Contract vânzare-cumpărare – „Exceptio non adimpleti contractus”
2.107. în contractele sinalgamatice, cauza obligaţiei uneia din părţi fiind obligaţia celeilalte, numai partea care şi-a executat obligaţia sau este gata să o execute poate cere executarea obligaţiei celeilalte părţi.
O parte nu poate cere nimic fără a oferi ea însăşi îndeplinirea obligaţiei sale, căci altfel cererea sa ar fi respinsă prin excepţia non adimpleti contractus.
Excepţia implică simultaneitatea obligaţiilor reciproce, buna credinţă a celui care o invocă şi proporţionalitatea cu gravitatea neexecutării. (Sentinţa nr. 117 din 2 iulie 1999)
Contract de vănzare-cumpărare – „Exceptio non adimpleti contractus”
2.108. „Exceptio non adimpleti contractus” se aplică în cazul în care în contract există două obligaţii cumulative.
Reclamantei care şi-a îndeplinit obligaţia de a livra marfa ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare şi a transmis proprietatea acesteia către cumpărător, fără a primi vreo obiecţie cu privire la cantitatea şi calitatea mărfii, în condiţiile contractului nu i se poate opune de către pârât „exceptio non adimpleti contractus”. (Sentinţa nr. 38 din 2 martie 1999)
Contract de vănzare-cumpărare – Obligaţiile părţilor – Reciprocitate – Simultaneitate
2.109. Contractul de vânzare-cumpărare fiind un contract sinalgamatic, obligaţiile părţilor sunt reciproce. Reciprocitatea obligaţiilor înseamnă reciprocitatea prestaţiilor; interdependenţa constă şi în faptul că obligaţia ce revine uneia din părţi îşi are cauza juridică în obligaţia celeilalte părţi.
în afară de cazul în care părţile nu au stipulat o anumită ordine de a obligaţiilor, reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor implică cu necesitate simultaneitatea de executare a lor.
Aceasta înseamnă că cele două obligaţii principale ce revin părţilor într-un contract de vânzare-cumpărare, obligaţia vânzătorului de a preda lucrul (art. 1313 Cod civil) şi obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul (art. 1361 Cod civil), inclusiv operaţiile prealabile necesare pentru executarea lor, trebuie îndeplinite concomitent.
Reclamanta nu poate cere nimic fără să fi oferit îndeplinirea propriei sale obligaţii, căci altfel cererea sa ar fi respinsă prin excepţia non adimpletus contractus. Nu poate fi ţinut a-şi îndeplini obligaţia sa acela faţă de care cealaltă parte nu şi-a îndeplinit propria sa obligaţie, (inadimpleti non est adimplendeum). (Sentinţa nr. 52 din 2 mai 1997)
Contract – Reaua credinţă – Invocare
2.110. A afirma că un contract nu a fost executat cu bună credinţă înseamnă a dovedi că acel contract a fost executat cu rea credinţă. Or, reaua credinţă implică mijloace de probă care să conducă în mod pertinent şi concludent la acest rezultat. (Sentinţa nr. 38 din 2 martie 1999)
Contract de asociere – Cesiune de datorie
2.111. Spre deosebire de cesiunea de creanţă, reglementată de art. 1391-1404 Cod comercial, cesiunea de datorie nu este reglementată de legislaţia română; ea este permisă însă în virtutea principiului libertăţii convenţiilor.
De la data când creditorul a consimţit la preluarea datoriei, vechiul debitor este liberat, noul debitor înlocuindu-1 în raportul de obligaţie. (Sentinţa nr. 97 din 25 iunie 1998)
Cesiune de creanţă – Efecte
2.112. Cesiunea de creanţă, din momentul realizării acordului de voinţă, produce efecte cu privire la transferul creanţei către cesionar, acesta devenind creditor în locul cedenţilor, preluându-le toate drepturile pentru valorificarea nominală a creanţei. (Sentinţa nr. 16 din 11 februarie 1998)
Răspundere contractuală bazată pe culpă – Executare prin echivalent
2.113. Executarea prin echivalent bănesc a obligaţiilor contractuale este posibilă, conform art. 1082 din Codul civil român -aplicabil în cauză – numai dacă neexecutarea, executarea parţială sau tardivă este imputabilă debitorului, fiind rezultatul culpei sau cel puţin a faptelor sale. (Sentinţa nr. 161 din 15 iunie 1979)
Răspundere contractuală bazată pe culpă -Culpă comună -întinderea răspunderii
2.114. Este de principiu că debitorul trebuie să aducă la îndeplinire obligaţiile pe care şi le-a asumat la termenele şi în condiţiile stabilite prin contractul de comerţ exterior, urmând ca, în caz de neexecutare, de executare parţială sau cu întârziere să despăgubească pe creditor pentru prejudiciul pe care acesta l-a suferit.
Dacă însă neexecutarea, executarea parţială sau cu întârziere s-a datorat culpei ambelor părţi – dovedite prin mijloacele prevăzute de lege – acestea urmează să răspundă în raport cu întinderea culpei fiecăreia. (Sentinţa nr. 161 din 23 iunie 1980)
Răspundere contractuală bazată pe culpă – Riscuri – Neîndeplinirea obligaţiei
2.115. Culpa stabilită în sarcina debitorului datorită neîndeplinirii obligaţiei exclude posibilitatea ca neexecutarea,
executarea parţială sau cu întârziere a contractului de comerţ exterior să fie consecinţa intervenţiei unor riscuri. (Sentinţa nr. 167 din 21 iulie 1978; sentinţa nr. 189 din 6 septembrie 1978)
Răspundere contractuală bazată pe culpă – Cuantumul despăgubirii
2.116. Despăgubirea trebuie să cuprindă, potrivit art. 1084-1086 din Codul civil român – aplicabile în cauză – atât pierderea efectiv suferită, cât şi beneficiul de care creditorul a fost lipsit. (Sentinţa nr. 30 din 23 iunie 1973)
Răspundere contractuală bazată pe culpă – Calcularea prejudiciului
2.117. Prejudiciul produs prin neexecutarea parţială a obligaţiilor asumate prin contract trebuie calculat în funcţie de întinderea obligaţiei rămase neexecutate. (Sentinţa nr. 44 din 21 octombrie 1971)
Răspundere contractuală bazată pe culpă – Câştig nerealizat
2.118. Pentru stabilirea câştigului nerealizat de către partea contractantă prejudiciată se ţine seama de profitul net, iar nu de profitul brut al întreprinderii respective. (Sentinţa nr. 25 din 24 ianuarie 1978)
Despăgubiri actuale – Cuantum
2.119. Solicitarea de despăgubiri pentru viitor nu poate fi primită, deoarece acestea trebuie să acopere o pagubă efectivă şi nu una eventuală.
Cererea poate avea ca obiect numai daunele actuale, suferite până la data hotărârii arbitrale, reclamantei fiindu-i rezervat dreptul de a solicita ulterior sumele ce ar reprezenta diferenţe de despăgubiri cuvenite ulterior. (Sentinţa nr. 45 din 27 martie 2000)
Răspundere contractuală bazată pe culpă – Sarcina probei
2.120. Obligaţia de a face dovada cuantumului la care se ridică daunele – inclusiv despăgubirea pentru beneficiul nerealizat – incumbă părţii contractante care a fost prejudiciată. (Sentinţa nr. 25 din 24 ianuarie 1978)
Răspundere extracontractuală – îmbogăţire fără just temei
2.121. în lipsa unui contract valabil de comerţ exterior, dacă vânzătorul a efectuat livrarea mărfii aşa cum se angajase, cumpărătorul este obligat, în temeiul principiului îmbogăţiri fără justă
cauză, să-i plătească echivalentul preţului aferent. (Sentinţa nr. 26 din 8 iulie 1972)
Răspunderea delictuală – Nerespectare angajament
2.122. în cazul în care între părţi nu a intervenit o înţelegere inserată în contractul cadru cu privire la termenele de livrare şi condiţiile de plată, pârâtul trebuie să răspundă pentru prejudiciul incontestabil cauzat reclamantului, întrucât se convenise în principiu ca, în spiritul şi litera contractului cadru şi ale obiectului contractului, să se stabilească ulterior unele clauze privind termenele de livrare, iar pârâta este culpabilă de ruperea intempestivă şi abuzivă a negocierilor încheierii acestei anexe la contractul cadru, ceea ce atrage răspunderea ei în temeiul art. 998 din Codul civil român, potrivit căruia orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela a cărui greşeală s-a ocazionat a-1 repara. (Sentinţa nr. 14 din 31 ianuarie 2000)
Daune interese moratorii – Cumul cu dobânda – Imposibilitate
2.123. Cererea privind acordarea unor daune interese moratorii pentru întârzieri în remiterea preţurilor facturate la produsele livrate, nu este admisibilă, întrucât la obligaţiile care au ca obiect plata unor sume de bani, aceste daune iau forma dobânzii. (Sentinţa nr. 6 din 4 martie 1994)
Daune interese – Beneficiu nerealizat – Evaluare
2.124. Cumpărătorul pus în imposibilitate să îşi onoreze obligaţiile faţă de clienţii săi ca urmare a nelivrării integrale a mărfurilor de către vânzător este îndreptăţit conform art. 1084 la daune interese echivalente cu beneficiul nerealizat.
