Dosar nr-
Dosar nr-
ROMÂNIA
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 861/CM
Ședința publică din data de 15 decembrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTORI: Maria Apostol, Jelena Zalman Vanghelița Tase
– –
Grefier – – –
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în C,-, – 2,. B,. 51, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1604 din 2.10.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă ” “, cu sediul în Port, 34, județul C, având ca obiect contestație decizie de concediere.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 9.12.2008, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 11.12.2008 și 15.12.2008, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
a declarat recurs în termen legal împotriva sentinței civile nr. 1604/2.10.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În fapt:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Constanța sub nr- reclamantul a contestat desfacerea contractului de muncă prin Decizia nr. 320 din 7.03.2007, a solicitat reintegrarea în funcție și daune materiale și morale echivalente cu suma de 500.000 Euro. De asemenea a susținut că nu i s-au acordat drepturile salariale cuvenite și a invocat mai multe încălcări ale contractului colectiv de muncă, solicitând în final și pensionarea la cerere.
În motivare a arătat că desfacerea contractului de muncă a fost nelegală.
De asemenea, reclamantul susține, în esență, că avea dreptul la un salariu mai mare corespunzător unei funcții de conducere, drept rezultând din contractul colectiv de muncă având în vedere atribuțiunile cuprinse în fișa postului ocupat. Reclamantul mai susține că a efectuat ore suplimentare care trebuiau evidențiate în fișele de pontaj în alt mod, în sensul că angajatorul a evidenția orele suplimentare efectuate pe mare ca fiind efectuate pe pentru a achita drepturi salariale mai mici. Reclamantul prezintă în cererea introductivă sub denumirea “alte moduri de a fura (tâlhări) angajații” o serie de pretinse nereguli referitoare la nerespectarea prevederilor din contractul colectiv de muncă referitor la modul de calcul al indemnizației de concediu și primei de vacanță, neplata la timp a acestor drepturi, neacordarea unor stimulente pentru rezultate bune în activitate sau cu ocazia unor sărbători, în referire la toți angajații, formulând în acest context întrebări retorice. Reclamantul susține că angajatorul a încălcat contractul colectiv de muncă în sensul că nu i-a asigurat realizarea concediului de odihnă, nu i-a redus timpul de muncă și nu i-a acordat zile suplimentare de concediu de odihnă.
În final, reclamantul prezintă în mod detaliat sub titlul “când și cum s-a umplut paharul” evoluția stării conflictuale cu angajatorul susținând un tratament necorespunzător din partea conducerii societății fără însă a formula vreo pretenție concretă în fața instanței ci doar aprecieri generale sau personale, fără relevanță juridică.
În prima “întâmpinare” depusă, reclamantul face afirmații generale referitor la faptul că nu a fost plătit pentru ore suplimentare și a lucrat sâmbăta și duminica, fără a preciza în concret în ce zile și nu i s-au plătit orele efectuate în luna decembrie.
În a doua “întâmpinare” reclamantul face o analiză a situației unui alt dosar referitor la o persoană străină de această cauză, referitor la care apreciază că s-ar afla într-o situație similară.
Prin sentința civilă nr. 6207/23.05.2007 pronunțată de Judecătoria Constanțas -a admis excepția necompetenței materiale a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul Constanța.
Pentru termenul din 15.08.2007 reclamantul a depus o “întâmpinare” în care a reiterat cererile privind daune materiale și morale în echivalent de 500.000 euro, anularea deciziei de concediere și repunerea părților în situația anterioară.
De asemenea pentru termenul din 26.09.2007 reclamantul a depus o nouă “întâmpinare” în cuprinsul căreia comentează situația unei alte persoane care s-ar afla potrivit opiniei reclamantului într-o situație similară cu a sa.
Prin sentința civilă nr. 1604/2.10.2007 Tribunalul Constanțaa admis excepția tardivității contestării deciziei nr. 320/7.03.2007 și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește drepturile salariale aferente perioadei 2001-11.04.2004.
A fost respinsă contestația formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata ” ” C, ca tardiv formulată.
A fost respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente perioadei 2001-11.04.2004, ca prescris.
