C. civ. – art. 1082-1086
Executarea indirectă a obligaţiilor asumate dă dreptul creditorului să obţină de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit atât ca urmare a neexecutării ori executării cu întârziere, cât şi ca urmare a executării lor necorepunzătoare. Prejudiciul suferit de creditor trebuie să cuprindă nu numai pierderea efectivă (damnum emergens), ci şi câştigul nerealizat (lucrum cesans). Debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din său, în toate cazurile fiind reparabil numai prejudiciul direct, care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea, executarea cu întârziere sau defectuoasă a contractului.
Deşi în contract nu au fost prevăzute clauze minimale care să reglementeze modul în care se vor rezolva eventualele deficienţe de calitate ale produselor realizate, este de neacceptat ca partea prestatoare, care a încălcat obligaţiile sale privind executarea unui serviciu de calitate, să nu fie obligată să suporte consecinţele executării necorespunzătoare a obligaţiilor sale legal asumate, în sensul de a plăti daune-interese co-contractantului, ştiut fiind faptul că executarea este defectuoasă sau necorespunzătoare şi atunci când prestaţia a fost realizată fără respectarea condiţiilor stabilite în standardele uzuale.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 70 din 1 martie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 1858 din 19 iulie 2010 pronunţată în dosarul nr. 860/108/2008 Tribunalul Arad a respins atât cererea de redeschidere a dezbaterilor, cât şi excepţia de inadmisibilitate, admiţând, în schimb, acţiunea formulată de reclamanta S.C. R S.R.L. Sebiş împotriva pârâtei S.C. E S.R.L. Măxineni, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 195.963,66 lei, reprezentând preţ datorat conform contractului şi 9.079,39 lei dobânzi legale. De asemenea, tribunalul a admis în parte cererea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională S.C. E S.R.L. împotriva pârâtei reconvenţionale S.C. R S.R.L., dispunând rezilierea contractului de prestări-servicii nr. 3/23.01.2007 încheiat între cele două societăţi, obligând pârâta reclamantă reconvenţional la plata sumei de 65.166,90 lei, reprezentând materiale şi materie primă, respingând restul pretenţiilor acesteia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. E S.R.L. Măxineni, solicitând modificarea ei în parte, în sensul respingerii cererii principale şi admiterii integrale a cererii sale conexe.
Prin decizia civilă nr. 70 din 1 martie 2011 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a exonerat apelanta de la plata sumei de 9.079,39 lei cu titlu de dobânzi legale şi, admiţând în parte cererea reconvenţională, a obligat intimata să-i plătească suma de 100.219,94 euro cu titlu de daune-interese, menţinând-o în rest.
În considerente s-a reţinut că sancţiunea decăderii pârâtei din dreptul de a formula motive de apel, întrucât aceasta nu a respectat obligaţia de a depune motivele până la termenul de judecată din 19 octombrie 2010, nu poate fi aplicată pentru că nu atunci a avut loc prima zi de înfăţişare, care, potrivit art. 134 din Codul de procedură civilă, este aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii. De altfel, chiar textul invocat de intimată [art. 287 alin. (2) din acelaşi cod], arată că această cerinţă poate fi împlinită până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, lucru care s-a şi întâmplat, motivele de apel fiind trimise de parte, prin poştă, în data de 5 noiembrie 2010.
Într-adevăr, între cele două părţi litigante a fost încheiat contractul de prestări-servicii nr. 3/23.01.2007, prin care intimata, în calitate de prestator, s-a obligat să efectueze, în favoarea apelantei, în calitate de beneficiar, activităţi de confecţionare de încălţăminte, constând în operaţiuni de injectat talpa, finisat şi ambalat încălţăminte pentru 14.348 perechi la art. 291/2 şi 261, utilizând materialele puse la dispoziţie de către beneficiar, producţia zilnică fiind de cca. 1.000 de perechi, ulterior fiind semnate mai multe acte adiţionale, prin care s-au modificat doar obligaţiile prestatorului, mai exact prevederile art. III, referitoare la efectuarea producţiei pentru alte articole, menţionându-se cantitatea şi preţul manoperei pentru acestea, restul clauzelor rămânând neschimbate.
Din ansamblul probelor administrate în primă instanţă rezultă fără putinţă de tăgadă că, pe de o parte, intimata nu a executat în totalitate serviciile la care s-a obligat, iar pe de altă parte, că cel puţin parţial, serviciile prestate nu au fost de calitate, motiv pentru care o cantitate semnificativă din produsele finite livrate la export de către apelantă unor beneficiari străini au fost refuzate, ceea ce a cauzat acesteia din urmă prejudicii semnificative.
