Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 190/CM
Ședința publică din data de 15 aprilie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Răzvan Anghel
– –
Grefier – – –
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenta reclamantă, domiciliată în T,- A, județul T, împotriva sentinței civile nr. 2308/15.10.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă ” P”, cu sediul în-, județul T, având ca obiect contestație decizie de sancționare.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 7.04.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea în cauză la data de 9.04.2009, 13.04.2009 și 15.04.2009, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată la Tribunalului Tulcea sub nr.1922/88/08.07.2008, reclamanta a contestat decizia nr.26/11.06.2008, încheiată de către SC P SA T, solicitând în principal, constatarea nulității, iar în subsidiar anularea acesteia, cu obligarea pârâtei la restituirea drepturilor salariale reținute.
În motivare, reclamanta arată că respectiva convocare la cercetarea disciplinară este lovită de nulitate absolută deoarece nu respectă disp. art.16 și 17 din Regulamentul Comisiei de disciplină nr.1533/9.06.2008, în sensul că nu sunt respectate modelele de convocator și comunicare, lipsește semnătura conducătorului societății și ștampila, comunicarea prin poștă s-a efectuat unei persoane ce nu era împuternicită să primească corespondența sa, regulamentul de funcționare al comisiei de disciplină, făcând o completare a regulamentului intern, trebuia adus la cunoștință salariaților, în timp ce acesta este înregistrat chiar în ziua de 9.06.2008 când s-a făcut și convocarea.
Se mai susține că decizia este lovită de nulitate absolută deoarece face referire la pretinse fapte întâmplate în februarie, mai și octombrie 2006, pentru care răspunderea disciplinară este prescrisă, în temeiul art.268 alin.1 din Codul Muncii.
Relativ la fondul cauzei, se învederează că acuzațiile aduse sunt nefondate, nefiind administrate probe în ceea ce privește vinovăția ce tinde la concedierea sa și nu s-a prezentat în fața comisiei de disciplină întrucât a fost amenințată de conducerea societății cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă, pe lângă faptul că descrierea faptei este generică și nu se precizează când s-au adus pretinsele injurii conducerii și colegilor, când s-au trântit ușile, la cine s-a țipat și când.
În apărare, societatea pârâtă a depus întâmpinare, la care a anexat decizia nr.26/11.06.2008, nota de concluzii nr.2/10.06.2008, referate, convocator, dovezi de comunicare, regulamentul de funcționare al comisiei de disciplină, regulamentul de ordine interioară și alte înscrisuri.
În probatoriu, reclamanta a solicitat interogatoriul societății, audierea martorului și atașarea unor dosare.
La termenele de judecată din 1 octombrie 2008 și respectiv 15 octombrie 2008, instanța a respins cererile de suspendare a cauzei formulate de reclamantă, în baza disp. art.242 alin.1 pct.2 și 1 Cod proc.civilă.
Prin sentința civilă nr. 2308/15.10.2008 s-a respins contestația ca nefondată reținându-se următoarele:
Prin decizia nr.26/11.06.2008, reclamanta a fost sancționată cu reducerea salariului cu 10% pe trei luni, conform art.264 alin.1 lit.d din Codul Muncii, de către SC P SA T, societate în cadrul căreia își desfășoară activitatea.
S-a constatat în cuprinsul deciziei de sancționare, că reclamanta a creat continuu o atmosferă de stres în colectiv, aducând injurii colegilor, inclusiv conducerii societății, amenințări cu procuratura, trântiri de uși, vociferări și țipete neprincipiale, fapt ce rezultă din referatul nr.1409/23.05.2008, întocmit de către inspectorul pentru protecția muncii, fapte prin care s-au încălcat prevederile art.12, pct.33, cap.III din și este considerată abatere disciplinară potrivit art.27 pct.14 cap.V din ce sancționează atacarea, defăimarea, calomnierea directă sau indirectă a societății, administrației sau conducătorului direct a oricărui salariat sau colaborator extern.
Potrivit art.267 alin.2 și 3 din Codul Muncii, în vederea cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii, neprezentarea salariatului la convocare fără un motiv obiectiv, dă dreptul angajatorului să, dispună sancționarea, fără realizarea cercetării disciplinare prealabile.