în lipsa unor prevederi legale ori contractuale, reţinerea unui procent de beneficiu nerealizat (lucram cessans) de 10% din valoarea bunurilor nelivrate este rezonabil şi în concordanţă cu uzanţele internaţionale. (Sentinţa nr. 85 din 3 septembrie 1996)
Daune interese – Cerere – Condiţii
2.125. Lipsa oricăror precizări şi dovezi privind natura daunelor interese pretinse, existenţa, cauzele şi întinderea prejudiciului, precum şi temeiul de drept al solicitării, nu poate conduce la acordarea sumei pretinse cu acest titlu, tribunalul arbitrai
nefiind în măsură să substituie din oficiu cerinţele menţionate. (Sentinţa nr. 68 din 10 iunie 1996; 107 din 24 octombrie 1996)
Daune interese peste limita penalităţilor de întârziere
2.126. Art. 1066 Cod civil prevede că daunele interese trebuie să cuprindă doar „ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”, iar art. 1087 Cod civil prevede că atunci când convenţia cuprinde o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda o sumă nici mai mare nici mai mică. Practica juridică a admis însă că se va acorda o sumă mai mare numai dacă se dovedeşte că penalităţile acordate nu acoperă integral prejudiciul suferit. (Sentinţa nr. 97 din 9 iunie 1999)
Daune – Cuantum
2.127. La stabilirea cuantumului prejudiciului urmează a se ţine seama de prevederile – art. 1084, potrivit căruia partea în culpă este obligată să suporte atât pierderea suferită cât şi beneficiul de care a fost lipsită cealaltă parte.
în acelaşi spirit, Convenţia privind vânzarea internaţională de mărfuri de la Viena, 1980, în art. 77 prevede că: „ Partea care invocă contravenţia la contract trebuie să ia măsurile rezonabile, ţinând seama de împrejurări pentru a limita pierderile, inclusiv câştigul nerealizat, rezultat al contravenţiei”. (Sentinţa nr. 36 din 26 februarie 1999)
Daune interese – Cuantum – Bună credinţă
2.128. în materie comercială, pentru a ocroti creditul,
daunele-interese sunt mai mari decât în dreptul comun. Dar în acelaşi timp, se acordă un rol mai mare bunei credinţe şi iniţiativei creditorului care nu trebuie să aştepte pasiv beneficiul unei clauze de despăgubire, ci trebuie să stabilească cât mai rapid noi legături contractuale pentru a diminua pagubele şi a-şi valorifica posibilităţile pe care le are (a se vedea T. R. Popescu „Dreptul comerţului internaţional”, pag. 210-212 şi practica CCI).
Altfel spus, creditorul care pretinde daune-interese trebuie să
probeze că a luat toate măsurile pentru a evita ori spre a micşora
pagubele. (Sentinţa nr. 23 din 28 februarie 2000)
Daune interese – Cuantum
2.129. în temeiul dispoziţiilor art. 1088 Cod civil, la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală. Decretul 311/1954 fiind abrogat
pentru stabilirea dobânzii legale, urmează a fi luat in considerare nivelul bancar pentru clienţi nebancari, comunicat de Banca Naţională, precum şi evidenţa dobânzilor la dispoziţiile în lei ale persoanelor juridice comunicată de BRCE. (Sentinţa nr. 109 din 24 iunie 1999)
Daune interese – Evaluare- Dobânda bancară aplicabilă
2.130. Prin neachitarea timp îndelungat a contravalorii mărfurilor livrate, cumpărătoarea a adus un prejudiciu efectiv vânzătoarei, care a fost lipsită pe timpul cuprins între data scadentă şi cea a plăţii efective, de dobânda bancară practicată pentru depozite la vedere de către banca la care avea deschis contul. (Sentinţa nr. 67 din 7 iunie 1996)
Daune interese – Neaplicarea cursului de schimb
2.131. în situaţia în care preţul a fost stabilit prin contract în lei nu există nici un temei pentru a apela la cursul dolarului pentru determinarea cuantumului despăgubirilor. (Sentinţa nr. 122 din 21 octombrie 1997)
Daune interese compensatorii – Majorarea preţurilor
2.132. Deşi în principiu în materia obligaţiilor de plată, daunele interese constau potrivit art. 1088 din Codul civil numai în dobânzi, acordarea unor daune interese echivalente cu diferenţa între preţul contractual al produselor livrate şi preţul majorat survenit până la data pronunţării sentinţei arbitrale ca urmare a devalorizării monedei naţionale este justificată, prejudiciul fiind real şi determinat de culpa cumpărătorului care nu a făcut plata în termenul stipulat. (Sentinţa nr. 6 din 4 martie 1994)
Daune morale – Admisibilitate
2.133. Admisibilitatea reparării pecuniare a prejudiciului moral în cadrul răspunderii comerciale, se întemeiază pe principiul responsabilităţii civile – aşa cum rezultă din prevederile art. 998 Cod civil.
Prin denunţarea unilaterală a contractului şi prin refuzul de a participa la tratative, relaţiile economice ale reclamantei au fost compromise pe o anumită piaţă comercială, pierzând-şi credibilitatea, situaţie care poate duce la pierderea unor potenţiali cumpărători.
Aşa fiind, în domeniul relaţiilor comerciale interne sau internaţionale, în care credibilitatea şi respectul cuvântului dat
reprezintă valori morale esenţiale, autorul daunelor produse prin nesocotirea lor nu trebuie să scape de sub incidenţa responsabilităţii civile. (Sentinţa nr. 48 din 9 aprilie 1998; sentinţa nr. 14 din 21 aprilie 1994)
Daune morale – Evaluarea echivalentului material
2.134. La stabilirea întinderii echivalentului material al prejudiciului moral suferit prin pierderea clientelei de către partea pusă în imposibilitate să îşi îndeplinească obligaţiile faţă de terţi din culpa celeilalte părţi se au în vedere numărul clienţilor pierduţi, continuitatea şi amploarea afacerilor comerciale, eventuale pretenţii ale acestora, imposibilitatea atragerii altor parteneri şi alte împrejurări care pot contribui la o justă evaluare. (Sentinţa nr. 14 din 21 aprilie 1994)
Daune morale – Prejudiciu
2.135. Ştirbirea credibilităţii şi prestigiului uneia din părţi prin punerea sa în imposibilitate de către partenerul său contractual de a-şi respecta obligaţiile comerciale asumate faţă de parteneri terţi, urmată de retragerea ofertelor de afaceri din partea acestora datorită pierderii încrederii, constituie motive temeinice pentru obligarea părţii contractante aflate în culpă datorită neexecutării contractului la repararea prejudiciului moral, prin stabilirea echivalentului material. (Sentinţa nr. 14 din 21 aprilie 1994)
Daune moratorii – Natura juridică
2.136. Partea care nu îşi execută la termenul convenit obligaţia de plată a unei sume de bani datorează celeilalte părţi prin această întârziere „mora” – daune moratorii, adică echivalentul prejudiciului determinat de executarea cu întârziere a obligaţiei de plată, care trebuie distinsă de „daunele compensatorii” datorate pentru neexecutarea în natură a obligaţiei, precum şi de „daunele cominatorii”, care sunt un mijloc de constrângere pentru executarea în natură a obligaţiilor „de a face” sau „de a nu face”.
Dreptul creditorului de a solicita şi primi daune moratorii rezultă din cuprinsul art. 1082 din Codul civil conform căruia „Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării…”.
Atunci când daunele moratorii se solicită pentru întârzierea în executarea unei obligaţii ce are ca obiect o sumă de bani, devin
aplicabile dispoziţiile art. 1088 din Codul civil care între altele prezumă că, ori de câte ori nu s-a executat la termen o asemenea obligaţie de a efectua plata unei sume de bani, prejudiciul există (nemaifiind deci necesară dovedirea existenţei sale). (Sentinţa nr. 32 din 25 februarie 1999)
Daune moratorii – Cuantumul prejudiciului
2.137. Potrivit art. 1088 alin. 1 din Codul civil se realizează aşa numita „evaluare legală” a cuantumului prejudiciului, utilizându-se prezumţia, în baza căreia daunele moratorii referitoare la obligaţia ce are ca obiect o sumă de bani „nu pot cuprinde decât dobânda legală”.