Din concluziile expertizei contabile a reieşit, aşa cum a reţinut şi tribunalul, că intimata a efectuat doar parţial prestarea la care s-a obligat, în sensul că a executat mai puţine perechi de încălţăminte decât trebuia potrivit contractului şi faţă de câte materiale i s-au pus la dispoziţie de către apelantă, astfel că o parte dintre materiile prime livrate au rămas neutilizate sau au fost utilizate prin fabricarea de încălţăminte cu defecte, reţinute de parte, specialistul determinând că materialele, materiile prime şi producţia neterminată, corespunzând cu situaţia scriptică înregistrată în contabilitatea celor două societăţi, ajung la valoarea de 65.166,90 lei, sumă pentru care în mod corect a şi fost admisă cererea reconvenţională.
Totuşi, eronat judecătorul fondului a apreciat că, atâta timp cât aceasta nu s-a obligat la nimic cu privire la răspunderea contractuală în caz de executare defectuoasă a produselor, cu privire la costurile suplimentare privind înlăturarea defectelor şi costurile suplimentare de transport, intimata nu poate fi obligată şi la plata celorlalte sume solicitate cu titlu de daune-interese, cu atât mai mult cu cât, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor, pârâtei reconvenţionale i s-a acordat asistenţă de către reclamanta reconvenţională nu doar înainte de începerea producţiei, ci şi ulterior, chiar până la finalizarea produselor din anumite articole, răspunderea aparţinându-i şi acesteia din urmă, care deşi a verificat produsele prin proprii specialişti, a îngăduit ca marfa să fie expediată beneficiarilor finali. Este adevărat că art. 1073 şi urm. din Codul civil prevăd că creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi are dreptul la dezdăunare în caz contrar, în obligaţiile de a preda lucrul acesta aflându-se în rizico-pericolul creditorului, dar întrucât intimata şi-a îndeplinit obligaţiile asumate potrivit contratului, dreptul la dezdăunare nu poate fi invocat. Deşi potrivit art. 1082 debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, textul nu este aplicabil în prezenta cauză, iar art. 1085 arată că el nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său, definit de art. 960 din Codul civil. Or, reclamanta reconvenţională nu a invocat şi nici dovedit un asemenea dol, astfel încât, văzând şi prevederile art. 1087, tribunalul a respins pretenţiile părţii apelante cu privire la daunele-interese constând în prejudiciu şi profit nerealizat.
În primul rând, este de reţinut că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, considerând, în mod inexplicabil, că datorită faptului că părţile nu au reglementat în contract că prestatorul răspunde pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate, el nu ar putea fi obligat la daune-interse. Aceasta, deşi textul art. 1073 din Codul civil este mai mult decât lămuritor. Executarea indirectă a obligaţiilor asumate dă dreptul creditorului să obţină de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit atât ca urmare a neexecutării ori executării cu întârziere, cât şi ca urmare a executării lor necorepunzătoare. În cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa iniţială este înlocuită cu o altă creanţă, aceea de despăgubire, care are drept obiect suma de bani ce reprezintă prejudiciul încercat de creditor, aşa cum este cazul în speţă, chiar dacă nu are loc o transformare a obligaţiei iniţiale într-una nouă.
Cum între părţi a existat un contract valabil încheiat, este evident că nu ne putem afla decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, ale cărei condiţii sunt, în afara legăturii contractuale, care reprezintă premisa angajării răspunderii debitorului, existenţa unei fapte ilicite, care a adus atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului, existenţa unui prejudiciu material în care se concretizează această atingere, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia celui care a săvârşit respectiva faptă, cum corect a arătat şi apelanta.
În al doilea rând, deşi face referire la prevederile art. 1085 din Codul civil, tribunalul confundă „dolul”, în sens de intenţie, de culpă gravă, care face ca debitorul să răspundă nu numai de prejudiciile previzibile în momentul încheierii contractului, dar şi de cele imprevizibile, cu „dolul” reglementat de art. 960 din acelaşi cod – viciu de consimţământ, care este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat, concluzionând eronat că întrucât reclamanta reconvenţional nu a invocat şi dovedit un astfel de dol, nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 1082 din Codul civil.
