Aplicarea normelor de drept internaţional privat
5.1. Pentru determinarea legii competente să cârmuiască raporturile de comerţ exterior devenite litigioase, urmează să fie folosite – în conformitate cu principiul constant admis – normele de drept internaţional privat ale organului de justiţie sesizat (lex fori) şi anume, în activitatea jurisdicţională a C.A.B., normele dreptului internaţional privat român. (Sentinţa nr. 34 din 29 noiembrie 1958; sentinţa nr. 11 din 27 aprilie 1972; sentinţa nr. 48 din 22 octombrie 1973; sentinţa nr. 21 din 20 aprilie 1976; sentinţa nr. 179 din 7 iulie 1978; sentinţa nr. 102 din 27 martie 1979; sentinţa nr. 158 din 19 iunie
1980)
Calificarea raporturilor juridice – Normă conflictuală
5.2. Calificarea raporturilor juridice litigioase, operaţie prealabilă, de care depinde alegerea normei conflictuale adecvate, este supusă legii forului, şi anume, în activitatea jurisdicţională a C.A.B., legii române. (Sentinţa nr. 20 din 18 iunie 1968)
Capacitatea persoanelor juridice
5.3. Capacitatea unei persoane juridice de naţionalitate italiană (în speţă, o întreprindere cu sediul la Milano) de a consimţi o convenţie arbitrală, derogatorie de la competenţa jurisdicţiei proprii, se determină – în raporturile cu o întreprindere română de comerţ exterior – în conformitate cu prevederile Protocolului de la Geneva din 24 septembrie 1923 privitor la clauzele de arbitraj. Dispoziţiile art. 1 ale Protocolului menţionat validează prorogarea de competenţă în favoarea unui arbitraj din străinătate, dacă statul naţional al persoanei juridice în cauză l-a ratificat (precum în speţă, atât România cât şi Italia). în consecinţă, acceptarea de către întreprinderea din Milano a competenţei C.A.B. este pe deplin valabilă, chiar dacă legislaţia internă italiană (şi anume art. 2 din Codul de procedură civilă) interzice naţionalilor să se supună printr-o clauză contractuală unei jurisdiciţii dintr-un alt stat. (Sentinţa nr. 34 din 29 noiembrie 1958; sentinţa nr. 22 din 7 iulie 1970)
Legea aplicabilă contractului de comerţ exterior în cazul în care părţile nu au ales-o în mod explicit
5.4. Potrivit dreptului internaţional privat român, în materia contractelor de comerţ exterior, dacă părţile nu au stabilit prin acordul lor legea competentă să le cârmuiască raporturile juridice, determinarea ei urmează să fie făcută de instanţa de arbitrare, în funcţie de acele elemente care ar putea să indice voinţa lor tacită, cum ar fi locul încheierii contractului sau, în subsidiar, locul executării.
Există suficiente motive să se considere că voinţa implicită a părţilor a fost de a supune raporturile lor juridice legii române: în cazul în care contractul de comerţ exterior s-a încheiat în ţară, unde a fost stabilit şi locul executării obligaţiilor de livrare a mărfii, iar părţile au ales prin clauza compromisorie competenţa C.A.B. Practică parţial menţinută prin Legea nr. 105/1992, art. 77 şi art. 88. (Sentinţa nr. 15 din 19 mai 1971; sentinţa nr. 27 din 1 iunie 1973; sentinţa nr. 11 din 27 aprilie 1982; sentinţa nr. 38 din 1 noiembrie 1972; sentinţa nr. 16 din 14 iunie 1975; sentinţa nr. 3 din 12 ianuarie 1976; sentinţa nr. 179 din 7 iulie 1978; sentinţa nr. 142 din 18 mai 1979; sentinţa nr. 184 din 24 iulie 1979; sentinţa nr. 158 din 19 iunie 1980; sentinţa nr. 34 din 29 noiembrie 1958; sentinţa nr. 7 din 16 februarie 1973; sentinţa nr. 62 din 24 decembrie 1973)
Legea aplicabilă contractului de comerţ exterior încheiat prin corespondenţă
5.5. Contractul de comerţ exterior încheiat prin corespondenţă este supus, potrivit art. 36 din Codul comercial român, legii ţării acceptantului, aplicabilă la data când acesta a întreprins executarea obligaţiei sale, dacă ofertantul a cerut executarea imediată, iar un răspuns prealabil de acceptare nu a fost cerut şi nu a fost necesar, potrivit naturii contractului. Reglementat actualmente şi în dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 105/1992. (Sentinţa nr. 7 din 5 decembrie 1956)
Legea aplicabilă contractului de comerţ exterior a cărui existenţă este contestată de una dintre părţi
5.6. Spre a se putea decide, în drept, dacă un contract de comerţ exterior, pe care una din părţi îl contestă, s-a încheiat efectiv şi beneficiază de consecinţele juridice corespunzătoare, se ţine seama, potrivit dreptului internaţional privat român, de legea care l-ar fi guvernat în ipoteza că acel contract ar fi fost perfect valabil. Reglementare actuală, – dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 105/1992.