La data de 29.05.2008, prin adresa nr.1450, Comisia de disciplină numită prin decizia nr.24/28.05.2008, a realizat convocarea reclamantei la cercetarea disciplinară stabilită pentru 9.06.2008, ora 14,00, în sala de ședințe a societății, însă cum acesta a refuzat să semneze, s-a procedat la comunicarea convocării prin poștă, la domiciliu, corespondența fiind primită de către sora sa, conform consemnării factorului poștal.
Convocarea este perfect valabilă pentru că în cuprinsul său sunt invocate mențiunile obligatorii impuse de Codul Muncii și este semna6tă de membrii Comisiei de disciplină ce au competența să efectueze această convocare, fără a fi necesară semnătura directorului societății și ștampila de o anumită formă, din antet și din conținut rezultând foarte clar de la cine emană și ce reprezintă.
De asemenea, este de subliniat că prevederile legale nu impun utilizarea unui anume formular pentru convocare, fiind suficient, pentru valabilitate să stabilească data, ora și locul întrevederii, iar, în cauză, adresa de convocare este pe deplin lămuritoare și nu se verifică motivele de nelegalitate invocate, modalitatea de comunicare fiind și aceasta valabilă, în condițiile în care s-a încercat înmânarea direct către destinatar, iar reclamanta a refuzat primirea.
Atât din nota de concluzii, întocmită la 10.06.2008, cât și din decizia contestată, reiese fără dubiu, că fapta pentru care reclamanta a fost cercetată disciplinar și mai apoi, sancționată, este cea din 23.05.2008, sesizată prin referatul nr.1409/23.05.2008, așa încât, prescripția răspunderii disciplinare, invocată de reclamantă, ca și motiv de nelegalitate nu operează pentru că nu erau vizate faptele din februarie și mai 2007 și nici cea din octombrie 2006, ci acestea constituiau dosar exemplificări pentru comportamentul adoptat de către reclamantă în cadrul societății.
La baza sancționării reclamantei, a stat reclamarea comportamentului acesteia de către inspectorul pentru protecția muncii din cadrul SC P SA T -, la data de 23.05.2008, constând în crearea unei atmosfere tensionate la locul de muncă prin amenințarea conducerii și a membrilor Consiliului de administrație, jignirea acestora, trântiri de uși, aspectele relevate în referatul întocmit fiind confirmate și de salariata aceleași societăți, referent
Pe de altă parte, reclamanta nu a înțeles să se prezinte în fața Comisiei de disciplină pentru a-și formula și susține toate apărările în favoarea sa, pentru a oferi celor desemnați să verifice cele semnalate toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare, nu și-a valorificat dreptul de a fi asistată de un reprezentant al sindicatului, în măsura în care este membru al vreunui sindicat, sau de un apărător, iar în prezenta cauză a propus audierea unui martor, ce în intervalul 15 aprilie 2008/14 iulie 2008, s-a aflat în concediu medical și nu cunoștea nimic legat de incidentul din 23 mai 2008, asistând doar în luna februarie sau martie 2008 la un comportament similar celui imputat dar care nu face obiectul prezentei cauze.
În consecință, față de probele produse de societatea – pârâtă, rezultă că reclamanta, prin dovezile administrate nu a reușit să convingă cu privire la nevinovăția sa.
își poate susține un punct de vedere, oricine are dreptul la opinie, însă acestea trebuie exprimate într-o formă directă, fără perturbarea activității și a atmosferei în care lucrează ceilalți.
