Unul dintre principiile procedurii de este şi cel al celerităţii, acesta având o reglementare expresă în alin. (2) al art. 5 din Legea nr. 85/2006, care statuează că organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.
Un dosar de insolvenţă nu poate fi suspendat pur şi simplu în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 149 din prevăzând că dispoziţiile acestui act normativ se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial român121 şi ale Legii nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei, numai în măsura compatibilităţii lor, ceea ce, raportat la principiile procedurii colective, nu poate fi acceptat.
C.A. Timişoara, s. com., dec. civ. nr. 858 din 14 octombrie 2008,
nepublicată
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 19 iunie 2008 Tribunalul Timiş a admis în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.I., iar în temeiul art. 244 alin. (l) pct. I C. proc. civ. a suspendat judecarea procedurii de insolvenţă al debitoarei SC V. SRL Timişoara până
la clarificarea, din punct de vedere legal, a regimului de proprietate a unicului imobil pretins a fi în patrimoniul societăţii falite şi, pe cale de consecinţă, a suspendat orice activitate desfăşurată de lichidator.
Pentru a hotărî, astfel, prima instanţă a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cererea de suspendare, formulată de intervenientul în interes propriu S.I. este întemeiată. Astfel, procedura insolvenţei nu poate continua câtă vreme dreptul de proprietate asupra singurului bun al debitoarei este contestat, atât în procese civile, cât şi penale, a căror existenţă a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, reprezentând acţiunile promovate de intervenient şi înregistrate la Biroul de carte funciară Timişoara, la Judecătoria Timişoara, respectiv decizia civilă nr. 611/A din 15 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia civilă, prin care s-a respins apelul declarat de S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1728 din 20 februarie 2007 privitor la partajul bunurilor deţinute în comun cu fosta soţie S.A. şi prin care imobilul înscris în Cartea Funciar nr. 99328 Timişoara a fost atribuit intervenientului, obiectivele expertizei tehnice în construcţii depuse de S.I. în dosarul penal nr. 3179/P/2007. Având în vedere că în patrimoniul debitoarei se află un singur bun, care va putea fi valorificat doar în momentul stabilirii cu certitudine a titularului dreptului de proprietate, iar acest titular se poate schimba odată cu finalizarea proceselor referitoare la imobil, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 149 din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic a suspendat procedura de insolvenţă până la clarificarea, din punct de vedere legal, a regimului de
proprietate al imobil pretins a fi în patrimoniul debitoarei. împotriva acestei încheieri au declarat recurs atât debitoarea SC V. SRL, prin lichidatorul judiciar S.C.P. I. S.P.R.L. Timişoara, cât şi creditoarea SC E. SRL Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 858 din 14 octombrie 2008 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul formulat de societatea debitoare, prin lichidator, şi a casat în parte încheierea pronunţată în data de 19 iunie 2008 de Tribunalul Timiş, trimiţând cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă, menţinând-o în rest, constatând, totodată, nul recursul creditoarei SC E. SRL Timişoara ca urmare a nemotivării.
în considerente s-a arătat că prima instanţă în mod nelegal a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care arată că judecata se poate suspenda, printre altele, atunci când „dezlegarea pricinii” atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, măsura urmând să dăinuie până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă. In primul rând trebuie avut în vedere că articolul menţionat reglementează suspendarea legală facultativă (judecătorească), respectiv acele situaţii în care suspendarea cursului judecăţii este lăsată la aprecierea instanţei, iar
cazul de la punctul 1 vizează existenţa unor chestiuni prejudiciale, a căror soluţionare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării pricinii.
In al doilea rând, se impune a se observa faptul că dosarul a cărui suspendare a fost dispusă de către prima instanţă are ca obiect administrarea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC V. SRL Timişoara. Ca atare, este greu de imaginat cum ar putea să influenţeze soluţiile ce se vor pronunţa în alte litigii care se derulează pe rolul instanţelor timişorene „dezlegarea” dosarului de insolvenţă, ştiut fiind faptul că Legea nr. 85/2006 are drept unic scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, legiuitorul român reglementând cu precizie şi claritate paşii care trebuie urmaţi în aplicarea procedurii de silită concursuală a creanţelor debitorului insolvent. Sub acest aspect, într-o secţiune distinctă a legii intitulată „Primele măsuri” sunt descrise activităţile care trebuie urmate de judecătorul-sindic, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul judiciar, creditorii sociali şi asociaţi, ordinea operaţiilor ce trebuie efectuate şi termenele în care persoanele implicate în procedură sunt obligate să se încadreze, toate aceste operaţiuni şi competenţe fiind reglementate punctual.
