai sus menţionat, ale căror cerinţe sunt îndeplinite cumulativ (f.21 din Încheierea penală nr. 24/CC/11.07.2009 a Tribunalului Bistriţa Năsăud).
Aşa fiind, este de subliniat că de la momentul luării măsurii preventive şi până în prezent nu au survenit modificări sub aspectele anterior relevate, respectiv acuzarea nu a făcut dovada faptului că inculpatul ar intenţiona să fugă sau să se sustragă de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei sau că ar exista date că încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.
Astfel de intenţii puteau fi puse în aplicare cu şanse reale de succes anterior punerii în mişcare a acţiunii penale – 11.07.2009 – în condiţiile în care inculpatul avea cunoştinţă despre cercetările ce se realizau în cauză încă din anul 2007.
În consecinţă, urmează a se constata că cererea dedusă judecăţii întruneşte toate cerinţele legale pentru a fi admisă.
Evident, s-ar putea replica faptul că, în raport de gravitatea faptelor aflate în curs de cercetare şi de numărul acestora cererea de liberare provizorie ar fi neîntemeiată.
În opinia instanţei însă, o asemenea apreciere este eronată deoarece ar institui o prevalenţă – de nedorit dar şi de neimaginat – a unor criterii subiective asupra celor obiective, reprezentate de cerinţele textului legal incident.
Aşa fiind, în acord cu jurisprudenţa CEDO, dar şi cu practica instanţelor naţionale, tribunalul consideră că măsura arestării preventive este o măsură de excepţie şi că aceasta trebuie luată doar în situaţia în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în disp. art. 136 Cod procedură penală nu este potrivită datelor speţei ( cauza Wemhoff c.Germania ş.a.).
Pe de altă parte, astfel cum s-a statuat constant în practica instanţelor, gradul de pericol social al faptei investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe, probe ce nu se regăsesc în dosarul cauzei.
Totodată, în raport de datele concrete ale cauzei nu s-ar mai putea aprecia că opinia publică ar fi afectată de lipsa de reacţie a autorităţilor judiciare în condiţiile în care riposta acestora survine la mai bine de 3 ani de la înregistrarea lucrării penale.
De altfel, soluţia preconizată de instanţă este în consonanţă şi cu dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , potrivit cărora „ orice persoană arestată sau deţinută… are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”, dar şi cu jurisprudenţa instanţei europene.
Astfel, în mai multe cauze Curtea a arătat că avantajele pe care le prezintă detenţia preventivă nu pot fi negate ( împiedică persoana suspectă să fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică săvârşirea unor noi infracţiuni) dar că aceasta are şi o serie de inconveniente, reprezentând o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie, producând o ruptură în mediul familial şi profesional, putând constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească.
În cauza Neumaister c. Austriei, Curtea a decis că temerea că acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie analizată în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familială, dacă are etc.
Or, în speţă, prin documentele depuse în probaţiune ( note de probatorii) este dovedit că petentul realizează venituri din activităţi licite, este căsătorit , are 4 copii în întreţinere şi este caracterizat în mod favorabil de vecinii săi, acesta beneficiind de stabilitate locativă, familială şi profesională.
Pe de altă parte, în cauza Labita c. Italiei, Curtea a statuat că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz pentru a vedea în ce măsură există indicii certe cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.
În fine, mai este de notat convingerea instanţei că, prin menţinerea stării de arest a inculpatului s-ar ajunge, finalmente la depăşirea termenului rezonabil al duratei arestării prevăzut în cuprinsul art. 159 alin. 3 Cod procedură penală, în condiţiile în care urmărirea penală nu este finalizată după trei ani de la declanşarea acesteia iar faza cercetărilor judecătoreşti se întinde – ca regulă – pe un interval de timp mai mare celui necesar instrumentării cauzei în cursul urmăririi penale.
Pentru toate aceste considerente tribunalul apreciază că cererea inculpatului este fondată astfel încât, în baza disp. art. 160/8a alin. 2 Cod procedură penală rap. la art. 160/2 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală va fi admisă, dispunându-se liberarea provizorie sub control judiciar a celui în cauză.
Potrivit disp. art. 160/8a alin. 3 Cod procedură penală, pe timpul liberării provizorii inculpatul va respecta obligaţiile impuse prin disp. art. 160/2 alin. 3 lit. „a-e” Cod procedură penală, conform dispozitivului prezentei hotărâri.
În plus, conform dispoziţiilor art. 160/2 alin. 3/1 lit. „c” Cod procedură penală, instanţa va impune inculpatului obligaţia de a nu se apropia de părţile vătămate din prezenta cauză, de membrii familiilor acestora, de celelalte persoane cercetate penal ( inculpaţi şi învinuiţi) , cu excepţia firească ce o priveşte pe soţia sa învinuita P.A.F. şi de martorii audiaţi în cauză, şi să nu comunice cu aceste persoane direct sau indirect.
Totodată se vor pune în vedere inculpatului dispoziţiile art. 160/2 alin. 3/2 Cod procedură penală referitoare la necesitatea respectării de către inculpat a obligaţiilor impuse, atrăgându-i-se atenţia că, în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor ce îi revin , se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
În fine, se va dispune comunicarea prezentei încheieri organelor şi instituţiilor cuprinse în dispoziţiile art. 145 alin. 2/1 Cod procedură penală.