Așa fiind, având în vedere argumentele prezentate, nu s-au identificat motive de nelegalitate și netemeinicie ale deciziei atacate.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, recurenta arătat următoarele: în mod greșit instanța de fond a reținut că nu și-a dovedit nevinovăția, întrucât în favoarea sa operează prezumția de nevinovăție iar vinovăția sa trebuia probată; instanța de fond nu a insistat pentru depunerea de către intimată a notei explicative, care avea această obligație, acest înscris fiind unul care stă la baza cercetării sale disciplinare și în care a arătat de ce nu s-a putut prezenta personal la efectuarea cercetării disciplinare, motiv pentru care această notă a fost depusă prin intermediul secretariatului; instanța de fond nu a respectat principiul egalității armelor în procesul civil, încuviințând intimatei audierea a doi martori iar reclamantei numai unul deși a solicitat audierea a doi martori; instanța nu s-a pronunțat asupra cererii sale de amânare, pronunțându-se numai asupra suspendării judecății, ceea ce reprezintă o nesoluționare a unei cereri de natură să conducă la casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, pentru respectarea dreptului său la apărare; instanța de fond a refuzat nejustificat atașarea dosarelor solicitată respectiv: dosarul nr- al Tribunalului Tulcea ce a avut ca obiect contestația împotriva unei sancțiuni identice cu cea ce face obiectul acestei cauze, și în care angajatorul și-a revocat decizia, dosarul nr- al Tribunalului Tulcea ce are ca obiect contestația împotriva deciziei de modificare a contractului individual de muncă și care se consideră că ar fi cauza pentru care s-a ajuns la emiterea deciziei contestate în prezenta cauză, și dosarul nr- al Tribunalului Tulcea ce are ca obiect contestația împotriva deciziei prin care a fost concediată disciplinar și din care rezultă premeditarea cu care intimata a urmărit eliminarea sa din societate; s-a mai arătat că martorul pe care l-a propus a fost intimidat de instanță și la toate întrebările i s-a sugerat răspunsul, sens în care solicită reaudierea sa și în consecință rejudecarea cauzei; în mod greșit instanța de fond a analizat legalitatea convocării sale pentru cercetarea disciplinară numai prin prisma prevederilor Codului Muncii și nu și raportat la prevederile Regulamentului Comisiei de Disciplină care prevede pe larg o procedură anume; intimata nu a ținut cont de apărările sale în nota explicativă, susținând în mod nelegal că nu ar fi dat notă explicativă, și nici nu a expus în decizia atacată motivele pentru care s-au înlăturat apărările sale ceea ce atrage nulitatea absolută și, mai mult, în răspunsul la interogatoriu, intimata a arătat că nu i-ar fi solicitat notă explicativă și nici nu s-ar fi depus vreodată o asemenea notă, sau înscris similar, ceea ce constituie o dovadă certă a încălcării dreptului său la apărare; nota explicativă are număr de înregistrare la intimată din 09.06.2008 și a fost depusă înainte de cercetarea disciplinară, însă nu poate depune acest înscris întrucât nu se află în posesia sa. În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 7,8 și 9 și art. 3041Cod.pr.civ. S-a solicitat și obligarea intimatei la cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că vinovăția reclamantei a fost dovedită, au fost respectate prevederile procedurale, iar sancțiunea a fost în mod corect aplicată.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește aprecierea că instanța de fond nu s- pronunțat asupra unei cereri ceea ce ar atrage casarea sentinței recurate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, raportat la prevederile art. 312 al.3 teza II și alin.5 Cod.pr.civ., casarea cu trimitere spre rejudecare poate interveni atunci când prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, situație care poate fi reținută și în situația în care instanța nu s-a pronunțat asupra unei cereri. Dar, în acest caz, este vorba de o cerere care învestește instanța, deci de o cerere conexă sau incidentă sau chiar de unul sau mai multe capete de cerere din cererea principală. Casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare nu poate interveni pentru omisiunea de a soluționa o cerere formulată în cursul procedurii, cum este o cerere de amânare a judecății. De altfel, solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare pentru acest motiv, recurenta nu indică în concret cum ar trebui să procedeze instanța de fond, mai ales că în conformitate cu 315(1) Cod.pr.civ. instanța de recurs ar trebui să dea o dezlegare a acestei probleme. Or, trimiterea spre rejudecare pentru a se amâna soluționarea cauzei este lipsită de aplicabilitate.