în materie comercială însă, daunele moratorii destinate să acopere prejudiciul produs de neplata la termen a unei sume de bani, au cuantumul egal cu cel al dobânzilor comerciale – potrivit art. 43 din Codul comercial. (Sentinţa nr. 32 din 25 februarie 1999)
Daune compensatorii – Mod de calcul
2.138. în vederea acordării daunelor compensatorii, pentru lipsa de folosinţă a sumelor avansate, calculate de reclamantă la nivelul dobânzilor acordate de societăţile bancare pentru contractele de depozit, reclamanta trebuie să dovedească prejudiciul suferit, pentru a fi îndeplinite condiţiile art. 1082 Cod civil, neputând pretinde un prejudiciu ipotetic bazat pe un calcul teoretic.
în cazul însă în care îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile art. 43 Cod comercial, tribunalul urmează să aibă în vedere dobânda practicată printr-un calcul mijlociu al rentabilităţii capitalului, care este dobânda comercială, acordată de societăţile bancare, la contul curent, dobânda la vedere. (Sentinţa nr. 19 din 1 februarie 1999)
Daune interese- Cumul cu dobânda comercială
2.139. în lipsa unei clauze contractuale în sensul cumulării cu dobânda, daunele interese sunt admisibile potrivit dreptului comun numai dacă s-a dovedit de către creditor existenţa şi întinderea unui prejudiciu care depăşeşte cuantumul dobânzilor acordate. (Sentinţa nr. 60 din 31 mai 1996)
Daune – Condiţii de acordare
2.140. Din moment ce răspunderea contractuală a fost reglementată de părţi prin contractele încheiate, în sensul că pentru întârzierile la plată se aplică penalităţi, acordarea de daune la nivelul
dobânzilor este condiţionată de dovada că penalităţile nu acoperă întreg prejudiciul, precum şi de dovada că între prejudiciu şi fapta culpabilă a debitorului există o legătură de cauzalitate (art. 1086) Cod civil, coroborat cu art. 43 Cod comercial. (Sentinţa nr. 97 din 9 iunie 1999)
Clauza penală – Valabilitate
2.141. Clauza penală stipulată de părţi în contract prin care se stabileşte totodată şi modul de calcul al penalităţilor de întârziere este valabilă conform art. 1066 şi următoarele din Codul Civil. (Sentinţa nr. 138 din 17 septembrie 1999; sentinţa nr. 148 din 29 septembrie 1999)
Clauză penală – Condiţii de aplicare
2.142. Conduita pârâtei care nu şi-a îndeplinit integral şi la timp principala obligaţie contractuală conduce la plata penalităţilor de întârziere, întrucât prin clauza penală inserată în contract s-a stipulat că beneficiara va plăti penalităţi de întârziere dacă orice reclamaţie de lipsuri cantitative sau defecte de calitate nu a fost transmisă în scris, în termenul specificat în contract şi plata nu a fost făcută în termenul specificat de părţi. (Sentinţa nr. 5 din 20 ianuarie 2000)
Penalităţi de întârziere – Obligare la plată
2.143. Neplata la termen a sumelor datorate pentru serviciile prestate este sancţionată contractual cu plata de penalităţi de întârziere, potrivit convenţiei părţilor, iar ca o consecinţă şi cu obligarea pârâtei, conform art. 274 Cod procedură civilă la plata cheltuielilor arbitrale. (Sentinţa nr. 37 din 23 martie 2000)
Clauza penală – Aplicare
2.144. Faptul că vânzătoarea a procedat la livrarea mărfii în lipsa unor comenzi prealabile, dar conform anexelor contractului, nu are relevanţă asupra validităţii acesteia, întrucât beneficiara cumpărătoare nu a refuzat primirea produselor şi le-a recepţionat. Din acest moment s-a născut obligaţia de plată a preţului, cumpărătoarea urmând a răspunde pentru întârzierea plăţii, conform clauzei penale. (Sentinţa nr. 54 din 3 aprilie 2000)
Penalităţi de întârziere – Notificare
2.145. Faptul că reclamanta nu i-a notificat pârâtei punerea în întârziere pentru suma ce reprezintă penalităţi de întârziere nu o absolvă de plata acestora, întrucât, fiind vorba de îndeplinirea obligaţiilor ce decurg dintr-un contract comercial, nu sunt aplicabile prevederile art. 1079 şi 1081 din Codul civil referitoare la punerea în întârziere. (Sentinţa nr. 89 din 29 mai 1998)
Penalităţi de întârziere – Dovada
2.146. Cum prin inserarea în contract a clauzei penale şi stabilirea procentuală a penalităţilor părţile au făcut o evaluare anticipată a despăgubirilor datorate de partea în culpă, cealaltă parte este dispensată de obligaţia de a dovedi existenţa prejudiciului. (Sentinţa nr. 116 din 6 noiembrie 1996)
Penalităţi de întârziere – Condiţii de aplicare – Executarea în natură a obligaţiilor
2.147. Prezenţa unei clauze contractuale privind plata penalităţilor numai pentru neexecutarea în natură a obligaţiei de livrare a mărfurilor, nu obligă debitorul la plata penalităţilor pentru neachitarea unei sume de bani în echivalent, deoarece contractul, care este legea părţilor conform art. 969 Cod civil, nu poate fi completat cu o clauză penală peste voinţa lor. (Sentinţa nr. 47 din 8 aprilie 1998)
Penalităţi de întârziere – Condiţii de aplicare
2.148. Penalităţile de întârziere la plata preţului pot fi invocate de reclamantă în baza clauzei penale prevăzute în contract, în cuantumul convenit de părţi, calculat la valoarea creanţei, începând cu data scadenţei. (Sentinţa nr. 12 din 28 ianuarie 2000)
Penalităţi – Moneda de calcul
2.149. La calculul penalităţilor trebuie să se aibă în vedere valoarea în lei a obligaţiei neexecutate întrucât potrivit clauzei referitoare la condiţiile de plată, părţile au convenit expres ca preţul mărfurilor importate să fie achitat în lei la paritatea leu-dolar de la data încheierii contractului şi nu în dolari. (Sentinţa nr. 116 din 6 noiembrie 1996)
Penalităţi de întârziere – Momentul de la care se calculează
2.150. Faţă de convenţia părţilor inserată în contract, în sensul că penalităţile de întârziere se calculează din momentul scadenţei
pentru fiecare lot de marfa expediat beneficiarei, şi, având în vedere şi dispoziţiile art. 969 şi 970 Cod civil, penalităţile de întârziere se datorează de la scadenţa fiecărei facturi, iar nu din momentul introducerii acţiunii arbitrale. (Sentinţa nr. 63 din 10 iunie 1997)
Penalităţi de întârziere – Data de la care se acordă
2.151. în lipsa oricărei dovezi privind data efectivă a recepţionării mărfurilor stabilită de părţi pentru curgerea termenului de plată a preţului, penalităţile de întârziere pot fi acordate în funcţie de data ultimei facturi care nu a fost contestată de debitor. (Sentinţa nr. 94 din 23 septembrie 1996)
Penalităţi – Contract încheiat prin corespondenţă
2.152. în cadrul contractului încheiat prin corespondenţă în condiţiile art. 35 din Codul comercial, în lipsa oricăror dovezi ori a recunoaşterii debitorului privind data scadenţei propusă de creditor, este exclusă acordarea penalităţilor moratorii, nefiind posibilă determinarea lor „per diem”. (Sentinţa nr. 147 din 27 decembrie 1996)
Penalităţi în temeiul legii – Contracte internaţionale
2.153. Introducerea unei clauze penale, în contractele comerciale internaţionale conform Legii nr. 76/1992 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 43/1993, nu este obligatorie, întrucât prin caracterul administrativ al dispoziţiilor sale, edictate în considerarea unei situaţii economico-financiare interne, legea nu îşi găseşte aplicarea la contractele de comerţ exterior guvernate cu precădere de principiul libertăţii contractuale. în anumite cazuri trebuie avută în vedere numai excepţia instituită de dispoziţiile art. 5 din Codul civil în sensul că acolo unde legea română este aplicabilă, nu se poate deroga pe cale convenţională de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. (Sentinţa nr. 60 din 31 mai 1996; sentinţa nr. 80 din 11 iulie 1997)
Penalităţi de întârziere – Nivelul penalităţilor
2.154. Faptul că părţile au convenit printr-o clauză formulată în termeni generali „că partea care nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale datorează celeilalte părţi penalităţi de întârziere conform legii contractelor economice şi a actelor normative în vigoare”, fără a menţiona nivelul acestora în contract, nu constituie un motiv de neobligare la plata lor, fiind aplicabilă penalitatea minimă pe zi de întârziere prevăzută de legea în vigoare la data încheierii contractului
intern, fară a se depăşi cuantumul sumei asupra cărora sunt calculate. (Sentinţa nr. 84 din 5 august 1996)
Lipsa clauzei penale – Consecinţe
2.155. în lipsa clauzei penale din contractul părţilor, neîndeplinirea obligaţiei de plată nu poate fi sancţionată cu penalităţi numai pe considerentul că pentru atare abatere Legea nr. 76/1992 prevedea obligarea la penalităţi de întârziere.