Reţinerile judecătorului fondului sunt greşite şi sub aspectul că, deşi pentru a se naşte dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor este necesar ca neexecutarea, executarea cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiilor să-i fie imputabilă acestuia, deci debitorul să fi avut o vină atunci când nu şi-a îndeplinit ori şi-a îndeplinit defectuos obligaţia, trebuie avut în vedere că în materia răspunderii contractuale, până la proba contrarie, neexecutarea obligaţiei este imputabilă debitorului. Aceasta, pentru că în materia analizată debitorul este cel care trebuie să dovedească, dacă doreşte să fie exonerat de răspundere, că nerespectarea obligaţiei se datorează unor cauze străine, deci cazului fortui sau de forţă majoră, ori vinei înseşi a creditorului.
În speţă, intimata a încercat să producă o asemenea dovadă, susţinând că operaţiunile pe care le-a efectuat au fost făcute sub supravegherea reprezentanţilor apelantei, care au realizat şi recepţia calitativă şi cantitativă la sediul societăţii prestatoare, locul de încărcare şi expediţie a mărfii. Deşi este adevărat că contractul iniţial a fost modificat prin mai multe acte adiţionale, care cuprind articolul ce trebuie prestat sau operaţiunea la care este supus, cantitatea de articole şi preţul manoperei, ceea ce denotă faptul că pârâta l-a negociat şi acceptat, din faptul că în actul adiţional din 22 martie 2007 este prevăzut că facturarea se va face pe articol, în funcţie de fazele de lucru efectuate de către prestator, conform preţurilor prezentate, iar în cel din 1 februarie 2007 se arată că prestatorul are obligaţia de a efectua operaţiuni de pregătire pentru injectare, injectat tălpi, finisat şi ambalat încălţăminte, facturile fiind acceptate la plată şi neobiectate, nu se poate trage concluzia că apelanta a verificat după fiecare fază calitatea produselor. Aceasta, cu atât mai mult cu cât art. IV pct. 4 din contract prevede doar că beneficiarul avea obligaţia să pună la dispoziţia prestatorului o persoană cu aptitudini tehnice pentru a verifica, împreună cu o persoană delegată a prestatorului, consumurile de materiale şi calitatea tălpilor injectare înainte de începerea producţiei. Ca atare, această clauză se referea fără echivoc la situaţia materiilor prime predate de către apelantă, în sensul verificării calităţii feţelor cusute, a cantităţilor, precum şi a procedurilor prealabile începerii producţiei.
Expertiza tehnică judiciară a stabilit că încălţămintea realizată de intimată prezintă mai multe defecte, respectiv feţe trase neuniform pe calapod, feţe trase cu cute vizibile, feţe neîmperecheate, tălpi cu defecte vizibile (ciupituri), concluziile specialistului fiind că talpa este dezlipită parţial, există margini de talpă desprinse de feţe – separare netedă – 0,5-2,0 cm., polizarea feţei încălţămintei a fost una neuniformă, ca adâncime şi oscilantă, remedierile sunt vizibile şi inestetice, nu s-a respectat proporţia corectă de poliol, isocianat şi antistatic (substanţe utilizate la ungerea matriţelor de injectare). Având în vedere scopul pentru care era destinată producţia – echipament de protecţie – valorificarea cu aceste defecte nu este posibilă, cerinţele de calitate fiind maxime, nivelul limită pentru defectele admise AQL, utilizat la controlul calitativ efectuat statistico-matematic, fiind similar cu AQL-ul produselor alimentare, din experienţa de prospectare a pieţei reducerile de preţ variind între 30% şi 70% faţă de preţul iniţial, funcţie de oferta existentă şi de conjunctura economică. Pentru a nu exista niciun dubiu cu privire la produsele în litigiu tot expertul a stabilit că producţia a fost realizată în responsabilitatea societăţii intimate (un argument în acest sens fiind faptul că prestatorul nu avea în dotare, la acea dată, un robot pentru operaţiunea de scămoşare), prezenţa tehnicianului apelantei neputând schimba datele problemei, şi anume că producţia s-a realizat de către S.C. R S.R.L. Sebiş, ci doar că persoanele care au fost instruite nu au mai lucrat ulterior la aceste produse, aceasta fiind explicaţia faptului că primele livrări au corespuns din punct de vedere calitativ.
În ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor, având în vedere că părţile contractante nu au prevăzut o clauză penală, evaluarea convenţională ulterioară producerii prejudiciului neputând avea loc ca urmare a retragerii reprezentantului intimatei de la negocieri, iar evaluarea legală neavând aplicabilitate în speţă (din punctul de vedere al beneficiarului), singura modalitate ce poate fi luată în discuţie este cea judiciară (art. 1084-1086 din Codul civil).