(Sentinţa nr. 15 din 28 aprilie 1972; idem, sentinţa nr. 24 din 19 iunie 1972; idem, sentinţa nr. 48 din 22 octombrie 1973)
Elemente concludente pentru determinarea legii aplicabile contractului de comerţ exterior
5.7. Limba în care este redactat un contract de comerţ exterior nu prezintă importanţă sub raportul determinării dreptului material care îl cârmuieşte. (Sentinţa nr. 10 din 7 aprilie 1972 – referitor la limba germană -; idem, sentinţa nr. 58 din 22 iunie 1976 – referitor la limba engleză)
Domeniul de aplicare al legii contractului
5.8. Legea contractului cuprinde, în principiu, ansamblul operaţiei juridice (negotium), aşadar, formarea, efectele, executarea şi stingerea obligaţiilor contractuale, fară să aibă însă ca obiect nici forma exterioară a actului juridic, nici capacitatea părţilor şi nici constituirea sau transmiterea de drepturi reale pe cale contractuală. Reglementare actuală şi în dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 105/1992. (Sentinţa nr. 22 din 7 iulie 1970)
Legea aplicabilă mandatului în contractul de comerţ exterior
5.9. Contractul de mandat este supus, dacă părţile nu au stabilit nimic în această privinţă, legii locului unde mandatarul îşi exercită împuternicirea. Reglementare actuală şi în dispoziţiile art. 93 din Legea nr. 105/1992. (Sentinţa nr. 8 din 30 martie 1958; idem, sentinţa nr. 45 din 5 februarie 1979)
Legea aplicabilă contractului de în activitatea de comerţ exterior
5.10. Contractul de asigurare este supus, dacă părţile nu au stabilit nimic în această privinţă, legii statului unde se află sediul întreprinderii de asigurare. Reglementare actuală şi în dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 105/1992. (Sentinţa nr. 139 din 29 august 1977)
Legea aplicabilă novaţiei prin schimbare de debitor în activitatea de comerţ exterior
t
5.11. Novaţia prin schimbare de debitor este guvernată, dacă părţile nu au convenit altfel, de legea creanţei originare care formează obiectul acestei operaţiuni juridice. Reglementare şi în dispoziţiile art. 122 din Legea nr. 105/1992 .(Sentinţa nr. 43 din 6 mai 1977; sentinţa nr. 88 din 24 iunie 1977.)