De altfel, Legea nr. 76/1992 nu prevede aplicarea penalităţilor în afara convenţiei părţilor, ci dimpotrivă, în art. 7 se arată clar că, în convenţiile dintre agenţii economici, indiferent de forma în care acestea se încheie, părţile au obligaţia de a prevedea penalităţi de întârziere în decontare… Ca atare, penalităţile trebuie să aibă un temei contractual, din lege decurgând doar obligaţia de a le prevedea în contractele comerciale.
Dacă penalităţile prevăzute de legea citată s-ar aplica şi atunci când părţile nu au înscris în convenţiile lor clauze penale, ar însemna să se considere fie că legea completează de drept convenţiile respective, fie că penalităţile au un temei legal şi nu contractual, ceea ce ar încălca normele care reglementează convenţiile părţilor şi, totodată, principiile răspunderii contractuale în economia de piaţă. (Sentinţa nr. 104 din 24 septembrie 1997; sentinţa nr. 49 din 29 aprilie 1997; sentinţa nr. 22 din 24 iulie 1996; sentinţa nr. 114 din 9 octombrie 1997; 118 din 15 octombrie 1997)
Clauza penală – Neîndeplinirea condiţiilor legale
2.156. înţelegerea potrivit căreia partea vinovată se obligă în termeni generali să plătească celeilalte daune pentru „nerespectarea totală sau parţială ori pentru efectuarea defectuoasă a obligaţiilor contractuale”, nu îndeplineşte cerinţele unei clauze penale în care, conform art. 1066 şi urm. din Codul civil, se impune stabilirea anticipată prin apreciere a cuantumului daunelor interese compensatorii produse de neexecutarea obligaţiei. (Sentinţa nr. 89 din 16 septembrie 1996)
Lipsa clauzei penale – Acordarea de dobânzi
2.157. în absenţa clauzei penale, creditorul poate formula pretenţii pentru plata de dobânzi în conformitate cu art. 43 Cod comercial întrucât potrivit acestuia datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin
exigibile. (Sentinţa nr. 44 din 12 martie 1999; sentinţa nr. 19 din 23 februarie 1998)
Penalităţi – Daune – Cumul – Inadmisibilitate
Penalităţi – Daune – Cumul – Inadmisibilitate
2.158. Obligarea debitoarei la penalităţi de întârziere, într-un cuantum care compensează şi eventualele daune suferite de reclamantă prin întârzierea executării obligaţiei de către pârâtă, realizându-se astfel o reparare integrală a prejudiciului suferit, exclude posibilitatea acordării şi a unor daune, întrucât aceasta ar echivala cu instituirea unei duble răspunderi patrimoniale pentru aceeaşi pagubă. (Sentinţa nr. 91 din 3 iunie 1998; sentinţa nr. 54 din 3 aprilie 2000)
2.159. Obligarea debitoarei la penalităţile minime prevăzute de Legea nr. 76/1992, în condiţiile neprevederii în contract a unei clauze penale nu se justifică nici juridic nici în raport de echitate şi bunele moravuri, câtă vreme repararea prejudiciului datorat neexecutării la scadenţă a obligaţiei s-a realizat integral printr-o altă modalitate juridică şi anume prin acordarea de daune interese, întrucât instituirea unei duble răspunderi patrimoniale pentru aceeaşi pagubă nu este admisibilă. (Sentinţa nr. 67 din 7 iunie 1996)
Clauza penală – Daune interese suplimentare – Inadmisibilitate
2.160. în prezenţa clauzei penale prin care s-a convenit asupra obligaţiei vânzătorului de a plăti penalităţi de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere în livrarea mărfii, acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudicii produse din aceeaşi cauză, nu este admisibilă în lipsa oricărei înţelegeri contractuale care să prevadă o asemenea posibilitate. (Sentinţa nr. 1 din 24 ianuarie 1994)
Penalităţi şi daune interese – Neadmisibilitate
2.161. întrucât pretenţiile reclamantei pentru daune nu se întemeiază pe vreo clauză contractuală în sensul că pârâta răspunde atât pentru penalităţi cât şi pentru daune interese, cumulativ sau în completare, chiar în lipsa unei reglementări în privinţa daunelor în contract, acestea s-ar putea datora numai făcându-se dovada că prejudiciul suportat nu a fost integral acoperit cu penalităţile stipulate în clauza penală. (Sentinţa nr. 144 din 27 noiembrie 1997)
Clauza penală – Inadmisibilitatea extinderii
2.162. In situaţia în care clauza penală, prevăzută în contract se referă la penalităţi pentru întârzierea în livrare şi nu cuprinde nici o referire la penalităţi de întârziere în plata preţului, invocarea acesteia pentru obligarea la plată a unei sume cu titlu de daune-interese, cauzate prin pierderea suferită ca urmare a neîncasării la scadenţă a preţului, nu poate fi primită, neavând temei contractual. (Sentinţa nr. 60 din 23 aprilie 1999; sentinţa nr. 116 din 6 noiembrie 1996)
Penalităţi de întârziere – Contract de închiriere
2.163. Cum prin contract s-au prevăzut penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere pentru neachitarea la termen a obligaţiilor băneşti fără a distinge între ele, chiriaşul este dator a le plăti atât pentru neachitarea chiriei aferente spaţiului comercial cât şi pentru sumele datorate pentru folosirea obiectelor de inventar şi a serviciilor furnizate. (Sentinţa nr. 66 din 6 iunie 1996)
Penalităţi de întârziere – Deducere din preţul mărfii -Inadmisibilitate
2.164. Penalitatea de întârziere în livrare, ca sancţiune, se analizează pe planul răspunderii şi nu pe planul executării de plată a preţului.
Deducerea din preţul mărfii a penalităţilor de întârziere este ilegală, contravenind atât legislaţiei interne (Codul civil şi Codul comercial) cât şi INCOTERMS (art. 56) care delimitează executarea contractului de răspunderea contractuală. (Sentinţa nr. 40 din 27 martie 1998)
Penalităţi de întârziere – Exonerare la plată
2.165. Invocarea de către una din părţile contractante a situaţiei privind criza pieţei financiare a ţării în care îşi are sediul nu constituie cauză exoneratoare de executare a obligaţiei de plată, astfel că aceasta, pe lângă obligarea la plata preţului datorat, va fi ţinută să răspundă şi pentru întârzierea plăţii, prin obligarea la penalităţi de întârziere, potrivit clauzei penale. (Sentinţa nr. 128 din 26 iulie 1999)
Penalităţi de întârziere – Exonerare
2.166. Faptul că pârâta nu a contestat obligaţia de plată a penalităţilor, cuantumul şi modalitatea de calcul, dar a invocat imposibilitatea efectuării plăţilor din cauza terţilor beneficiari, nu o
exonerează de obligaţie, motivele, chiar reale, nefiind opozabile vânzătoarei. (Sentinţa nr. 6 din 24 ianuarie 1997)
Penalităţi de întârziere – Cuantum – Clauză abuzivă
2.167. Clauza penală îndeplineşte o funcţie compensatoare de reparare a prejudiciului suferit de către una din părţile contractante pentru neîndeplinirea corespunzătoare de către cealaltă parte a obligaţiei la care s-a angajat.
în condiţiile în care, părţile contractante au stipulat penalităţi de întârziere a plăţii preţului care duc la o disproporţie certă între prejudiciul cauzat şi reparaţia solicitată, această situaţie nu poate fi acceptată întrucât dezechilibrează vădit raporturile dintre părţi, or, în concepţia legiuitorului român, contractul nu poate fi transformat, prin clauze abuzive, într-un instrument de speculă a unei părţi de către cealaltă. (Sentinţa nr. 88 din 22 mai 1998)
Clauza penală – Consecinţa neprevederii cuantumului şi a abaterii sancţionate
2.168. Referirea la plata penalităţilor, fără precizarea cuantumului acestora, lipseşte de orice eficienţă clauza penală, neexistând elementul său esenţial – evaluarea anticipată a prejudiciului.
Răspunderea sub forma penalităţilor există numai dacă părţile au prevăzut în mod expres în contractul lor abaterea sancţionată prin plata penalităţilor şi cuantumul acestora. (Sentinţa nr. 37 din 26 martie
1998)
Clauza penală – Scadenţă
2.169. Pentru a putea opera clauza de penalităţi moratorii, în contract trebuie să fie precizată o scadenţă determinată, în funcţie de care să se poată constata dacă plata efectuată de debitor a avut loc la termenul convenit sau cu întârziere. (Sentinţa nr. 147 din 27 decembrie 1996)
Clauza penală – Cumul cu despăgubiri – Condiţii de acordare
2.170. Clauza penală îndeplineşte o funcţie compensatoare de reparare a prejudiciului suferit de una din părţile contractante prin neîndeplinirea corespunzătoare de către cealaltă parte a obligaţiei la care s-a angajat. în principiu, suma stabilită prin clauza penală nu se cumulează cu despăgubiri în completare.
