Forţă majoră – Conflict armat
2.230. Stabilindu-se neîndoielnic că vânzătorul nu a fost în măsură să îşi îndeplinească obligaţia de livrare datorită forţei majore constând din imposibilitatea aducerii mărfurilor pe calea ferată şi pe cele maritime, acestea fiind complet blocate pe timpul conflictului din Cecenia şi al războiului dintre Azerbadjan şi Armenia, răspunderea contractuală a debitorului obligaţiei este exclusă.
Atât în temeiul art. 1083 care prevede că nu pot fi acordate daune interese pentru neexecutarea obligaţiei contractuale în caz de forţă majoră, cât şi al clauzei contractuale, conforme cu aceste
prevederi, convenită tocmai pentru că se cunoştea situaţia tulbure din zona Caucazului, părţile nu au nici o răspundere una faţă de cealaltă. (Sentinţa nr. 78 din 10 iulie 1996)
Forţa majoră – Embargo – Culpa debitorului
2.231. Chiar dacă în principiu îndeplineşte condiţiile forţei majore, embargoul nu produce aceleaşi efecte dacă se constată culpa debitorului, preexistentă evenimentului imprevizibil şi insurmontabil, culpa constând în depăşirea termenului contractual prevăzut pentru executarea obligaţiilor. (Sentinţa nr. 25 din 26 mai 1994)
Forţa majoră – Conflict armat – Neaplicare
2.232. Susţinerea pârâtei referitoare la întârzierea livrării datorită forţei majore constând în conflictul armat din Iugoslavia nu poate fi primită şi nu o poate exonera de răspundere pentru întârziere, întrucât aceasta avea posibilitatea executării livrării mărfii şi pe alte rute de transport spre România. (Sentinţa nr. 39 din 14 aprilie 1997)
Forţa majoră – Condiţii – întârzieri anterioare evenimentului
2.233. Exonerarea de răspundere pentru forţa majoră se exclude ori de câte ori evenimentul imprevizibil şi de neînvins a avut loc la o dată când debitorul care o invocă se afla în întârziere cu executarea propriei obligaţii. (Sentinţa nr. 30 din 11 iulie 1994)
Caz fortuit – Neexonerare – Convenţia părţilor
2.234. Apărarea pârâtei în sensul că neplata la termen a facturilor emise de reclamantă nu îi este imputabilă întrucât se datorează unui caz fortuit nu poate fi luată în considerare, având în vedere principiul general potrivit căruia în relaţiile comerciale trebuie luate toate măsurile pentru a se respecta întocmai contractele încheiate, condiţiile de exonerare de răspundere fiind de aceea foarte restrictive şi având un caracter obiectiv.
în situaţia în care, prin contractul încheiat, părţile au prevăzut drept clauză de exonerare de răspundere numai forţa majoră şi împrejurările limitativ prevăzute prin contract, pârâta nu poate invoca alte cauze ce ar putea fi calificate ca fiind un caz fortuit, exonerator de răspundere. (Sentinţa nr. 77 din 12 mai 1999)
Blocaj financiar – Neexonerare
2.235. Apărarea pârâtei referitoare la neplata preţului mărfii livrate prin invocarea lipsei lichidităţilor datorită blocajului financiar
din economie nu poate fi primită ca o cauză exoneratoare de răspundere. (Sentinţa nr. 128 din 6 noiembrie 1997)
Lipsuri materiale – Neexonerare
2.236. Lipsa mijloacelor materiale datorată dificultăţilor în desfacerea producţiei nu constituie o situaţie de forţă majoră întrucât nu sunt elemente imprevizibile şi de neînlăturat. (Sentinţa nr. 117 din 15 octombrie 1997)
Lipsa valutei – Neexonerare