Primul principiu în materie prevede că prejudiciul suferit de creditor datorită neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cesans), contrar celor reţinute de tribunal. Un alt principiu, la care s-a făcut deja referire mai sus, statuează că debitorul nu răspunde, de regulă, decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său. Aceasta, deoarece în materie contractuală este de presupus că părţile şi-au asumat obligaţii numai în măsura consecinţelor pe care le puteau prevedea la momentul când au încheiat actul juridic. Nu în ultimul rând, potrivit unui al treilea principiu, în toate cazurile, este reparabil numai prejudiciul direct, care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea, executarea cu întârziere sau defectuoasă a contractului.
Curtea constată că apelanta a dovedit toate circumstanţele care conduc la aplicarea principiilor mai sus expuse. Astfel, valoarea serviciilor de reparaţie a produselor cu deficienţe de calitate refuzate de beneficiarul extern S.C. K Austria a fost de 71.163,45 euro, la care se adaugă atât contravaloarea reală a transportului (pentru că S.C. M S.R.L. Italia a refacturat în plus 1.330 euro, sumă care nu poate fi imputată societăţii intimate) suportat tot de apelantă şi care se ridică la suma de 4.250 euro, cât şi cheltuielile de logistică, manoperă, deplasare şi de retur în cuantum total de 24.806,49 euro, suma de 5.636 euro, provenită de la alţi clienţi ai S.C. M Italia S.R.L. nefiind facturată către S.C. E S.R.L. Măxineni şi nici înregistrată în contabilitatea acesteia, ceea ce determină neluarea ei în calcul. De asemenea, câtă vreme în contractul nr. 2/01.09.2005 dintre apelantă şi S.C. K Austria nu există nicio clauză care să prevadă că în caz de neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei partea în culpă datorează penalităţi într-un anumit cuantum, este evident că nici suma de 46.389,04 euro cerută de beneficiarul extern apelantei cu acest titlu nu poate fi imputată intimatei drept despăgubiri pentru nerespectarea contractului de prestări-servicii nr. 3/23.01.2007, cererea pârâtei reclamantă reconvenţional, sub acest aspect, fiind neîntemeiată.
Concluzionând, instanţa apreciază că deşi în contractul dintre părţile aflate în litigiu nu au fost prevăzute clauze minimale care să reglementeze modul în care se vor rezolva eventualele deficienţe de calitate ale produselor realizate, este de neacceptat ca partea prestatoare, care a încălcat obligaţiile sale privind executarea unui serviciu de calitate, să nu fie obligată, în temeiul art. 1084-1086 din Codul civil, să suporte consecinţele executării necorespunzătoare a obligaţiilor sale legal asumate, în sensul de a plăti daune-interese co-contractantului, ştiut fiind faptul că executarea este defectuoasă sau necorespunzătoare şi atunci când prestaţia a fost realizată fără respectarea condiţiilor stabilite în standardele uzuale (în executarea unor produse de încălţăminte existând asemenea standarde, după cum a arătat şi specialistul). Raportat la cele stabilite de experţi, intimata trebuie să suporte, în afara contravalorii materiilor prime livrate rămase neutilizate şi a producţiei neterminate, la care a fost obligată de prima instanţă, şi suma de 100.219,94 euro.
Însă, dat fiind faptul că în cazul în care apelanta, în calitate de beneficiar, nu ar fi obligată să plătească intimatei, aşa cum s-a dispus de către judecătorul fondului, contravaloarea facturilor emise de aceasta pentru serviciul prestat, respectiv manopera executată, s-ar ajunge la situaţia în care S.C. E S.R.L. Măxineni s-ar îmbogăţi fără justă cauză în detrimentul S.C. R S.R.L. Sebiş (în sensul că aceasta ar primi contravaloarea încălţămintei livrate partenerilor externi fără să suporte costurile de producţie, deşi a subcontractat acest serviciu către intimată), ceea ce nu ar fi echitabil, Curtea va respinge apelul său cu privire la acest aspect, sentinţa tribunalului care a admis acţiunea principală şi a obligat-o la plata sumei de 195.963,66 lei fiind temeinică şi legală, în baza excepţiei de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) impunându-se doar înlăturarea obligării sale la plata sumei de 9.079,39 lei cu titlu de dobânzi legale, ele nefiind datorate tocmai ca o consecinţă a executării defectuoase a obligaţiilor de către cealaltă parte. Aceasta, întrucât prin invocarea excepţiei menţionate, partea care înţelege să se prevaleze de respectivul mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă (în cazul nostru, plata facturilor emise de prestator), fără ca partea care pretinde această executare (prestatorul serviciului) să-şi execute obligaţia, obţine, fără intervenţia instanţei de judecată, o suspendare a executării propriilor obligaţii până la momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţia ce-i revine, de îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite efectul suspensiv încetând. Evident că, raportat la prevederile art. 1144 şi urm. din Codul civil, cele două obligaţii reciproce se vor stinge până la concurenţa celei mai mici dintre ele, operaţiune juridică care va fi realizată la momentul executării hotărârii, când se va şi stabili care este în lei, la cursul oficial stabilit de banca centrală, echivalentul creanţei apelantei, dat fiind că partea a cerut obligarea intimatei la plata de despăgubiri doar în monedă unică europeană, pe când creanţa acesteia din urmă este în lei.