Totuşi, în temeiul principiului libertăţii contractuale, părţile pot conveni ca penalităţile de întârziere să se cumuleze cu despăgubirile până la limita integrală a prejudiciului suferit. Intenţia părţilor în acest sens trebuie să rezulte însă în mod neîndoielnic, din termenii expreşi ai contractului de comerţ exterior. în caz de dubiu, cumulul nu poate opera, fiind contrar funcţiei uzuale a clauzei penale. (Sentinţa nr. 5 din 7 februarie 1973)
Clauza penală – Extindere – Inadmisibilitate
2.171. Clauza contractuală care stabileşte plata de penalităţi în caz de întârziere în executarea obligaţiilor la care s-a angajat unul dintre contractanţi nu poate fi aplicată decât situaţiei de fapt pentru care această sancţiune patrimonială a fost prevăzută. Clauza penală menţionată nu poate fi, deci, extinsă spre a sancţiona neexecutarea totală a contractului de comerţ exterior. (Sentinţa nr. 5 din 7 februarie
1973)
Clauza penală – Neinvocare
2.172. Nesolicitarea de către partea prejudiciată a penalităţilor prevăzute în contractul de comerţ exterior pentru executarea cu întârziere a unor obligaţii nu are ca efect pierderea dreptului de a pretinde sau de a primi de la celălalt contractant îndeplinirea în natură a obligaţiei sau daune echivalente. (Sentinţa nr. 28 din 2 iulie 1971)
Clauza penală – Reglementare – Reducere penalităţi
2.173. Clauza penală, în lumina dispoziţiilor Codului civil, are caracterul unei convenţii accesorii ce exprimă voinţa părţilor.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 1070 din Codul civil, potrivit cărora în prezenţa unei clauze penale instanţa nu poate nici majora nici reduce suma convenită de părţi cu titlu de penalităţi, judecătorul are dreptul de a diminua penalitatea convenită de părţi numai în cazul în care obligaţia principală a fost parţial executată. (Sentinţa nr. 19 din 11 februarie 2000)
Defecte de calitate – Clauză loco fabrică (EXW)
2.174. Refuzul plăţii contravalorii mărfii livrate, pe motiv că aceasta a suferit deteriorări pe timpul transportului, nu poate fi reţinut în situaţia în care din contract rezultă că riscurile cad în sarcina
cumpărătorului, din moment ce livrarea a avut loc în condiţiile INCOTERMS 1990, cu clauza loco fabrica vânzătorului. (Sentinţa nr. 95 din 6 august 1997)
Reclamaţii de calitate – Condiţii – Clauza „ex works”
2.175. Reclamaţia ulterioară referitoare la calitatea mărfii, nedovedită cu acte constatatoare, nu este opozabilă vânzătorului în condiţia în care prin contract s-a stipulat că marfa se livrează „EXW” şi a fost preluată din depozitul reclamantei fară obiecţiuni. (Sentinţa nr. 22 din 27 februarie 1997)
Refuz plată – Clauza EXW
2.176. Calitatea necorespunzătoare a mărfii constatată la destinaţie, ca motiv de neachitare integrală a preţului, nu poate fi reţinută, în situaţia în care prin contract părţile au convenit drept clauză de livrare condiţia EXW (loco fabrică), potrivit căreia cumpărătorului îi revine obligaţia să suporte toate riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii din momentul punerii acesteia la dispoziţia sa. (Sentinţa nr. 86 din 29 mai 1998)
Refuz plată – Clauza „C and F” INCOTERMS 1990
2.177. în raport de condiţiile de livrare prevăzute în contract („C and F conform INCOTERMS 1990), vânzătorul nu răspunde pentru deteriorarea mărfii din momentul în care aceasta a trecut balustrada vasului în portul de încărcare. Riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii trec din acel moment asupra cumpărătorului.
Convenţia Naţiunilor Unite privind contractele de vânzare internaţională – semnată la Viena la data de 11 aprilie 1980 – prevăd însă că vânzătorul este răspunzător şi de defectele apărute după transferarea riscurilor, cu condiţia că au existat în momentul transferării riscului. (Sentinţa nr. 87 din 24 iulie 1997)
Defecte de calitate – Procedura constatării
2.178. Refuzul cumpărătorului privind plata mărfurilor livrate pentru pretinse defecte calitative nu este justificat, iar reclamaţia de calitate nu poate fi avută în vedere, câtă vreme aceasta nu a respectat clauzele contractuale potrivit cărora avea obligaţia să prezinte vânzătoarei în termenul stipulat un act de control oficial întocmit de un organ specializat şi să păstreze marfa o perioadă de 60 de zile în scopul verificării deficienţelor reclamate. (Sentinţa nr. 149 din 27
decembrie 1996; sentinţa nr. 33 din 20 martie 2000; sentinţa nr. 60 din 4 aprilie 2000)
Defecte calitative – Tardivitatea reclamaţiei
2.179. In lipsa oricărei clauze contractuale pertinente privind termenul de denunţare a defectelor mărfii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 70 alin. 2 şi 3 din Codul comercial (cu titlu de lex voluntatis), potrivit cărora cumpărătorul este dator să denunţe viciile ascunse ale lucrului, în cele dintâi două zile de la descoperirea lor, după expirarea cărora, este decăzut din dreptul de a se plânge. (Sentinţa nr. 103 din 14 octombrie 1996)
Refuz plată – Defecte de calitate – Tardivitatea reclamaţiei
2.180. In situaţia în care prin contract părţile au stabilit o anumită procedură de verificare şi constatare a calităţii mărfii, nerespectarea acesteia nu poate constitui refuz de plată a preţului, întrucât cumpărătorul nu poate opune vânzătorului defecte de calitate constatate în alte condiţii decât cele stipulate în contract.
Orice reclamaţie făcută de altă persoană decât cumpărătorul contractului nu poate fi luată în considerare, iar faptul că aceasta a fost formulată mult după livrarea mărfii evidenţiază că a fost făcută pro cauza, pentru ca pârâta să îşi acopere propria culpă în plata preţului. (Sentinţa nr. 132 din 9 august 1999)
Reclamaţii privind calitatea produselor – Condiţii
2.181. Scrisoarea comercială trimisă comitentului de către comisionar, prin care se atrage atenţia în termeni generali asupra unor nemulţumiri semnalate de beneficiarul extern cu privire la produsele provenind de la diverşi furnizori şi prin care se solicită o mai mare exigenţă în fabricaţie, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în contract pentru a se constitui într-o reclamaţie de calitate, câtă vreme, potrivit clauzei convenite în acest sens, comisionara era obligată să prezinte actele de recepţie încheiate la destinaţie de către beneficiarul extern cu identificarea şi descrierea defectelor calitative. (Sentinţa nr. 73 din 28 iunie 1996)
Defecte de calitate – Lipsa documentelor
2.182. Calitatea necorespunzătoare a mărfii ca motiv al neachitării integrale a preţului nu poate fi reţinută în lipsa actelor de constatare pe care cumpărătorul era obligat să le întocmească şi să le
transmită producătorului vânzător odată cu reclamaţia de calitate. (Sentinţa nr. 68 din 10 iunie 1996)
Lipsuri calitative – Dovada – Organ constatator
2.183. Nominalizarea de către părţi în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare a unui anumit organ de expertiză, exclusiv competent să efectueze cercetările privind calitatea mărfurilor livrate după metode de analiză explicit convenite, exclude în lipsa unor cauze obiective ori a acordului părţilor, posibilitatea recurgerii de către cumpărător la serviciile altei instituţii de expertiză. înscrisul constatator întocmit în aceste condiţii, nu este opozabil vânzătorului şi este lipsit de valoare probatorie. (Sentinţa nr. 125 din 21 noiembrie 1996; sentinţa nr. 51 din 9 aprilie 1998)
Lipsuri calitative – Reducere din preţul mărfii
2.184. Este vădit nejustificată reţinerea unei diferenţe din preţ pentru lipsuri calitative, atâta vreme cât cumpărătorul (pârâta) nu a respectat procedura prevăzută de părţi prin contract cu privire la constatarea lipsurilor, cu arătarea motivelor şi confirmarea inspecţiei de calitate efectuată de un organ de control agreat de vânzător şi a termenului de formulare a reclamaţiei. (Sentinţa nr. 125 din 31 octombrie 1997)
Defecte de calitate – Contract de lohn
2.185. Invocarea unor defecte calitative ale mărfii nu poate fi luată în considerare atâta vreme cât, prin contractul de lohn, au fost stipulate clauze referitoare la modul de soluţionare al reclamaţiilor calitative şi termenul de formulare al acestor reclamaţii, clauze pe care cumpărătorul pârât nu le-a respectat. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin contract s-a precizat că nu se iau în discuţie reclamaţiile de calitate, dacă cumpărătorul are reprezentant la sediul firmei furnizoare. (Sentinţa nr. 30 din 15 februarie 1999)