A fost respins restul pretențiilor ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
1.Cu privire la obiectul acțiunii:
Față de caracterul neclar și nestructurat al cererii introductive și “întâmpinărilor” succesive, care însumează 55 de pagini și numeroase anexe, unele fără legătură cu cauza, și în care sunt combinate capete de cerere, cereri implicite, motivări ale acestora și expuneri pe larg ale unor situații conflictuale cu conducerea societății care reprezintă nemulțumiri ale reclamantului fără concretizare în capete de cerere distincte, sau reprezintă comentarii fără legătură cu situația particulară a reclamantului ci în legătură cu situația altor persoane străine de cauză, comentarii făcute pe marginea întâmpinării depuse de pârâtă în alt dosar – nr-, ori prezintă diverse moduri în care salariaților li se “fura” din drepturile salariale, tribunalul a constatat că cererile reclamantului vizează anularea Deciziei nr. 320/7.03.2007, reintegrarea în funcție, daune materiale rezultate din neachitarea drepturilor cuvenite și daune morale pentru diverse abuzuri la care reclamantul pretinde că a fost supus de conducerea societății echivalente în total cu suma de 500.000 Euro și pensionarea la cerere.
În legătură cu dreptul de a contesta Decizia nr. 320/7.03.2007 emisă de pârâtă s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.
În legătură cu drepturile salariale aferente perioadei 2001-11.04.2004 s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.
2. În conformitate cu art. 137 Cod procedură civilă, referitor la prescripțiile invocate Tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la excepția prescripției dreptului de a contesta Decizia nr. 320/7.03.2007:
Prin Decizia nr. 320/7.03.2007 emisă de intimată, s-a dispus desfacerea contractul individual de muncă al reclamantului începând cu data de 12.03.2007. Pe decizia contestată apare mențiunea primirii în data de 7.03.2007 și o semnătură.
În motivarea deciziei s-a reținut că reclamantul a fost surprins sub influența băuturilor alcoolice în timpul programului de lucru. S-a indicat că desfacerea contractului de muncă se face disciplinar, în temeiul art. 61 lit. “a” din Codul Muncii.
Prezent în fața instanței la termenul din 26.09.2007, reclamantul a recunoscut primirea deciziei de concediere la data de 7.03.2007 susținând însă că nu a depus contestația la instanță în termenul legal deoarece pentru aof undamenta avea nevoie de anumite documente pe care le-a solicitat societății pârâte care a refuzat însă să i le pună la dispoziție astfel încât în final a renunțat la acestea.
S-a constatat că cererea a fost introdusă la Judecătoria Constanța la data de 12.04.2007.
Din motivarea deciziei a rezultat că în cazul reclamantului concedierea a intervenit pentru motive care țin de persoana angajatului, respectiv săvârșirea unei abateri disciplinare.
În consecință sunt incidente dispozițiile art. 268 (5) și 283 Codul Muncii potrivit cu care decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.
În cuprinsul deciziei contestate se indică dreptul reclamantului de aoc ontesta în termen de 30 de zile de la comunicare.
Se constată că acest termen de prescripție a fost depășit.
Reclamantul nu a solicitat repunerea în termen.
Acesta a prezentat oral o motivație a depășirii termenului care nu poate fi însă primită în condițiile în care nu a solicitat repunerea în termen și oricum se constată că nu este întemeiată, întrucât reclamantul nu avea nevoie de documente sau alte înscrisuri pentru a contesta decizia în termenul legal, în condițiile în care potrivit art. 287 Codul Muncii sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului.
Ca urmare excepția a fost admisă și contestația respinsă în consecință.
Cu privire la prescrierea dreptului la acțiune pentru plata drepturilor salariale:
Potrivit art. 283 (1) lit. “c” Codul Muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
În conformitate cu art. 18 din Decretul nr. 167/1958 republicat, instanța judecătorească este obligată ca din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris.
Față de data introducerii acțiunii – 12.04.2007, se constată că pentru perioada anterioară datei de 12.04.2004, deci până la 11.04.2004, dreptul la acțiune s-a prescris.
Reclamantul nu a invocat și nu a probat nicio cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției pentru această perioadă în sensul dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.
Ca urmare cerere a fost respinsă pentru această perioadă în consecință.
3. Cu privire la fondul cauzei:
Referitor la reintegrarea în funcție:
Reclamantul a solicitat reintegrarea în funcție și repunerea părților în situația anterioară desfacerii contractului de muncă, cererile având același conținut.