Nu se poate reține nici faptul că în acest mod s-ar fi încălcat dreptul la apărare al recurentei, întrucât aceasta a avut posibilitatea de a propune și administra probe, a fost prezentă în fața instanței având posibilitatea să își expună concluziile la diferite termene și a beneficiat de amânarea judecății în mai multe rânduri, beneficiind și de asistență juridică din partea unui avocat (av. – Baroul Tulcea – împuternicire seria – nr. 04806/02.09.2008). Astfel, la termenul din 06.08.2008 a fost încuviințată cererea reclamantei de amânare a judecății pentru angajarea unui apărător și pregătirea apărării, deși aceasta, în calitate de reclamantă, citată încă din data de 18.07.2008, avea posibilitatea angajării unui avocat până la acea dată. Pentru termenul din 17.09.2008 reclamanta a solicitat din nou amânarea judecății pentru soluționarea pe cale amiabilă a litigiului, cerere încuviințată de instanță. Pentru termenul din 01.10.2008, reclamanta a solicitat din nou acordarea unui termen în același scop, cerere încuviințată de instanță, cerere formulată și pentru termenul din 15.10.2008, care a fost însă respinsă în mod corect de instanță față de prevederile art.156(1) și art. 155 Cod.pr.civ.. Faptul că la termenul din 15.10.2008, când s-a soluționat cauza, nici reclamanta și nici apărătorul său nu s-au prezentat a fost o opțiune a acesteia în privința modului în care și-a îndeplinit obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului stabilită de art.129(1) Cod.pr.civ. nici prezența sa nici a apărătorului nefiind obligatorie.
Nici motivele privind probațiunea nu sunt întemeiate.
Astfel, susținerile referitoare la faptul că martorul pe care l-a propus ar fi fost intimidat de instanță și la toate întrebările i s-ar fi sugerat răspunsul, sunt nedovedite, iar procesul – verbal care conține declarația martorului este semnat fără nici un fel de obiecțiuni. Mai mult, în partea introductivă a sentinței, în care s-au consemnat susținerile părților la termenul din 15.10.2008, termen la care a fost audiat martorul, nu există consemnată nici o obiecție a reclamantei cu privire la modul de audiere și la modul de consemnare a declarației. De altfel, martorul a arătat că în perioada 15.04-14.07.2008 a fost internat și nu cunoaște nimic referitor la incidentul din luna mai 2008, astfel încât nu se înțelege care ar fi fost aspectele de fapt care ar fi putut fi relatate și eventual denaturate prin consemnare.
În ceea ce privește susținerea că instanța de fond nu a respectat principiul egalității armelor în procesul civil, încuviințând intimatei audierea a doi martori iar reclamantei numai unul deși a solicitat audierea a doi martori, Curtea reține că prin cererea înregistrată la 02.09.2008, recurenta a solicita proba cu înscrisuri, interogatoriu, atașarea dosarelor la care s-a referit și proba cu martorul. Această cerere a fost reiterată și în fața instanței la termenul din 03.09.2008 astfel cum s-a reținut în încheierea de ședință. Din actele dosarului nu rezultă ca reclamanta să mai fi solicitat completarea probatoriului cu declarații ale altor martori. În ceea ce privește societatea pârâtă, la termenul din 17.12.2008, s-a renunțat la audierea martorilor. Mai trebuie reținut că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în referire la “egalitatea armelor” ca garanție a unui proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, presupune ca fiecare parte într-un proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ față de partea adversă (hotărârile în cauzele Dombo. contra Olanda și Georgiadis contra Greciei). Acest principiu impune, între altele, posibilitatea de a combate argumentele invocate de partea adversă inclusiv prin propunerea și administrarea de probe, citarea și interogarea martorilor fiind necesar a se realiza în asemenea mod încât o parte să nu fie dezavantajată.
În ceea ce privește probatoriul administrat într-o cauză, Convenția lasă în sarcina statelor problema reglementării admiterii, forței probante și a sarcinii probei (hotărârea în cauza Feldbrugge contra Olanda).
Principiul egalității armelor nu presupune însă o egalitate numerică, între numărul martorilor părților de exemplu. Potrivit art. 167(1) Cod.pr.civ. instanța are posibilitatea de a cenzura cererile părților de administrare a probatoriilor, stabilind că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii.