Vicii de calitate – Contract de consignaţie
2.186. Potrivit art. 9 din Legea nr. 178/1934, aplicabilă în materie, consignatarul este obligat a comunica în scris consignantului viciile aparente sau ascunse ale bunurilor încredinţate, iar în caz de necomunicare, se consideră că bunurile au fost primite de consignatar în bună stare. (Sentinţa nr. 82 din 11 iulie 1997)
Defecte de calitate – Preţ – Interdependenţa prestaţiilor reciproce
2.187. Pretenţia vânzătoarei care a livrat marfa cu grave deficienţe calitative, ca pârâta cumpărătoare să îşi execute integral angajamentul constând în plata unei diferenţe de preţ neachitate în termenul convenit, contravine principiului interdependenţei prestaţiilor reciproce în contractele sinalgamatice. Admiterea ei ar conduce la nesocotirea echilibrului pe care o asemenea convenţie îl presupune ca factor esenţial. (Sentinţa nr. 83 din 1 septembrie 1996)
Calitatea mărfii – Reclamaţii – Neexecutarea obligaţiilor de plată
2.188. Invocarea existenţei unor defecte calitative prezentate de o parte din mărfurile livrate nu justifică refuzul cumpărătorului de a remite preţul acestora, întrerupând în acest mod executarea contractului, câtă vreme printr-o clauză anume s-a convenit „că eventualele reclamaţii privind unul sau mai multe camioane livrate, nu dau dreptul cumpărătorului de a nu-şi îndeplini obligaţiile de plată”. (Sentinţa nr. 114 din 4 noiembrie 1996)
Defecte de calitate – Reclamaţii terţi
2.189. Obiecţiunile de calitate formulate de terţul beneficiar al mărfii pe parcursul derulării contractului nu pot fi luate în considerare, căci din punct de vedere juridic nu sunt opozabile vânzătorului ale cărui drepturi şi obligaţii decurg numai din contractul de vânzare-cumpărare, or în relaţiile între părţi nu s-a pus nici un moment problema formulării unor reclamaţii de calitate cu privire la marfa livrată. (Sentinţa nr. 150 din 8 decembrie 1997)
Vicii ascunse cu viclenie – Doi prin reticenţă
2.190. Spre a fi aplicabile dispoziţiile părţii finale a art. 5 din Decretul nr. 167/1958 privind termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, viclenia (dolul) trebuie să fie dovedită în mod convingător de către partea care o invocă, astfel că simpla tăcere a vânzătorului faţă de cererea cumpărătorului de a-i comunica STAS-ul aplicabil produselor nu poate constitui o circumstanţă univocă a unui doi prin reticenţă, mai ales că acestea nu sunt documente secrete. (Sentinţa nr. 83 din 1 august 1996)
Vicii ascunse – Prescripţie extinctivă
2.191. Art. 5 din Decretul nr. 167/1958 fixează momentul iniţial al termenului de prescripţie de 6 luni, numai în raport de data cunoaşterii existenţei viciului, fără să îl subordoneze şi vreunei alte
condiţii. Aşa fiind, chiar dacă ar fi reală, necunoaşterea nivelului prejudiciului provocat de viciul ascuns nu are relevanţă în calcularea termenului mai sus statornicit. (Sentinţa nr. 83 din 1 septembrie 1996)
Defecte de calitate – Excepţia de neexecutare
2.192. Invocarea dispoziţiilor art. 70 din Codul comercial în sensul nedenunţării de către cumpărător a viciilor calitative ale mărfurilor în termenele convenite, nu are concludenţă în acţiunea pentru plata preţului mărfurilor introdusă împotriva sa, întrucât textul nu îl decade din dreptul de a se apăra împotriva pretenţiilor vânzătorului pe calea excepţiei de neexecutare a contractului potrivit condiţiilor de calitate convenite. (Sentinţa nr. 83 din 1 august 1996)
Despăgubirile cuvenite vânzătorului pentru refuzul nejustificat al cumpărătorului de a prelua marfa contractată
2.193. Fiind vorba de o activitate comercială, vânzătorul este îndreptăţit să obţină diferenţa dintre preţul stabilit în contractul dintre părţile în litigiu, care nu a mai fost executat, şi suma realizată prin vânzarea aceleiaşi mărfi către alţi clienţi.
Faptul că marfa refuzată nejustificat constituie un produs curent în procesul de fabricaţie al vânzătorului, iar nu executat la comandă, nu influenţează cuantumul despăgubirilor, deoarece dreptul la despăgubire rezultă din culpa cumpărătorului, care a refuzat nejustificat preluarea, obligând astfel pe vânzător să valorifice produsele la un preţ mai redus decât cel convenit de părţi. (Sentinţa nr. 30 din 23 iunie 1973)
Diferenţă de preţ – Valorificarea mărfurilor refuzate de cumpărător
2.194. Diferenţa dintre preţul iniţial convenit şi cel obţinut din vânzări ulterioare ale mărfii refuzate de cumpărător poate fi dovedită prin prezentarea contractelor respective, fără să fie necesară o atestare a unei instituţii internaţionale de specialitate cu privire la preţul curent pe piaţa mondială al produselor în litigiu. Totuşi, cumpărătorul, care contestă cuantumul despăgubirii, are dreptul să prezinte în contra probă o asemenea clarificare. (Sentinţa nr. 30 din 23 iunie 1973)
Despăgubiri – Refuzul primirii mărfii – Consecinţe pentru vânzător
2.195. Dacă se stabileşte în mod indubitabil că vânzătorul a luat măsura de a sista producţia cantităţii de marfă (în speţă, încălţăminte) pe care cumpărătorul a refuzat să o preia, rezulta că s-au eliberat astfel unele capacităţi de fabricare. Ele puteau fi folosite
pentru o altă producţie, din desfacerea căreia vânzătorul avea posibilitatea să încaseze un anumit beneficiu. Dacă acesta ar fi fost mai mic decât cel scontat în baza contractului de vânzare comercială internaţională care a rămas neexecutat, se putea cere cumpărătorului să suporte diferenţa cu titlul de despăgubire cuvenită vânzătorului.
în speţă însă, vânzătorul nu a făcut dovada că planul său de producţie (respectiv planul său de desfacere) a fost diminuat cu cantitatea de încălţăminte destinată cumpărătorului, pentru ca pe cale de consecinţă beneficiul său să fi fost micşorat în mod efectiv, justificând astfel cererea sa de despăgubire. (Sentinţa nr. 41 din 30 septembrie 1971)
Despăgubirile cuvenite cumpărătorului pentru nelivrarea mărfii de către vânzător
2.196. în cazul în care cumpărătorul nu a efectuat o cumpărare de înlocuire, el poate să ceară vânzătorului care nu şi-a executat obligaţiile diferenţa dintre preţul contractual pe care l-au convenit şi preţul curent în ziua desfiinţării contractului, dacă produsul are preţ curent. Dovada preţului curent incumbă, în atari situaţii, cumpărătorului. (Sentinţa nr. 158 din 19 iunie 1980)
Câştig nerealizat – Modalitate de calcul
2.197. Cuantumul câştigului nerealizat se stabileşte scăzând din preţul de facturare a mărfii valoarea taxelor vamale, precum şi un anumit procent, reprezentând toate celelalte cheltuieli pe care cumpărătorul trebuia să le suporte, dacă marfa contractată ar fi fost livrată. (Sentinţa nr. 5 din 10 februarie 1975)
Despăgubiri cuvenite cumpărătorului – Marfa restituită integral
2.198. Livrarea de marfă necorespunzătoare calitativ, refuzată integral şi justificat de către cumpărător, echivalează cu o nelivrare. în acest caz, vânzătorul este obligat să restituie preţul, dacă i-a fost plătit, şi poate să datoreze atât despăgubiri pentru livrarea mărfii cu defecte, cât şi cheltuielile suplimentare suportate de cumpărător, cum sunt cele de transport, de depozitare şi de manipulare. (Sentinţa nr. 56 din 7 iulie 1976)
Despăgubire – Cuantum – Lipsuri calitative
2.199. în cazul de vânzare parţială a mărfii prevăzute în contractul de vânzare comercială internaţională, cumpărătorul are dreptul la despăgubiri echivalente cu cantitatea lipsă, iar nu corespunzător cantităţii pe care s-a obligat la rândul său să o livreze clientului intern. (Sentinţa nr. 44 din 21 octombrie 1971)
Despăgubiri – Cumpărare de înlocuire
2.200. Prejudiciul suferit de către cumpărător de pe urma neexecutării de către vânzător a obligaţiei de livrare a mărfii contractate reprezintă diferenţa dintre preţul convenit cu acesta şi preţul – mai mare – plătit ulterior, în mod efectiv, altor furnizori, pentru procurarea mărfii de înlocuire, dacă aceasta prezintă caracteristici similare celei iniţiale. (Sentinţa nr. 27 din 13 iulie 1972)
Despăgubiri – întindere – Cumpărare de înlocuire
2.201. Dovada pe care cumpărătorul o poate face cu privire la existenţa şi întinderea pagubelor suferite prin nelivrarea totală sau parţială a mărfii contractate variază în funcţie de împrejurările cauzei.