În condițiile în care dreptul de a contesta decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă s-a prescris, măsura urmând a se menține, nu se poate dispune reintegrarea în funcție față de prevederile art. 78 Codul Muncii.
Referitor la cererea de acordarea unor drepturi salariale:
a) cu privire la drepturi salariale pentru perioada de la data concedierii în prezent:
Întrucât dreptul de a contesta decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă s-a prescris, măsura urmând a se menține, nu se poate dispune obligarea la plata acestor drepturi față de prevederile art. 78 Codul Muncii.
b) cu privire la plata unor drepturi salariale pentru perioada 12.04.2004-12.03.2007:
Reclamantul susține în esență că avea dreptul la un salariu mai mare corespunzător unei funcții de conducere, drept rezultând din contractul colectiv de muncă având în vedere atribuțiunile cuprinse în fișa postului ocupat.
Din fișa postului ocupat rezultă, astfel cum susține și reclamantul, că acesta avea între obligațiile de serviciu și pe aceea de a înlocui pe o perioadă determinată, la dispoziția conducerii organizației, dispecerii, șefi tură sau șefii de compartiment de pe platforme sau secții de producție, în limita pregătirii profesionale.
Așadar, reclamantul nu ocupat o funcție de conducere dintre cele pentru care contractul colectiv de muncă prevedea în anexa 4 un alt nivel de salarizare respectiv: dispecer șef tură siguranță, șef compartiment mecanic/electric, tehnolog, specialist cu studii superioare – baza de operațiuni, revizor contabil.
Reclamantul avea doar o obligație virtuală de a înlocui persoane care ocupau aceste posturi, la dispoziția conducerii organizației. Pentru perioada în care îndeplinea această obligație reclamantul ar fi putut invoca art. 125 pct. 4 din contractul colectiv de muncă.
Dar, reclamantul nu a probat că ar fi înlocuit la cererea conducerii societății persoane cu astfel de funcții și ar fi desfășurat atribuții specifice.
Ori, este adevărat că potrivit art. 287 Codul Muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare, dar, reclamantul trebuie totuși mai înainte să probeze existența situației premisă, a raportului juridic de muncă și a elementelor sale, pentru a determina răsturnarea sarcinii probei față de dispozițiile art. 1169 Cod civil.
Astfel, o persoană, solicitând drepturi salariale trebuie să probeze existența raportului de muncă cu pârâta, să probeze felul muncii desfășurate, prin mijloacele de probă admise de lege, și abia apoi devine incident art. 287 Codul Muncii în sensul că angajatorul va trebui să probeze că a achitat toate drepturile salariale cuvenite reclamantului.
În cauză, reclamantul nu a depus înscrisuri, nu a solicitat înscrisuri care s-ar afla în posesia pârâtei și nu a administrat alte probe din care să rezulte că a înlocuit din dispoziția conducerii unității persoane cu funcțiile de conducere indicate și perioada exactă în care ar fi exercitat atribuții specifice acelor funcții de conducere.
De asemenea, în prima “întîmpinare” depusă, reclamantul susține că nu i s-au plătit drepturile salariale pentru orele lucrate în luna decembrie.
Reclamantul nu precizează nici în acest caz în niciun mod obiectul cererii, respectiv despre câte ore este vorba și când au fost prestate, făcând imposibilă administrarea de probe pentru dovedirea unei obligații care nu este determinată
c) referitor la plata unor ore suplimentare:
În aceleași condiții expuse anterior privind sarcina probei, reclamantul ar fi trebuit să probeze că a efectuat ore suplimentare care trebuiau evidențiate în fișele de pontaj în alt mod, respectiv să susțină din punct de vedere probatoriu, inclusiv prin martori, că orele evidențiate ca lucrate pe pentru programul normal au fost efectuate în realitate pe mare, astfel cum susține.
De asemenea, reclamantul ar fi trebuit cel puțin să indice în ce zile a efectuat ore suplimentare sau a lucrat în zile libere, pentru a se putea administra probatorii. Reclamantul face afirmații generale referitor la faptul că nu a fost plătit pentru ore suplimentare și a lucrat sâmbăta și duminica, astfel încât obiectul unei astfel de cereri este nedeterminat, neputând fi analizat.