Legea aplicabilă prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune
5.12. Prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune este supusă, potrivit dreptului internaţional privat român, legii care guvernează pe fond raporturile de comerţ exterior dintre părţi. Reglementată şi în dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 105/1992. (încheierea interlocutorie din 10 octombrie 1968)
Legea aplicabilă prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune – ordine publică
5.13. O lege străină (în speţă, legea elveţiană), care fiind aplicabilă raporturilor de comerţ exterior dintre părţi cu titlul de lex contractus, stabileşte termene de prescripţie extinctivă mai lungi decât cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958 nu încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român. (încheierea interlocutorie din 10 octombrie 1968)
Legea aplicabilă contractului de navlosire
5.14. Clauza prin care partenerii au supus contractul de navlosire legii pavilionului este valabilă, potrivit dreptului internaţional privat român, în virtutea principiului autonomiei voinţei părţilor în alegerea legii chemate să le cârmuiască raporturile juridice de comerţ exterior. Reglementare actuală – dispoziţiile art., 139 şi 140 din Legea nr. 105/1992. (Sentinţa nr. 17 din 19 februarie 1975)
Legea aplicabilă contractului de navlosire – dreptul unei terţe ţări
5.15. Faptul că părţile contractului de navlosire nu au ales ca lege competentă nici dreptul român nici dreptul bulgar al naţionalităţii uneia din ele, ci au supus raporturile lor juridice legii engleze, nu infirmă opţiunea astfel convenită, deoarece aceasta poate să le asigure egalitatea de tratament prin referire la dreptul unei terţe ţări, care în materie de transporturi maritime cuprinde reglementări adecvate. (Sentinţa nr. 268 din 13 decembrie 1980)
Dispoziţiile legii române aplicabile ca “lex causae “
5.16. De câte ori rezolvarea unei probleme litigioase de comerţ exterior este guvernată de dreptul român, ca “lex causae”, urmează să se aplice dispoziţiile cu caracter general ale acestei legislaţii, şi anume, acelea din Codul civil şi din Codul comercial, iar nu dispoziţiile cu caracter special, prin care sunt reglementate raporturile juridice interne (fără elemente de extraneitate) privind societăţile
comerciale române. în consecinţă, în speţă, în raporturile dintre o întreprindere română de comerţ exterior şi un partener din Olanda, regimul juridic al forţei majore, invocată ca temei exonerator de răspundere contractuală, nu poate fi determinat în conformitate cu reglementările din legi speciale invocate, ci numai potrivit dispoziţiilor de drept comun ale legislaţiei române, cuprinse în art. 1083 din Codul civil. (Sentinţa nr. 74 din 15 noiembrie 1974)
Legea aplicabilă – îmbogăţirea fără just temei
5.17. îmbogăţirea fără just temei este supusă, potrivit dreptului internaţional privat român, legii locului unde s-a petrecut faptul generator al acestei îmbogăţiri. Reglementare actuală şi în dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 105/1992. (Sentinţa nr. 20 din 18 iunie 1968)
Legea aplicabilă – Răspunderea civilă delictuală
5.18. Răspunderea întemeiată pe faptele ilicite civile este supusă, potrivit dreptului internaţional privat român, legii locului unde ele s-au petrecut. Reglementare actuală şi în dispoziţiile art. 107 din Legea nr. 105/1992. (Sentinţa nr. 20 din 18 iunie 1968)
Legea aplicabilă – Procedura constatării lipsurilor calitative
5.19. în lipsa unei convenţii privind metodele şi organele abilitate să verifice şi să constate lipsurile calitative reclamate de beneficiar, potrivit art. 92 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, este aplicabilă legea statului în care se face recepţia finală. (Sentinţa nr. 88 din 10 septembrie 1996)
Legea aplicabilă – Contractul de vânzare – Vânzare de bunuri mobile
5.20. în temeiul art. 88 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în lipsa convenţiei părţilor cu privire la legea aplicabilă în cazul vânzărilor mobiliare, soluţionarea fondului litigiului este supusă legii statului în care vânzătorul îşi are sediul său social la data încheierii contractului. (Sentinţa nr. 146 din 27 decembrie 1996)
Legea aplicabilă – Contract de vânzare – Lipsa precizării
5.21. întrucât prin clauza înscrisă în contract părţile au prevăzut că litigiile lor vor fi judecate în fond conform prevederilor contractului şi ale “legii aplicabile” fară a o determina anume, aceasta
în materie de vânzare internaţională urmează a fi stabilită în temeiul normelor conflictuale ale dreptului internaţional privat român ca lege a sediului instanţei arbitrale, conform art. 73 şi art. 88 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. (Sentinţa nr. 16 din 25 aprilie 1994)
Legea aplicabilă – Lex causae – Lipsa clauzei
5.22. Atunci când în cuprinsul contractului părţile nu au indicat nici lex contractus şi nici, cel puţin, locul încheierii sale, se va aplica legea română în materie (Codul civil român).