2.237. Imposibilitatea procurării valutei în timp util pentru achitarea mărfurilor cumpărate nu întruneşte cerinţele forţei majore, câtă vreme părţile cunoşteau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu preţul în USD, regimul legal al obţinerii valutei, sens în care au şi prevăzut prin clauză distinctă, obligaţia cumpărătorului de a înştiinţa pe vânzător de eventuala ivire a unor dificultăţi, obligaţie căreia partea nu i-a dat curs. (Sentinţa nr. 29 din 23 iunie 1994)
Sechestrarea conturilor – Neexonerare
2.238. Invocarea de către pârâtă a existenţei unui caz de forţă majoră constând din faptul că autorităţile au pus sechestru pe toate conturile sale bancare şi întregul inventar, nu poate fi luată în considerare ca o cauză exoneratoare de răspundere, deoarece părţile, prin contractul încheiat, nu au stipulat evenimentele calificate ca fiind forţă majoră, ci numai faptul că acestea „trebuie să fie certificate de organele competente, urmând a fi comunicate de partea care le invocă în termen de 5 zile de la data apariţiei”. Or, pârâta neprezentând nici un fel de dovezi care să ateste intervenţia unui caz de forţă majoră, calificat ca atare de organele competente, se află în culpă, deci răspunzătoare de neexecutarea obligaţiei asumate prin contract. (Sentinţa nr. 73 din 30 aprilie 1999)
Faliment – Neexonerare
2.239. Starea de faliment invocată de către partenerul extern, îndreptăţit însă de către instanţele străine competente potrivit legii naţionale să îşi desfăşoare în continuare activitatea tocmai în scopul achitării datoriilor firmei, nu afectează calitatea sa procesuală pasivă nici nu îl exonerează de îndeplinirea obligaţiilor contractuale, întrucât încuviinţarea judecătorească de a lucra în continuare vizează tocmai
necesitatea de a răspunde la pretenţiile invocate împotriva sa. (Sentinţa nr. 94 din 23 septembrie 1996)
Forţă majoră – Conţinut – Convenţia părţilor
2.240. Prin contractul de comerţ exterior, părţile pot atribui forţei majore înţelesul pe care îl consideră convenabil, în scopul de a agrava sau, dimpotrivă, a micşora răspunderea decurgând din neexecutarea obligaţiilor contractuale, ori din executarea lor cu întârziere, datorită intervenţiei unor obstacole de natură obiectivă.
Astfel, a fost considerată valabilă clauza, potrivit căreia vânzătorul este exonerat de răspundere contractuală pentru nelivrare mărfii (în speţă, portocale), dacă face dovada, cu acte oficiale, că din cauza ploilor continue, fructele nu au putut fi culese. (Sentinţa nr. 62 din 24 decembrie 1973)
Forţă majoră – Evenimente neasimilabile
2.241. Defecţiunile în funcţionarea utilajelor uzinei producătoare interne, care nu au putut fi remediate decât după un timp mai îndelungat, cât şi lipsa capacităţilor de producţie nu întrunesc condiţiile cazului de forţă majoră prevăzut de art. 1082 din Codul civil român – aplicabil în cauză – nefiind împrejurări imprevizibile şi de neînlăturat, care să exonereze pe debitor de obligaţiile asumate prin contractul de comerţ exterior. (Sentinţa nr. 44 din 21 octombrie 1971; sentinţa nr. 122 din 8 iulie 1977; sentinţa nr. 110 din 1 iulie 1977)
Lipsa condiţiilor de depozitare – Neexonerare
2.242. Lipsa spaţiilor de depozitare ale beneficiarului nu constituie un caz de forţă majoră care să justifice refuzul primirii mărfii cumpărate, nici potrivit clauzelor contractului de comerţ exterior încheiat de părţi şi nici în conformitate cu prevederile art. 1082 şi 1083 din Codul civil român, aplicabil în cauză, deoarece nu este un eveniment imprevizibil şi de neînvins (Sentinţa nr. 30 din 23 iunie 1973)
întârzierea armatorului – Neexonerare