Nici sub acest aspect reclamantul nu a prezentat probe.
d) în legătură cu alte pretinse nereguli referitoare la drepturi salariale:
Reclamantul prezintă în cererea introductivă sub denumirea “alte moduri de a fura (tâlhări) angajații” o serie de pretinse nereguli referitoare la nerespectarea prevederilor din contractul colectiv de muncă referitor la modul de calcul a indemnizației de concediu și primei de vacanță, neplata la timp a acestor drepturi, neacordarea unor stimulente pentru rezultate bune în activitate sau cu ocazia unor sărbători, în referire la toți angajații, formulând în acest context întrebări retorice.
Această prezentare nu întrunește însă condițiile de formă ale cererii de chemare în judecată cuprinse în art. 112 Cod procedură civilă, astfel încât nu poate fi avută în vedere ca un capăt distinct de cerere.
Referitor la alte încălcări ale contractului colectiv de muncă:
Reclamantul susține că angajatorul a încălcat contractul colectiv de muncă în sensul că nu i-a asigurat realizarea concediului de odihnă, nu i-a redus timpul de muncă și nu i-a acordat zile suplimentare de concediu de odihnă.
Reclamantul nu prezintă și nu dovedește îndeplinirea condițiilor prevăzute în contractul colectiv de muncă în ceea ce privește dreptul la reducerea programului de lucru și acordarea unor zile în plus de concediu, formulând numai afirmații generice, cum ar fi faptul că a efectuat “n” ture la platforme și în general în situații deosebite”.
În ceea ce privește efectuarea concediului de odihnă, reclamantul nu a probat rechemările din concediu invocate pentru lunile iunie-iulie 2004 pentru care susține că nu ar exista o cerere formală de rechemare din concediul de odihnă. Oricum eventuale compensații pentru această perioadă, care nu sunt de altfel cerute expres, s-ar încadra în perioada pentru care a intervenit prescripția extinctivă.
De altfel, nerespectarea contractului de muncă și solicitarea de a fi respectat sub forma unei obligații de a face se poate solicita cât timp subzistă raporturile de muncă, ulterior, după ce raportul de muncă a încetat, cum este cazul de față, se pot solicita de fostul angajat numai despăgubiri, ceea ce, în referire la acest aspect, reclamantul nu a făcut.
Cu privire la pensionare:
Cum raportul de muncă a încetat iar reclamantul a depășit termenul de prescripție pentru contestarea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, între părți nu mai există un raport juridic de muncă astfel încât pârâta nu mai are obligații și atribuții în legătură cu pensionarea reclamantului.
Referitor la daunele morale:
Deși reclamantul susține că a fost supus la o serie de abuzuri, acesta nu a probat în niciun mod existența acestora.
De asemenea, în condițiile prescrierii dreptului de a contesta decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, nu se poate reține nici existența unor daune morale determinate de nelegala desfacere a contractului de muncă.
În cazul daunelor morale sarcina probei incumbă în mod evident reclamantului, fiind imposibil a pune în sarcina angajatorului dovedirea unui fapt negativ, respectiv acela că nu a acționat în nici un mod de natură a produce daune morale angajatului.
Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat, în esență, următoarele:
1. Este real că a depus în mod tardiv, cu o zi întârziere, contestația, însă acest fapt nu îi este imputabil întrucât a efectuat încercări de a depune această cerere în termen, însă întârzierea se datorează faptului că a încercat să obțină înscrisuri doveditoare de la angajator, pe care nu a reușit să le obțină, iar la registratura instanței nu a reușit să intre în vederea depunerii cererii deși a încercat mai multe zile la rând.
2. În privința drepturilor bănești și-a exprimat nemulțumirea cu privire la modalitatea de judecată a pretențiilor referitoare la orele suplimentare, contravaloarea concediului de odihnă, acordarea gradației pentru funcția de conducere, etc.
3. Hotărârea este greșită și sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune a învederat că este adevărat că deși își cunoștea drepturile legale nu s-a adresat instanței cu o cerere întrucât nu mai avea încredere în justiția română.
4. Cu privire la cererea de pensionare a arătat că aceasta a primit o dezlegare eronată întrucât instanța nu ține cont de art. 283 pct. 1 c din Legea nr. 53/2003 și cu toate că a arătat cu claritate ce scrie în CCM la art. 158, respectiv în noua lege a pensionării a arătat că nu se poate pensiona la timp la cerere întrucât deși i-au fost reținuți banii (spor pentru muncă grea, spor de periclitate), banii pe care trebuia să-i dea societatea pentru grupa de muncă, nu au ajuns unde trebuia, ei fiind deturnați de directorul general.
