Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr. 3192 din 6 decembrie 2010
Prin sentinţa comercială nr. 2044 din data de 14 mai 2010 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Comercial Cluj si in consecinţă, a declinat competenţa judecării actiunii civile precizate formulate de către reclamanta A.M., împotriva pârâtelor S.C. B. S.A. BAIA MARE si S.C. P.C. S.R.L. BAIA MARE, în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a analizat, cu prioritate, conform art. 137 C.pr.civ., exceptia necompetentei materiale, retinând următoarele:
Contrar celor sustinute de către reclamanta care a apreciat că cererea sa are ca obiect ,,obligatie de a face” de natura pur comercială, tribunalul, în baza art. 84 C.pr.civ., a
retinut că cererea reclamantei are, conform art. 494 C.civ., caracter civil. Astfel, a retinut instanta, că obligarea pârâtelor de a-i permite accesul auto la imobilele proprietate comuna (respectiv proprietatea reclamntei si a pârâtei S.C. B. S.A.), respectiv de a obliga reclamantele să-si ridice materialele depozitate pe acest teren, nu constituie o faptă obiectiva de comert în sensul art. 3 C.com. si nici nu poate fi asimilată faptelor de comert subiective întrucât nu sunt îndeplinite conditiile prev. de art. 4 C.com., respectiv art.56.
In speta, a apreciat tribunalul, litigiul dintre părţi decurge dintr-o pretinsa încălcare a dreptului de proprietate, respectiv din raporturile de buna vecinătate, raporturi care imprimă cauzei caracter civil si care se soluţionează potrivit dreptului comun. Din extrasul Cf nr. 7299 Floresti rezultă că pârâta S.C. B. S.A. are un drept de servitute de trecere peste imobilul înscris in CF nr. 7301 Floresti, imobil asupra căruia reclamanta detine dreptul de proprietate în cota de 400/2781 parte. Mai mult, pârâta de rândul 2, desi nu rezultă că ar avea vreun drept de proprietate asupra acestui teren, ar încălca drepturile reclamantei prin folosinta abuzivă a acestui teren. Prin urmare, in aceste circumstante, tribunalul a apreciat că pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului anterior mentionat sau restrictionarea de către pârâte a folosintei terenului nu dobândeşte caracter comercial chiar daca pârâtele sunt societăţi comerciale.
Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 159 pct. 2 C.pr.civ., instanţa a admis exceptia necompetentei materiale a Tribunalului Comercial Cluj, cu consecinta declinării competentei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca pentru judecarea actiunii civile precizate formulate de către reclamanta A.M..
Împotriva acestei hotărâri, întemeiat pe dispoziţiile art. 158 alin 3. C.pr.civ., a declarat recurs reclamanta A.M., solicitând admiterea acestuia, desfiintarea hotărârii recurata, cu consecinta stabilirii competentei de solutionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Comercial Cluj si trimiterii cauzei acestei instante spre judecarea fondului.
Calificarea litigiului ca fiind de natură civilă s-a realizat în opinia recurentei prin nesocotirea art. 4 din Codul comercial care instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, având în vedere că fapta ilicită a fost săvârşită în exerciţiul activităţii ce face obiectul de activitate al societăţilor comerciale.
Analizând recursul declarat de reclamanta A.M. din perspectiva motivelor de recurs formulate, Curtea îl apreciază întemeiat pentru cele expuse în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) din tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.
Prin capătul de cerere principal reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor SC B. SA VOLVO şi SC P.C. să-i permită accesul auto liber şi neîngrădit la imobilele proprietate privată în înscrise în cărţile funciare evidenţiate în cuprinsul acţiunii prin ridicarea materialelor şi vehiculelor depozitate sub sancţiunea unei amenzi de 50 lei pe zi de întârziere de la data pronunţării hotărârii şi până la îndeplinirea obligaţiei. Litigiul dedus judecăţii nu este unul evaluabil în bani.
Eliberarea căii de acces spre terenurile proprietatea reclamantei a fost cerută tocmai în virtutea activităţii comerciale întreprinse de pârâte, despre care se susţine că ar fi depozitat în mod samavolnic o serie de maşini şi utilaje pe terenul înscris în CF 7301 Floreşti precum şi materiale de construcţii şi materiale reziduale derivate din lucrările de excavaţii necesare edificării salonului auto şi unităţii service, fapt ce a condus la blocarea accesului spre terenul proprietatea sa.
Pe de altă parte, reclamanta şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil. Or, art. 4 din Codul comercial statuează că “se socotesc (…) ca fapte de comerţ
celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”. De asemenea, potrivit art. 7 din acelaşi cod, “sunt comercianţi (…) societăţile comerciale”. Referirea primei instanţe la dispoziţiile art. 494 C.civ care reglementează accesiunea excede cadrului procesual stabilit de reclamantă, astfel că nu poate fi reţinut acest temei legal pentru a califica litigiu ca fiind unul de natură civilă.
Ca atare, singura concluzie judicioasă care se impune este aceea că legiuitorul a socotit obligaţii de natură comercială şi acele angajamente care rezultă pentru persoana ce exercită un comerţ din săvârşirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerţului.
Altfel spus, în raport de prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 Cod. comercial, vor constitui fapte de comerţ nu numai obligaţiile contractuale, ci şi cele derivând din fapte licite sau din săvârşirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului, cum este cazul în speţă, unde, răspunderea pe care reclamanta o atribuie societăţilor pârâte are un caracter vădit comercial. Aceasta, întrucât este ştiut faptul că printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligaţii, se regăseşte şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Faţă de aceste considerente, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc. civ., Curtea în temeiul art. 312 alin. C.proc. civ. va admite recursul declarat de reclamanta A.M. împotriva sentinţei civile nr. 2044/14.05.2010, a Tribunalului Comercial Cluj pe care o va casa şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii. (Judecător Monica Ileana Iuga)