Astfel, dacă cumpărătorul a uzat de dreptul de a face să se cumpere marfa de către un ofiţer public însărcinat cu asemenea acte (comisie de licitaţii), el poate pretinde diferenţa dintre preţul plătit a doua oară şi cel convenit iniţial cu primul vânzător, după cum prevede art. 68 din Codul comercial român, aplicabil în cauză. în această situaţie, dovada se face cu actele întocmite de către ofiţerul public (comisia de licitaţii).
Dacă însă cumpărătorul nu a recurs la această cale, i se recunoaşte, în general, dreptul de a proceda direct la o „cumpărare de înlocuire”, situaţie în care are posibilitatea de a cere cu titlu de despăgubiri diferenţa dintre preţul contractului original şi preţul cumpărării de înlocuire. în această situaţie, dovada se face cu factura sau cu alte acte, din care să rezulte cu certitudine că s-a procedat la o asemenea cumpărare, precum şi preţul plătit. (Sentinţa nr. 158 din 19 iunie 1980)
Despăgubiri – înlocuire a mărfii în caz de nelivrare – Diferenţă preţ
2.202. Dacă pe piaţa din ţara cumpărătorului nu se găsesc mărfuri cu caracterisiticile iniţial contractate cu vânzătorul care nu şi-a executat obligaţia de livrare, diferenţa de preţ plătită în plus se
stabileşte având în vedere preţul curent practicat pe acea piaţă pentru mărfuri similare. (Sentinţa nr. 27 bis din 12 iunie 1973)
Despăgubiri – înlocuire cu marfă superioară calitativ – Neacordare
2.203. Cumpărătorul nu are dreptul la repararea prejudiciului suplimentar, pe care l-a suferit prin faptul că a livrat clienţilor săi interni o marfă de calitate superioară celei pe care trebuia să o obţină de la vânzătorul iniţial (în speţă, sămânţă germinativă, în loc de sămânţă furajeră contractată). Procedând astfel, cumpărătorul este în culpă, îndeosebi în lipsa dovezii că pe piaţa caracteristică nu s-a putut aproviziona cu marfă de înlocuire similară din punct de vedere calitativ cu cea nelivrată de către cumpărătorul iniţial. (Sentinţa nr. 27 din 13 iulie 1972)
Despăgubire – înlocuire marfă – Cheltuieli de transport suplimentare
2.204. Cumpărătorul are, în principiu, dreptul la despăgubiri echivalente cu diferenţa de fracht plătită pentru expedierea mărfii de înlocuire clienţilor săi interni, dacă se stabileşte că distanţa dintre aceştia şi noul furnizor este mai mare decât distanţa dintre el şi punctul de frontieră al ţării cumpărătorului, până unde taxele de transport feroviar trebuiau suportate de către vânzătorul iniţial, care nu a livrat marfa contractată. (Sentinţa nr. 27 din 13 iulie 1980)
Despăgubiri – înlocuire marfă – Cheltuieli de transport suplimentare
2.205. Prejudiciul previzibil pe care îl poate suferi cumpărătorul din cauza neexecutării de către vânzător a obligaţiei de livrare a mărfii constă în diferenţa faţă de preţul cel mai scăzut la care putea să îşi procure aceeaşi marfă de înlocuire. Dacă totuşi cumpărătorul s-a aprovizionat cu produse de înlocuire la un preţ superior, deşi existau oferte mai avantajoase, nu se ţine seama în calculul despăgubirilor de acest preţ mai mare, ci de oferta cea mai favorabilă, pe care, din culpa sa, a refuzat-o. (Sentinţa nr. 160 din 22 aprilie 1980)
Despăgubiri – Legătura de cauzalitate
2.206. Cuantumul daunelor suferite de cumpărător ca efect al neprimirii mărfii contractate nu poate cuprinde creşterea cheltuielilor generale administrative ale întreprinderii sale în anul respectiv, din lipsa legăturii de cauzalitate directe cu faptul nelivrării mărfii de către vânzătorul iniţial. (Sentinţa nr. 25 din 24 ianuarie 1978)
Lipsuri calitative – Recepţie – Sarcina probei
2.207. Este valabilă clauza din contractul de vânzare comercială internaţională, potrivit căreia, efectuarea recepţiei calitative a livrării se va face de cumpărător sau de delegaţii acestuia la sediul furnizorului, excluzând orice reclamaţii ulterioare, dacă s-a constatat că marfa era corespunzătoare.
în lipsa unei asemenea recepţii, dreptul cumpărătorului de a formula reclamaţii calitative la primirea mărfii este menţinut.
Sarcina de a face dovada că s-a procedat la recepţia calitativă, în condiţiile prevăzut în contract, la sediul furnizorului, înainte de expedierea mărfii, îi revine acestuia. (Sentinţa nr. 3 din 28 ianuarie 1972)
Dobânda – Condiţii de acordare – Temeiul juridic
2.208. Dobânda legală prevăzută de art. 1088 alin. 1 Cod civil român şi se datorează în cazul oricăror obligaţii care au ca obiect o sumă oarecare. Potrivit art. 43 Cod comercial român, datoriile comerciale „produc dobândă de drept” din ziua când devin exigibile.
în aceste condiţii, creditorul are dreptul la dobânda legală fără să fie obligat să dovedească existenţa unui prejudiciu, legea considerând că simpla lipsă de folosinţă a sumei justifică acest drept. (Sentinţa nr. 61 din 30 mai 1997; sentinţa nr. 15 din 13 februarie 1997; sentinţa nr. 14 din 26 ianuarie 1999)
Dobândă – Condiţii de acordare – Legea aplicabilă
2.209. Acordarea dobânzii calculate conform Decretului nr. 311/1954 este inadmisibilă, pe de o parte pentru că actul normativ a fost abrogat la data formulării cererii, iar pe de altă parte pentru că părţile au prevăzut prin contract că daunele interese produse prin neexecutarea sau executarea cu întârziere să fie suportate prin plata unor penalităţi, valorificabile potrivit principiului disponibilităţii la cerere cu îndeplinirea condiţiilor legale. (Sentinţa nr. 135 din 15 septembrie 1999; sentinţa nr. 53 din 16 mai 1996)
Dobândă – Data de la care se acordă
Dobândă – Data de la care se acordă
2.210. Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani în temeiul art. 43 Cod comercial, produc dobânzi de drept din ziua când
devin exigibile şi se calculează pe o perioadă neprescrisă de 3 ani. (Sentinţa nr. 65 din 30 aprilie 1998)
Dobândă – Data de la care se acordă – Rezilierea unilaterală a contractului
2.211. Debitorul nu este obligat la plata unei dobânzi comerciale pe timpul cuprins între rezilierea unilaterală a contractului de către creditoare şi data introducerii acţiuni, întrucât, conform art. 43 din Codul comercial, datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept numai din ziua când devin exigibile, această condiţie realizându-se numai la data cererii de chemare în arbitraj. (Sentinţa nr. 85 din 3 septembrie 1996)
Dobânda – Data de la care se acordă – Stabilirea obligaţiei prin hotărârea arbitrată
2.212. De vreme ce capătul de cerere principal se referă la daune interese produse prin neexecutarea obligaţiilor contractuale, iar cuantumul lor nu este cunoscut până ce nu vor fi stabilite prin hotărârea arbitrală, dobânda la pretenţiile admise se cuvine a fi calculată numai de la data pronunţării hotărârii tribunalului arbitrai. (Sentinţa nr. 11 din 8 aprilie 1994; sentinţa nr. 133 din 27 august
1999)
1999)
Dobândă – Penalităţi de întârziere – Inadmisibilitatea cumulului
2.213. Dobânzile nefiind altceva decât daunele interese datorate pentru neexecutarea obligaţiilor care au drept obiect o sumă oarecare, echivalează cu penalităţile de întârziere care la rândul lor sunt daune interese în sensul art. 1069 alin. 1 Cod civil „ce creditorul suferă prin neexecutare”, evaluate anticipat şi global prin contract de către părţi, nu pot fi cumulate cu dobânzile pentru că ar fi o dublă desdăunare pentru întârzierea la plată, care este şi ea o formă a neexecutării obligaţiei. (Sentinţa nr. 21 din 27 februarie 1998)
Dobândă comercială – Cuantum – Criterii de stabilire
2.214. Partea aflată în culpă pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale privind plata preţului, va fi obligată la plata dobânzilor, în situaţia în care temeiul contractual al acestora nu a fost precizat prin acţiune, dobânzile vor fi stabilite şi acordate la nivelul dobânzilor la depozite în valută pe termen de 1 an, practicate de BCR în perioada aflată în litigiu. (Sentinţa nr. 86 din 17 mai 1999)