2.243. Sosirea cu întârziere în portul de îmbarcare a navei maritime angajate de vânzător în condiţiile clauzei CIF nu constituie un caz de forţă majoră în sensul art. 1082 şi 1083 din Codul civil român, aplicabil în cauză, spre a-1 apăra de răspundere contractuală pentru întârziere în executarea obligaţiilor asumate prin contractul de comerţ exterior. Vânzătorul trebuia să depună toate diligenţele pentru
angajarea altei nave, în vederea respectării termenului de livrare. (Sentinţa nr. 62 din 24 decembrie 1973)
întreruperea producţiei – Neexonerare
2.244. întreruperea producţiei la fabrica furnizoare internă, din cauza neprimirii la timp a unor utilaje din import, nu constituie un caz de forţă majoră, în sensul art. 1082 şi 1083 din Codul civil român, aplicabil în cauză, faptul nefiind imprevizibil. (Sentinţa nr. 23 din 25 martie 1977; idem, sentinţa nr. 177 din 11 iulie 1977)
Evenimente de organizare a societăţii – Neexonerare
2.245. Livrarea cu întârziere de către subfumizor a unor subansamble, precum şi incapacitatea temporară de muncă a unor muncitori, sau redistribuirea de personal dispusă de organul ierarhic superior nu constituie caz de forţă majoră. (Sentinţa nr. 24 din 4 mai 1976)
Forţă majoră – Excludere – Culpa debitorului
2.246. Evenimentul de forţă majoră intervenit la data când debitorul se afla în întârziere cu plata obligaţiei la care s-a angajat prin contractul de comerţ exterior nu îl apără de răspundere pentru depăşirea termenului convenit. (Sentinţa nr. 14 din 19 mai 1971; idem, Sentinţa nr. 30 din 11 septembrie 1972; idem, Sentinţa nr. 187 din 1 noiembrie 1977)
Forţă majoră – Renunţarea debitorului la efectele forţei majore
2.247. în raporturile de comerţ exterior, debitorul poate să renunţe, atât în mod expres, cât şi implicit, la efectele forţei majore, care puteau fi de natură să îl exonereze de răspundere pentru neîndeplinirea unor obligaţii contractuale.
Astfel, dacă părţile consimt modificarea contractului de comerţ exterior, convenind reduceri de cantităţi, reeşalonări de termene şi alte corective, debitorul nu poate ulterior să invoce evenimente de forţă majoră survenite anterior datei acestei înţelegeri, spre a obţine degrevarea totală de răspundere pentru neexecutare, considerându-se că le-a cunoscut sau trebuia să le fi cunoscut la întocmirea actului adiţional, când a fost de acord să continue – parţial – aducerea la îndeplinire a contractului. (Sentinţa nr. 20 din 1 iunie 1971)
Forţă majoră – Dovada – Organ competent
2.248. Existenţa evenimentelor de forţă majoră care au avut loc pe teritoriul României trebuie dovedită prin atestări eliberate de către organul competent, care să fie certificate şi de către Camera de Comerţ şi Industrie a României. (Sentinţa nr. 14 din 19 mai 1971)
Forţă majoră – Dovada – Certificare de către Camera de Comerţ şi Industrie a României
2.249. înscrisurile care atestă existenţa unor evenimente de forţă majoră, necertificate de către Camera de Comerţ şi Industrie a României sunt lipsite de valoare probantă în instanţa arbitrală de comerţ exterior. (Sentinţa nr. 40 din 24 septembrie 1971)
Forţă majoră – Evenimente notorii – Necontestare
2.250. Evenimentele de forţă majoră care sunt notorii, precum existenţa stării de război într-o anumită zonă (în speţă conflictul armat din Cipru din 1974) pot fi luate în considerare de instanţa arbitrală de comerţ exterior, independent de orice probă administrată în cauză, în măsura în care îi sunt cunoscute, iar părţile nu le contestă. (Sentinţa nr. 21 din 20 aprilie 1976)