Din cele expuse anterior, nu rezultă că s-ar fi încălcat principiile unui proces echitabil, recurenta având posibilitatea de a propune probe, inclusiv proba cu martori care a și fost administrată.
Aceleași concluzii sunt aplicabile și criticii privind respingerea cererii reclamantei de atașare a dosarelor respectiv: dosarul nr- al Tribunalului Tulcea, dosarul nr- al Tribunalului Tulcea și dosarul nr- al Tribunalului Tulcea.
Astfel din chiar susținerile recurentei cu privire la obiectul acestor dosare, rezultă că această cerere nu îndeplinea condiția prevăzută de art. 167(1) Cod.pr.civ.. Astfel, o contestație împotriva unei alte decizii de sancționare, care vizează alte fapt, care a avut ca urmare revocarea deciziei, nu are nici o relevanță în prezenta cauză care în mod necesar se limitează doar la analiza deciziei contestate, neputând fi depășite limitele sesizării, astfel cum art. 129(6) Cod.pr.civ. impune. Apoi, cauza care a determinat o eventuală stare de tensiune între părți, și eventual comportamentul imputat reclamantei cu consecința aplicării sancțiunii contestate, de asemenea nu au relevanță, într-o contestație precum cea de față, instanța fiind chemată să verifice îndeplinirea condițiilor răspunderii disciplinare respectiv condițiile de legalitate și temeinicia deciziei de sancționare. Instanța nu putea analiza situația deciziei de modificare a contractului individual de muncă care face obiectul altui dosar, pentru că și în acest caz și-ar fi depășit limitele sesizării. În sfârșit, decizia prin care a fost concediată disciplinar, ulterioară deciziei contestate în această cauză, nu poate avea relevanță asupra situației de față, și în acest caz fiind vorba de fapte diferite și decizii diferite, care fac obiectul unor cauze diferite, în care instanța este ținută de limitele sesizării. De altfel, pentru a proba situațiile invocate, respectiv sursele conflictului dintre părți și eventuala acțiune premeditată pentru concedierea reclamantei, puteau fi propuse probe în această cauză, referitor strict la aceste aspecte, ceea ce nu a făcut, probele în cele patru cauze neputând fi în mod obiectiv aceleași, având în vedere obiectul lor.
În ceea ce privește nota explicativă, pe care recurenta susține că a depus-o la secretariatul societății, care ar avea număr de înregistrare la intimată din 09.06.2008, se constată că reclamanta a solicitat depunerea acesteia de către pârâtă prin cererea de probatorii din 02.09.2008, reiterată în fața instanței la termenul din 03.09.2008, însă fără a indica nici un element de identificare a cesteia, precum număr și dată de înregistrare, nu a prezentat dovada primirii unui număr de înregistrare pe o copie a înscrisului pretins depus sau în alt mod ori dovada depunerii prin poștă a acestui înscris. Existența acestei note explicative este însă contestată de pârâtă în răspunsul la întrebarea 3 din interogatoriul administrat, astfel cum arată și recurenta.
Este adevărat că art. 172(1) Cod.pr.civ. stabilește obligația părți potrivnice de a depune înscrisul despre care se învederează că îl deține, cu limitele prevăzute de art. 173 Cod.pr.civ. Dar, partea nu poate fi obligată să prezinte un înscris în legătură cu care nu se indică nici un element de natură a face credibilă susținerea că există și este deținut de partea adversă.
Astfel cum rezultă din art.172(2) și art.174 Cod.pr.civ., trebuie să reiasă existența înscrisului în posesia părții fie din faptul că înscrisul este comun, fie din referiri făcute chiar de către parte, din alte dovezi, ceea ce nu este cazul de față.
În ceea ce privește convocarea recurentei pentru cercetarea disciplinară se constată că prevederile Regulamentului de funcționare a Comisiei de Disciplină (înregistrat sub nr. 1533/09.06.2008) nu fac referire la o altă procedură decât cea prevăzută de Codul Muncii, contrar celor susținute în motivarea recursului, astfel încât Curtea nu mai are a analiza implicațiile unei presupuse încălcări ale unei astfel de proceduri care să fie diferită de cea cuprinsă în Codul Muncii. De altfel, recurenta nu indică în mod concret ce cuprinde această procedură și în ce sens ar fi fost încălcată. Astfel, în mod corect instanța de fond s-a raportat în analiza acestui aspect la prevederile din Codul Muncii, iar față de aplicarea prevederilor acestuia recurenta nu a formulat nici o critică.