Recursul este fondat.
Curtea, analizând sentința atacată din perspectiva criticilor formulate, le găsește întemeiate numai pe acelea care se referă la plata drepturilor salariale pretinse, hotărârea urmând a fi casată parțial numai din această perspectivă, celelalte critici fiind neîntemeiate.
În pronunțarea acestei soluții, Curtea are în vedere următoarele:
Tribunalul Constanțaa structurat acest capăt de cerere în patru subpuncte în capitolul B al considerentelor și în capitolul
Din cuprinsul acestuia, Curtea apreciază soluția greșită numai cu privire la subpunctele Bb, Bc și Bd, cât și cu privire la Capitolul integral.
Astfel, tribunalul a reținut că reclamantul nu a ocupat nicio funcție de conducere care să-l îndreptățească la un alt nivel de salarizare corespunzător anexei 4 din contractul colectiv de muncă, acesta având doar o obligație virtuală de a înlocui persoane care ocupau aceste posturi. A reținut că pentru perioada în care îndeplinea această obligație reclamantul ar fi putut invoca art. 125 pct. 4 din CCM.
În recurs reclamantul a adus o dovadă în acest sens și avem aici în vedere “Ordinul de deplasare la ” pentru perioada 09.08.-17.08.2006 în care se consemnează funcția “dispecer șef tură”. Iată deci că reclamantul a dovedit situația premisă ceea ce impune adâncirea probatoriului de către instanța de fond în vederea lămuririi cu exactitate a situației de fapt din această perspectivă, după care ar urma să cuantifice drepturile salariale cuvenite.
Referitor la orele suplimentare tribunalul a reținut că reclamantul ar fi trebuit să probeze efectuarea orelor suplimentare care trebuiau evidențiate în fișele de pontaj în alt mod inclusiv prin martori, că orele evidențiate ca lucrate pe pentru programul normal au fost lucrate în realitate pe mare, astfel cum se susține.
Există o confuzie a elementelor dosarului în privința acestui capăt de cerere întrucât în fapt acesta cuprinde două ipoteze ce trebuiau să primească o clarificare distinctă, astfel, pe de o parte, se pune în discuție efectuarea orelor suplimentare, pe de altă parte, efectuarea orelor de muncă pe mare.
Oricum la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri care emană de la angajator și care nu au fost analizate de instanță, care atestă în mod indubitabil că reclamantul a desfășurat în mod repetat activitate în zilele de sâmbătă și duminică, în număr de 12 ore pe zi fără ca instanța să arate care este semnificația acestor ore, care, pe de o parte, depășesc durata normală a zilei de lucru de 8 ore, pe de altă parte, au fost efectuate în regim de 12 ore pe zi (sâmbătă și duminică) și eventual dacă acestea au fost compensate cu ore libere (exemplificăm: Foile colective de prezență aferente lunilor aprilie 2004, mai 2004, iulie 2004, august 2004, septembrie 2004, decembrie 2004, februarie 2005, etc. – filele 47 și următoarele dosar tribunal).
De asemenea, tribunalul nu a analizat în fond nici cererea referitoare la modul de calcul a indemnizației de concediu și chiar deloc cererea referitoare la primele de Paști, C și Ziua întemeiate pe dispozițiile art. 163 din Contractul colectiv de muncă și dacă aceste prime s-au inclus sau nu în salariul de bază.
În vederea clarificării acestor pretenții bănești se impune casarea sentinței în parte și trimiterea cauzei spre rejudecare în limitele de mai sus, instanța de fond luând în considerare posibilitatea administrării probei cu expertiză de specialitate în vederea unei cuantificări exacte a drepturilor salariale pretinse. Tribunalul va cere în prealabil lămuriri de la angajator în legătură cu orele lucrate în zilele de sâmbătă și duminică și respectiv în număr de 12 ore pe zi, eventual dacă au fost prestate pe mare sau au fost compensate și în ce mod.
Toate aceste clarificări nu sunt posibile în fața instanței de recurs și se impune cu necesitate casarea sentinței întrucât soluția pronunțată este din această perspectivă rezultatul unei stabiliri eronate a situației de fapt, împrejurare ce a determinat nesoluționarea pe fond a tuturor acestor pretenții, reținându-se caracterul echivoc al cererii de chemare în judecată și că obiectul este nedeterminat, neputând a fi analizat.