Având în vedere art. 77-78 din Legea nr. 105/1992 pentru reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, tribunalul a constatat că în această situaţie contractul prezintă legătura cea mai strânsă cu legea română, de vreme ce părţile au convenit prin clauza compromisorie ca litigiile dintre ele să fie soluţionate prin arbitraj instituţional izat în România; nici una dintre ele nu a invocat aplicarea legii sale naţionale sau a unei terţe ţări şi, totodată, prin acţiune, reclamanta a invocat aplicarea român, iar pârâta nu a prezentat obiecţiuni. (Sentinţa nr. 2 din 13 ianuarie 1999)
Legea aplicabilă – Lipsa convenţiei părţilor – Lex causae -Determinare
5.23. în lipsa convenţiei părţilor în ce priveşte legea aplicabilă în raporturile contractuale cu element de extraneitate, aceasta urmează a fi stabilită potrivit art. 88 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat ca fiind legea statului în care vânzătorul are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social. (Sentinţa nr. 46 din 2 aprilie 1998)
Legea aplicabilă – Contracte – Momentul acordului între părţi
5.24. întrucât, potrivit art. 73 din Legea 105/1992, contractul este supus legii alese prin consens de către părţi, fară a se face vreo distincţie în ce priveşte data acestui acord, se deduce că înţelegerea referitoare la legea cauzei poate interveni nu numai în momentul perfectării contractului comercial ci şi ulterior, inclusiv în instanţă. (Sentinţa nr. 30 din 11 iunie 1994)
Legea aplicabilă – Lipsa convenţiei părţilor – Lex causae — Sediu social
5.25. în lipsa prevederilor privind legea aplicabilă raporturilor izvorâte din contract, potrivit art. 88 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, urmează să se aplice legea română, ca lege a statului în care vânzătorul îşi avea sediul social la data încheierii contractului. (Sentinţa nr. 70 din 12 mai
1998)
Legea aplicabilă – Procedura arbitrală
5.26. în lipsa unor precizări în clauza contractuală referitoare la legea de procedură aplicabilă, conform art. 159 din Legea 105/1992, litigiul urmează a se soluţiona în conformitate cu Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, completate cu dispoziţiile Codului român de procedură civilă, ca legi de procedură ale forului de judecată. (Sentinţa nr. 16 din 25 aprilie 1994)
Legea aplicabilă – Statutul persoanei juridice
5.27. în conformitate cu art. 41 din Legea nr. 105/1992, statutul organic al oricărei societăţi juridice este cârmuit de legea sa naţională, determinată potrivit art. 40, care prevede că persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit potrivit actului constitutiv sediul social. Se mai constată că în baza art. 42 lit. h din acelaşi act normativ, legea statutului persoanei juridice cârmuieşte dizolvarea şi lichidarea acesteia. Noţiunea de dizolvare şi lichidare include şi radierea persoanei juridice din registrul comerţului, aceasta fiind condiţia care definitivează încetarea existenţei entităţii colective. (Sentinţa nr. 3 din 15 ianuarie 1998)
Legea aplicabilă – Contract în sistem barter
5.28. Spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb de mărfuri nu implică o prestaţie caracteristică, obligaţia de livrare incumbând ambelor părţi şi, ţinând seama că părţile nu au ales legea aplicabilă contractului, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, care prevăd că, în situaţia în care contractul nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a uneia din părţi, contractul respectiv este
supus, cât priveşte condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat. (Sentinţa nr. 30 din 25 februarie 1997)
Legea aplicabilă – Lipsa unei convenţii
5.29. Atunci când părţile nu au convenit legea aplicabilă în raporturile lor contractuale, aceasta urmează să fie stabilită de Curtea de Arbitraj potrivit art. 88 din Legea nr. 105/1992 cu privire la raporturile de drept internaţional privat, în temeiul căreia, în lipsa unei legi convenite între părţi spre a se aplica vânzării imobiliare, aceasta este supusă statului în care vânzătorul are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social. (Sentinţa nr. 122 din 21 iulie 1999)
Legea aplicabilă – Contractul de vânzare mobiliară – Necunoaşterea legii