În ceea ce privește critica cu privire la faptul că intimata nu a ținut cont de apărările sale în nota explicativă, susținând în mod nelegal că nu ar fi dat notă explicativă, așa cum s-a arătat, recurenta nu a probat existența unei astfel de note explicative. Împrejurarea că intimata a arătat în răspunsul la interogatoriu că nu i-a solicitat notă explicativă și nici nu s-a fi depus vreodată o asemenea notă, sau înscris similar, nu constituie o dovadă certă a încălcării dreptului său la apărare, astfel cum susține recurenta, întrucât angajatorul nu are obligația de a solicita o notă explicativă salariatului, dreptul său la apărare fiind materializat în obligația angajatorului de a convoca salariatul pentru cercetare disciplinară astfel cum impune art.267(2) din Codul Muncii și dreptul său de a formula apărările considerate necesare, în acord cu art. 267(4) din Codul Muncii. Pe de altă parte, în condițiile în care angajatul nu se prezintă pentru cercetare disciplinară, potrivit art.267(3) din Codul Muncii angajatorul poate aplica sancțiunea fără a efectua cercetarea disciplinară. Apoi, în condițiile aplicării art. 267(3) din Codul Muncii, angajatorul nu trebuie să indice în decizia de sancționare decât motivul pentru care nu s-a efectuat cercetarea disciplinară, nefiind cazul mai cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările angajatului, de vreme ce acestea nu există, această concluzie rezultând din prevederile art. 268 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii
În ceea ce privește reținerea de către instanța de fond a considerentului că reclamanta nu și-a dovedit nevinovăția, se constată că, în realitate nu se pune problema aplicării unei prezumții de nevinovăție, principiu constituțional înscris în art.23 alin.11 din Constituția României și în art. 62 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în referire la acuzațiile de natură penală. În realitate, este vorba despre sarcina probei în conflictele de muncă, în condițiile în care într-o contestație împotriva deciziei de sancționare nu este aplicabilă regula prevăzută de art. 1169 din Codul civil ci regula cuprinsă în art. 287 din Codul Muncii și în art. 75 din Legea nr. 168/1999 potrivit cu care în cazul în care sunt contestate măsuri unilaterale dispuse de unitate, aceasta are obligația ca, până la prima zi de înfățișare, să depună dovezile în baza cărora a luat măsura respectivă.
În cauză se constată că în decizia de sancționare contestată, s-a invocat săvârșirea unor fapte sesizate prin referatul nr. 1409/23.05.2008 întocmit de, inspector de protecția muncii. Acest referat a fost depus în copie de către intimată odată cu întâmpinarea pentru primul termen de judecată din 06.08.2009. În referatul respectiv se indică faptele imputate recurentei, respectiv proferarea de injurii și comportamente neprincipiale (aruncarea cu documente, trântirea ușilor), față de directorul, secretar și asupra autorului referatului, contrare prevederilor Regulamentului de ordine interioară al societății, care de asemenea a fost depus.
În aceste condiții, sarcina probei este răsturnată, revenindu-i reclamantei sarcina probei contrare.
În aceste condiții, în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanta nu a formulat apărări în fața comisiei de disciplină și nici în fața instanței nu a probat contrariul, martorul audiat nefiind în măsură să relateze aspecte relevante în favoarea susținerilor reclamantei. Din contră, martorul a făcut referire la un incident din luna februarie sau martie 2008 când reclamanta s-a adresat pe un ton iritat unui director al societății.
Față de toate aceste considerente, în conformitate cu art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurenta reclamantă, domiciliată în T,- A, județul T, împotriva sentinței civile nr. 2308/15.10.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă ” P”, cu sediul în-, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2009.
Jud.fond. /
Red.dec.jud.
2 ex./ 14.05.2009.