Dobândă – Cuantum – Criterii de stabilire
2.215. în lipsa unei stipulaţii contractuale cu privire la cuantumul dobânzilor cum şi a nereglementării dobânzii legale, la acordarea dobânzii se poate avea în vedere dobânda de depozit practicată de banca creditorului, nefiind aplicabilă dobânda calculată la credite pe termen scurt, câtă vreme creditorul nu a primit astfel de credite pe timpul executării sau în legătură cu contractul. (Sentinţa nr. 82 din 24 iulie 1996)
Dobândă – Cuantum – Data până la care se acordă – Disponibilitate
2.216. Conform art. 43 din Codul comercial român, pârâta obligată la plata preţului datorat urmează a fi obligată şi la plata unei dobânzi, calculate de la data când obligaţia de plată a devenit scadentă şi până la data introducerii acţiunii potrivit cererii reclamantei. Cuantumul acesteia va fi determinat în raport de dobânda practicată de banca la care reclamanta deţine conturile sale în valută liber convertibilă aflată pe teritoriul altui stat. (Sentinţa nr. 123 din 21 iulie
Dobânzi – Data de la care se acordă – Cuantum
2.217. Potrivit dispoziţiilor art. 43 din Codul comercial român, datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile. Rata de 6% pe an a dobânzii a fost prevăzută de Decretul nr. 311/1959. După abrogarea acestui decret în ianuarie 1998, dobânda aplicată de Curtea de Arbitraj s-a înscris în limitele ratei uzuale, după care, începând cu 21 ianuarie 2000 este rata expres prevăzută de O.G. nr. 26 din 25 ianuarie 2000. (Sentinţa nr. 51 din 31 martie 2000)
Dobândă – Cuantum – Uzanţe în comerţul internaţional
2.218. Când reclamanta este o societate comercială străină, fără cont bancar în România, iar părţile nu au convenit asupra cuantumului dobânzilor, nu se poate invoca dobânda practicată în raporturile dintre instituţiile bancare româneşti şi clienţii acestora, fiind aplicabilă numai dobânda consacrată în contractele comerciale internaţionale. (Sentinţa nr. 11 din 8 aprilie 1994; sentinţa nr. 53 din 16 mai 1966)
Dobândă – Cuantum – Aplicarea dobânzii legale
2.219. Faptul că reclamanta nu face dovada că solicitarea şi obţinerea unui credit bancar pentru activitatea curentă a fost cauzată
de neachitarea de către pârâtă a sumei datorate, nu o îndreptăţeşte să solicite o dobândă echivalentă cu dobânda practicată de bancă la creditele acordate clienţilor săi.
Pe de altă parte, data încheierii contractului de credit fiind anterioară scadenţei obligaţiei privind plata preţului, denotă faptul că solicitarea şi obţinerea creditului nu se află în legătură cauzală cu nerespectarea obligaţiei privind plata preţului.
în atare situaţie, tribunalul arbitrai va obliga pârâta la plata dobânzii legale de 6% pe an pentru suma datorată, de la data scadenţei obligaţiei de plată, până la achitarea sumei datorate. (Sentinţa nr. 71 din 24 iunie 1997)
Dobândă – Cuantum – Depozit bancar
2.220. Potrivit dispoziţiilor art. 43 Cod comercial cât şi în conformitate cu practica tribunalului arbitrai în materie, ceea ce se cuvine creditorului cu titlu de dobândă bancară este dobânda bancară la depozit şi nu dobânda bancară la credite obţinute pentru desfăşurarea activităţii, acestea din urmă nefiind într-o legătură „directă şi necesară cu raportul de obligaţie dintre părţi” (art. 1086 Cod civil român).
în cazul refuzului la plată, creditoarea pretinde dobânda pe care ar fi obţinut-o de la bancă în cazul în care suma i-ar fi fost achitată şi s-ar fi aflat ca disponibil în cont. (Sentinţa nr. 9 din 7 octombrie 1997)
Dobândă – Despăgubiri – Cuantum
2.221. Cererea reclamantei privind plata unei sume cu titlu de despăgubiri, egală cu dobânzile bancare plătite de reclamantă pentru creditele pe care a fost nevoită să le solicite pentru golurile financiare cauzate prin neplata integrală a preţului de către pârâtă, îşi are temeiul în dispoziţiile art. 1073 şi 1074 Cod civil român, care prevăd că daunele interese ce sunt datorate creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit (dobânzile bancare plătite de reclamantă) şi beneficiul de care a fost lipsit (dobânzile pe care reclamanta le-ar fi încasat dacă restul de preţ ar fi fost plătit în termenul contractual). (Sentinţa nr. 120 din 20 octombrie 1997)
Dobânzi – Cuantum – Contract de garanţie în comerţul internaţional
2.222. Potrivit art. 1669 Cod civil, garantul are dreptul să ceară prin acţiunea de regres împotriva celui garantat nu numai suma plătită în calitate de garant ci şi dobânzile respective.
întrucât legislaţia aplicabilă nu prevede în mod expres cuantumul dobânzilor nici în materie civilă şi nici în materie comercială, aceasta urmează să fie stabilită conform practicii internaţionale în domeniul bancar, în cauză fiind vorba de un contract comercial internaţional. (Sentinţa nr. 38 din 2 martie 1999)
Dobândă – Anatocism – Condiţii
2.223. în cazul în care dobânzile au ca obiect perioade diferite de timp şi nu rezultă că au fost capitalizate, nu se poate vorbi de anatocism.
Tot astfel, nu constituie anatocism perceperea cumulativă a comisionului calculat „per diem” şi dobânda aferentă neplăţii comisionului. (Sentinţa nr. 70 din 23 iunie 1997)
Dobânda – Clauză de penalităţi – Excluderea dobânzilor
2.224. întrucât părţile au convenit ca întârzierea la plată să fie sancţionată doar cu penalităţi, neprevăzând cumularea acestora cu daune sau cu daune în completare , urmează a nu se acorda reclamantei şi dobânzile solicitate, chiar dacă penalităţile nu acoperă integral prejudiciul. (Sentinţa nr. 7 din 27 ianuarie 1998)
Dobândă – Regim juridic
2.225. Pentru neplata la timp a unei sume de bani pe care o datorează, debitorul trebuie să suporte daune echivalente, care, potrivit art. 1088 alin. 1 din Codul civil român, sunt egale cu dobânda legală. (Sentinţa nr. 36 din 30 septembrie 1969; idem, sentinţa nr. 20 din 28 februarie 1974; idem, sentinţa nr. 139 bis din 15 mai 1979; idem, sentinţa nr. 26 din 28 ianuarie 1980)
2.226. Prin contractul de comerţ exterior părţile pot conveni ca dobânzile la sumele restante să înceapă să curgă de la expirarea unui termen de două luni, calculat de la data fiecărei facturi neachitate. (Sentinţa nr. 10 din 7 aprilie 1972)
Dobândă – Data de la care curge
2.227. Dobânda începe să curgă, dacă se aplică legea română, din ziua scadenţei. Soluţia se întemeiază pe dispoziţiile art. 43 din Codul comercial, potrivit căruia datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile. (Sentinţa nr. 17 din 19 mai 1972; idem, sentinţa nr. 51 din 27 octombrie 1973)
Dobândă – Data de la care curge – Convenţia părţilor
2.228. Părţile pot să deroge, în mod valabil, prin contractul de comerţ exterior, de la prevederile citate ale art. 43 din Codul comercial, convenind, în conformitate cu art. 1088 alin. 2 din Codul civil român, ca dobânda să înceapă a curge de la data cererii de chemare în judecată (arbitrare) a debitorului. Voinţa contractanţilor în acest sens poate fi dedusă, potrivit practicii arbitrale, şi din circumstanţe semnificative ale speţei. (Sentinţa nr. 27 din 30 iunie 1971; idem, sentinţa nr. 13 din 14 martie 1973; idem, sentinţa nr. 29 din 8 aprilie 1974; idem, sentinţa nr. 216 din 14 octombrie 1980)
Dobândă – Data de la care se acordă – Creanţă prin hotărâre arbitrată
2.229. Dobânda datorată pentru cazurile de îmbogăţire fără justă cauză este datorată, în lipsă de creanţă certă şi lichidă, de la data hotărârii arbitrale, care prezintă în materie caracter constitutiv. (Sentinţa nr. 26 din 29 ianuarie 1980)