în altă ordine de idei, trebuie menţionat că unul dintre principiile procedurii de insolvenţă este şi cel al celerităţii, acesta având o reglementare expresă în alin. (2) al art. 5 din Legea insolvenţei, care statuează că organele prevăzute la alin. (1) (instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni. El nu este altceva decât o reflexie a principiului celerităţii desfăşurării operaţiunilor comerciale care, cum bine se ştie, guvernează întreaga reglementare a acestei materii. Principiul celerităţii nu este numai enunţat de noua lege a insolvenţei, ci el se degajă şi din alte prevederi, precum art. 7, art. 8, art. 12, art. 21, art. 32, art. 33, art. 35, art. 94, art. 118 etc., toate aceste norme neurmărind altceva decât crearea unui mecanism juridic adecvat care să asigure cu rapiditate şi eficienţă ieşirea de pe piaţă a operatorilor economici neviabili. Ca atare, în mod justificat atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă se constată o aplicare restrictivă a dispoziţiilor privitoare la suspendarea legală facultativă a derulării acestei proceduri de executare colectivă. Mai mult decât atât, unii autori au avansat şi ideea că acelaşi principiu al celerităţii s-ar opune şi aplicării măsurii suspendării judecăţii în temeiul art. 155 alin. (1) C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, cum în mod corect a relevat şi reprezentanta lichidatorului judiciar, acelaşi judecător-sindic prin încheierea de şedinţă din 21 iunie 2007 a mai dispus suspendarea judecării dosarului de administrare a procedurii de insolvenţă tot pe considerentul soluţionării irevocabile a unor alte litigii referitoare la bunul imobil aflat în proprietatea societăţii debitoare, iar Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 1120 din 4 octombrie 2007 pronunţată în dosarul nr. 6568/2006 a admis recursul declarat de unul dintre creditori şi a casat hotărârea tribunalului, trimiţând cauza pentru continuarea judecăţii. Este de necontestat că pe rolul instanţelor timişorene se află dosarul nr. xxx/325/2007 în care tribunalul, în primă instanţă, a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intervenicn-tul S.l. şi SA, pe de o parte, în calitate de vânzători, şi debitoarea SC V. SRL Timişoara, prin mandatar P.L., pe de altă parte, în calitate de cumpărător, contract autentificat de notarul public M.D. sub nr. 2109 din 11 iunie 2002, precum şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al societăţii. De asemenea, este adevărat faptul că prin sentinţa civilă nr. 11759 din 30 septembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. yyy/325/2008 Judecătoria Timişoara a admis plângerea formulată de potentul S.I., în contradictoriu cu intimata SC V. SRL Timişoara, reprezentată prin lichidatorul judiciar S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara, şi a dispus anularea încheierii nr. 8829 a Oficiului de şi Publicitate Imobiliară Timiş. Insă, pe de o parte, ambele hotărâri menţionate sunt pronunţate în primă instanţă, deci nedefinitive, iar potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1996, republicată, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil, drepturile reale stingându-se numai prin înscrierea radierii lor din cartea funciară, cu consimţământul titularului dreptului, acest consimţământ nefiind necesar dacă dreptul se stinge prin moartea titularului dreptului sau prin împlinirea termenului arătat în înscriere. Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane. Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii administrative va înlocui acordul de voinţă cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile titularilor. Ca atare, în prezent proprietarul tabular al imobilului situat în localitatea Timişoara, înscris în cartea funciară nr. 99328, sub nr. top 18880/3/1, căruia în natură îi corespunde casa S+P+E+M şi teren în suprafaţă de 2.851 mp., este debitoarea SC V. SRL Timişoara. Or, atâta timp cât în considerentele încheierii s-a apreciat asupra proprietăţii debitoarei asupra imobilului, aspect soluţionat în prezent irevocabil prin decizia amintită, nu rezultă în ce măsură alt dosar invocat, nr. 8134/325/2008 al Judecătoriei Timişoara, ar duce la concluzia că dezlegarea cauzei ar atârna de un drept litigios care să impună o suspendare. Tot astfel, şi dosarul de cercetare penală în care s-a întocmit o expertiza tehnică în construcţii din care a rezultat că totalul lucrărilor de amenajare efectuate în imobil în perioada iunie 2002 decembrie 2003 au valoarea de 184.909 lei nu are vreo relevanţă faţă de „dezlegarea” dosarului de insolvenţă, creanţele declarate la masa credală trebuind să fie verificate de către lichidator în condiţiile legii speciale, ele putând fi contestate doar în aceleaşi condiţii.
Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat mai sus, un dosar de insolvenţă nu poate fi suspendat pur şi simplu în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 149 din Legea nr. 85/2006 prevăzând că dispoziţiile acestui act normativ se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial român şi ale Legii nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei numai în măsura compatibilităţii lor, ceea ce, raportat la principiile procedurii colective, nu poate fi acceptat. Critica recurentei debitoare referitoare la inadmisibilitatea cererii de intervenţie formulată de intimatul S.I., prin lichidator, nu este întemeiată, pentru că tribunalul nu s-a pronunţat decât asupra admisibilităţii în principiu a acestei cereri, fiind pertinente apărările intimatului în sensul că recursul societăţii este inadmisibil deoarece, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care se încuviinţează în principiu o cerere de intervenţie se poate ataca doar odată cu fondul.