5.30. în cazul în care părţile nu au cunoscut legea aplicabilă în raporturile lor contractuale, aceasta urmează a fi stabilită de Tribunalul arbitrai în conformitate cu prevederile art. 88 din Legea nr. 105/22 septembrie 1997 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, potrivit cărora, în lipsa unei legi convenite de părţi spre a se aplica vânzării mobiliare, aceasta este supusă legii statului în care vânzătorul îşi are la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social. (Sentinţa nr. 137 din 16 septembrie 1999)
Legea aplicabilă – Contractul de vânzare
5.31. întrucât părţile nu au stabilit prin contract dreptul
aplicabil, contractul lor de vânzare-cumpărare urmează să fie cârmuit de sistemul de drept cu care acesta are cea mai strânsă legătură,
respectiv al statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are la
data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau reşedinţa, fondul de comerţ ori sediul statutar (art. 77 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat). (Sentinţa nr. 32 din 14 iulie 1994)
Legea aplicabilă – Contractul de comision
5.32. întrucât părţile nu au convenit legea aplicabilă în
raporturile juridice dintre ele, în conformitate cu prevederile art. 88 şi 93 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, legea aplicabilă este legea română, deoarece prestaţia caracteristică a fost efectuată de furnizorul român în calitate
de comitent, iar comisionarul (reclamant) şi-a exercitat împuternicirea în România. (Sentinţa nr. 31 din 15 februarie 1999)
Legea aplicabilă – Contractul de vânzare – Lipsa convenţiei părţilor – Sediul social
5.33. Potrivit prevederilor art. 73 şi 88 din Legea 105/1992, în lipsa unei legi convenite de părţi pentru vânzările mobiliare, se aplică legea statului în care vânzătorul are la data încheierii contractului după caz, domiciliul sau în lipsă reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social.
întrucât în cauză sediul social al vânzătorului se află în România este aplicabilă legea română care constituie de altfel şi legea încheierii şi a executării contractului. (Sentinţa nr. 16 din 25 aprilie 1994)
Legea aplicabilă – Lipsa unei prevederi explicite în contract
5.34. Faptul că părţile au convenit să încredinţeze soluţionarea litigiilor lor Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României înseamnă că ele au înţeles totodată să supună contractul legii române, aplicabile de altfel şi prin prisma dispoziţiilor art. 77 şi 78 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Potrivit acesteia, în lipsa unei alegeri explicite, se aplică legea statului cu care contractul prezintă cele mai strânse legături la data încheierii, cum ar fi sediul şi locul fondului de comerţ al debitoarei prestaţiei caracteristice. (Sentinţa nr. 64 din 4 iunie 1996)
Legea aplicabilă – Contracte – Acordul părţilor – înţelegere ulterioară
5.35. înţelegerea părţilor consacrată printr-un act de compromis, intervenit ulterior încheierii contractului, dar existent la data sesizării tribunalului arbitrai, prin care s-a consemnat explicit voinţa părţilor ca litigiul ivit să fie soluţionat în conformitate cu prevederile legislaţiei civile şi comerciale române este pe deplin valabilă, întrucât în conformitate cu art. 73 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, contractul este supus legii alese prin consens de către părţi, independent de momentul realizării acestui acord. (Sentinţa nr. 78 din 10 iulie 1996)
Legea aplicabilă – Contract prin corespondenţă – Dezacord
5.36. întrucât cu ocazia încheierii contractului de comerţ exterior prin corespondenţă, părţile au convenit să încredinţeze soluţionarea litigiilor lor “tribunalului arbitrai”, fără să finalizeze discuţiile divergente privind legea aplicabilă, ceea ce echivalează cu lipsa unui acord, aceasta urmează a fi stabilită conform normelor conflictuale ale forului de judecată pe baza art. 77 şi 88 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Cum textul din urmă prevede că, în lipsa unei legi convenite între părţi spre a se aplica vânzării mobiliare, aceasta este supusă legii statului în care vânzătorul are la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul său social şi toate acestea se află în România, urmează a se aplica contractului legea română. (Sentinţa nr. 55 din 20 mai 1996)