A judeca în sens contrar ar echivala cu lipsirea părților de un grad de jurisdicție, nefiind posibilă o soluționare a cererilor direct în fața instanței de recurs câtă vreme tribunalul nu le-a dat o primă dezlegare în fond.
Trebuie însă arătat că această stare de fapt a fost determinată de către reclamant care într-adevăr a îngreunat demersul judiciar datorită caracterului nestructurat al cererii introductive și “întâmpinărilor” succesive, despre care tribunalul a arătat în mod corect că nu toate au legătură cu pricina, că de asemenea se combină capetele de cerere între ele ori sunt expuse pe larg situații conflictuale cu conducerea societății sau nemulțumiri la adresa actului de justiție.
Toate celelalte critici vor fi înlăturate însă ca nefondate pentru următoarele considerente:
1. În referire la excepția prescripției dreptului de a contesta Decizia nr. 320/07.03.2007, într-adevăr această decizie a fost comunicată la 07.03.2007, iar contestația a fost depusă la Judecătoria Constanța la 12.04.2007, fiind incidente dispozițiile art. 268 (5) și 283 din Codul Muncii, aspect pe care Tribunalul Constanțal -a reținut de altfel în mod judicios.
Criticile referitoare la imposibilitatea obținerii unor documente de la angajator sau la imposibilitatea depunerii cererii la registratură nu pot fi primite întrucât ele nu sunt în măsură să-l repună în termen pe contestator. Pe de o parte, pentru că înscrisurile puteau fi solicitate în instanță la prima zi de înfățișare, angajatorul fiind obligat să le depună, iar pe de altă parte, reclamantul nu era obligat să depună cererea la registratură, ea putând fi înaintată și prin poștă.
Hotărârea nu este criticabilă nici sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune, recurentul arătând de altfel că el cunoștea dispozițiile legale însă numai lipsa de încredere în justiție a fost motivul pentru care nu a solicitat aceste pretenții în termen.
Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 283 (1) lit. “c” din Codul Muncii, aceeași dezlegare judicioasă fiind dată și cu privire la cererea de pensionare a reclamantului, care nemaifiind salariatul intimatei nu mai putea pretinde acesteia îndeplinirea unor obligații în legătură cu cererea de pensionare.
Referitor la daunele morale, într-adevăr în condițiile prescrierii dreptului de a contesta decizia de desfacere a contractului individual de muncă nu se poate pretinde existența unor daune determinate de nelegala desfacere a contractului de muncă.
Pe cale de consecință, Curtea, având în vedere dispozițiile art. 312 Cod procedură civilă și doctrina judiciară care a consacrat posibilitatea pronunțării unei soluții de casare parțială, va casa în această modalitate sentința, urmând ca tribunalul să reia judecata în limitele deciziei de casare, celelalte capete de cerere intrând în puterea lucrului judecat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în C,-, – 2,. B,. 51, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1604/2.10.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă ” “, cu sediul în Port, 34, județul
Casează în parte sentința și trimite cauza în vederea rejudecării cu privire la capetele de cerere având ca obiect pretențiile bănești aferente perioadei 11.04.2004-12.03.2007.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2008.
Jud.fond. /
Red.dec.jud. /22.12.2008
Tehnoredact.gref.
4 ex./ 24.12.2008.
Data: 5.01.2009
CĂTRE,
TRIBUNALUL CONSTANȚA – SECȚIA CIVILĂ
Vă înaintăm, alăturat, spre competentă soluționare dosarul civil nr-, care conține 38 file, privind recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în C,-, – 2,. B,. 51, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1604 din 2.10.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă ” “, cu sediul în Port, 34, județul C, având ca obiect contestație decizie de concediere, întrucât prin decizia civilă nr. 861/CM/15.12.2008 a fost admis recursul, s-a casat în parte sentința și trimite cauza în vederea rejudecării cu privire la capetele de cerere având ca obiect pretențiile bănești aferente perioadei 11.04.2004-12.03.2007. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
La dosarul nostru se află atașate dosarele nr:
– – al Tribunalului Constanț a (237 file);
– – al Judecătoriei Constanț a (80 file).
PREȘEDINTE COMPLET, GREFIER,
– – – –
2 ex.