În speţă, contrar celor afirmate de intimată, nu este aplicabil principiul solve et repete pentru simplul motiv că în contractul dintre părţi nu s-a prevăzut o asemenea clauză, în virtutea căreia o reclamaţie de calitate sau de cantitate a cumpărătorului nu poate fi invocată ca temei al refuzului de plată ori pentru amânarea plăţii. Ca atare, societatea debitoare avea tot dreptul că opună creditorului său excepţii izvorând din neîndeplinirea obligaţiei chiar înainte de a fi plătit integral preţul sau prestaţia la care era obligată prin contract.
Nu în ultimul rând, nici suma de 54.608,32 euro, reprezentând pretins profit nerealizat de către apelantă, deşi, în principiu, nu poate fi exclusă din categoria prejudiciilor directe la care ar putea fi obligată intimata, nefiind dovedită în niciun fel, nu poate fi acceptată de Curte, partea neconformându-se exigenţelor impuse de art. 1169 din Codul civil şi de alin. (1) al art. 129 din Codul de procedură civilă, doar arătarea unei anumite sume, despre care se afirmă numai, că ar reprezenta profit nerealizat nefiind suficientă pentru a determina convingerea instanţei că cererea de chemare în judecată este întemeiată în această privinţă. De altfel, din concluziile scrise formulate de apelantă rezultă că aceasta face confuzie între profitul nerealizat şi penalităţile facturate de partenerii săi străini (în sumă totală de 86.389,04 euro), considerând că această sumă reprezintă profitul său nerealizat, pe care nu l-a cerut în totalitate, ci doar în limita a 54.608,32 euro.
Susţinerile intimatei privitoare la faptul că înscrisurile prezentate de apelantă pentru dovedirea prejudiciului nu ar avea valoare juridică, reprezentând, de fapt, o sumă de acte fără nicio forţă probantă, care nu pot face dovada pagubei pretins cauzate, cu atât mai mult cu cât contractul încheiat cu S.C. M Italia S.R.L. şi S.C. M S.A.A. nu este ştampilat, nu are număr de înregistrare, iar administratorul F.F. l-a semnat atât pentru reclamantă, cât şi pentru S.C. M Italia S.R.L., nu pot fi primite, fiind contrazise de concluziile expertului contabil, care a arătat, în răspunsul la obiectivul nr. 5 propus de pârâta reclamantă reconvenţional, că deşi nu se poate pronunţa asupra corectitudinii facturilor depuse la dosar, acestea sunt înregistrate în contabilitatea societăţii (adică nu sunt fictive) şi au valoare fiscală (în răspunsul la obiectivul nr. 1 propus de reclamanta pârâtă reconvenţional), lipsa unui număr de înregistrare al contractului de prestări-servicii din 15 mai 2007 neputând atrage nevalabilitatea convenţiei, fiind vorba de un act juridic consensual, iar semnarea lui de două ori de către dl. F.F. se explică doar prin faptul că această persoană reprezintă atât societatea apelantă, cât şi firma care a intermediat perfectarea contractului de reparaţie cu o altă societatea italiană (S.C. M S.A.A.), lucru neinterzis de lege, lipsa ştampilei neatrăgând nevaliditatea contractului câtă vreme el este semnat de reprezentantul legal al persoanei juridice. Împrejurarea, reală de altfel, că unele dintre facturile emise de partenerii externi ai apelantei au tipărită data transmiterii lor (data imprimată de aparatul fax), care este ulterioară datei înregistrării acţiunii la tribunal, nu este de natură să determine înlăturarea lor ca şi mijloace de probă, daunele solicitate şi probate trebuind a fi luate în considerare chiar dacă apelanta nu a emis încă, la rândul său, facturi pe seama intimatei, această chestiune fiind una pur contabilă şi nu una juridică.
