Contestație decizie de concediere. Decizia 289/2009. Curtea de Apel Constanta

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 289/CM

Ședința publică din data de 1 iunie 2009

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale

PREȘEDINTE: Răzvan Anghel

JUDECĂTORI: Răzvan Anghel, Maria Apostol Jelena Zalman

– –

Grefier – – –

S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenta reclamantă, domiciliată în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 95/23.01.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă “”, cu sediul în Port, 54, județul C, având ca obiect contestație decizie de concediere.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 26.05.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea în cauză la data de 28.05.2009 și 1.06.2009, când a pronunțat următoarea hotărâre:

CURTEA

Cu privire la recursul civil de față:

a declarat recurs la 27.03.2009 împotriva sentinței civile nr. 95/23.01.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În fapt:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 4 iunie 2008, reclamanta a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta “”:

– anularea deciziei nr. 354/6.05.2008 ca nelegală și netemeinică;

– repunerea părților în situația anterioară în sensul menținerii în funcția de Oficiu Juridic conform contractului individual de muncă încheiat cu pârâta ca o consecință ce derivă din anularea deciziei menționate și prevăzute în art. 78 alin. 2 Codul muncii;

– obligarea la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat ca salariat conform art. 78 Codul muncii;

– obligarea pârâtei să respecte prevederile art. 72 din CCM la nivel de Transporturi în sensul constituirii comisiei pentru negocierea contractelor individuale de muncă și pentru angajații existenți în societate la momentul venirii noii conduceri respectiv aprilie 2007, inclusiv al reclamantei;

– obligarea pârâtei să plătească drepturile salariale cu titlu de primă de celeritate pe ultimii 3 ani și pe care nu mi le-a plătit, actualizate cu rata inflației;

– obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești conform CCM 2006-2007 prelungit și pentru anul 2008 așa cum rezultă din prevederile art. 7 pct. 3 din contractul menționat care constau în acordarea primei de Paște, de C, de Ziua Lucrătorului, precum și a primei de vacanță, pentru anul 2007-2008 conform art. 96 din contractul mai sus menționat.

În subsidiar, solicită obligarea pârâtei la plata a 10 salarii medii pe societate conform art. 132.1 din CCM, valabil și în 2008, dacă se constată că decizia nr. 354/6.05.2008 a fost emisă în condiții de legalitate.

În considerente s-a arătat că în perioada 3.03.2008-6.06.2008 a avut loc procedura de concediere colectivă ca urmare a reorganizării societății prin desființarea unor posturi, concediere pe care o consideră lovită de nulitate absolută, deoarece s-a desfășurat cu încălcarea gravă a prevederilor legale și fără o analizare corectă și temeinică, motiv pentru care solicită anularea deciziei nr. 354/6.05.2008 emisă în cadrul acestei proceduri, prin care i s-a desființat postul și a fost concediată pentru următoarele motive:

Nerespectarea art. 69 Codul muncii coroborat cu art. 79 lit. “a, b, c, din Contractul Colectiv de Muncă la nivel Național care stabilesc în sarcina angajatorului obligația de a iniția în timp util în scopul punerii de acord consultări cu sindicatul sau cu reprezentanții salariaților – referitoare la cel puțin – metodele și mijloacele de evitare a concedierii colective sau de reducere numărului de angajați concediați dar și de atenuare a consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale ce vizează formele de sprijin pentru recalificare și reconversie profesională.

Ori, în cauza de față, din informațiile furnizate de președintele sindicatului lucrătorilor portuari rezultă indubitabil că sindicatul a fost practic pus în fața faptului împlinit, căci de luarea măsurii concedierii colective a unui număr de 187 de angajați a fost informat direct prin notificarea primită în 3.03.2008.

A susținut reclamanta că prevederile legale privitoare la procedura prealabilă necesară și obligatorie de consultare cu partenerii sociali, în speța de față – Sindicatul Lucrătorului – nu au fost respectate, motiv pentru care și decizia de concediere este nelegală și nu-și poate produce efecte.

Reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 2357/3.03.2008, astfel cum aceasta a fost modificată prin -ul nr. 2580/7.03.2008, s-a stabilit că: “Începerea concedierilor va avea loc în minim 60 de zile calendaristice și maxim 70 de zile calendaristice de la primirea de către Sindicat a prezentei notificări”. Decizia de concediere a fost însă emisă în data de 6.05.2008, adică în termen de 60 de zile de la data emiterii acestui.

Data emiterii -ului nu este însă similară cu data primirii acestuia de către reprezentantul sindicatului, care este 10.03.2008.

Mai mult, la 6.05.2008, când a fost emisă decizia de concediere, termenul minim de 60 de zile nu era împlinit, acesta epuizându-se la 9.05.2008.

Nerespectarea prevederilor art. 71 Codul muncii în sensul că – angajatorul nu a răspuns în scris și motivat la propunerile formulate de sindicat astfel că a ignorat și încălcat obligația instituită de acest articol, iar măsura luată – concedierea nu poate fi considerată ca o măsură legală, ea fiind luată în mod arbitrar și subiectiv.

Precizează că sindicatul deși nu a fost consultat, a informat administrația despre caracterul nelegal al măsurii ce se dorește a se aplica și a propus reluarea procedurii pe baze legale însă nu a fost avută în vedere această propunere.

Mai mult, sindicatul a propus și un set de măsuri menite să atenueze consecințele negative ale concedierii colective însă acestea au rămas fără ecou.

A arătat, totodată că o consultare cu sindicatul in probleme legate de reorganizare a activității societății era absolut necesară și benefica pentru că s-ar fi înlăturat aspectele legate de necorelarea între numărul de angajați existenți și cei disponibilizați cu necesarul de personal prevăzut în fișa tehnică a utilajului, și astfel se preîntâmpina luarea unor măsuri arbitrare care au condus inclusiv la accidente dar și la amenzi din partea Inspectoratului Teritorial d e Muncă C, așa cum s-a întâmplat în aprilie 2008 când s-a produs accidentul mortal la navă.

Au fost ignorate și dispozițiile cuprinse în art. 79 lit. “b” din Contractul Colectiv la Nivel Național și art. 81alin. 1 lit. “b” din Contractul Colectiv la Nivel Transporturi care stabilesc obligația Consiliului de Administrație de a lua în discuție și de a analiza obiecțiile și propunerile înaintate de sindicat însă evident anterior luării hotărârii de concediere a salariaților, fapt ce dovedește că decizia de concediere este nelegal luată și fără a respecta nicio procedură astfel că nu poate să-și producă efecte.

După sesizarea sindicatului în legătură cu nelegalitatea procedurii de reorganizare ce implica concedierea colectivă pârâta a dorit să “acopere” viciile de procedură prin trimiterea unui înscris ce nu poate fi calificat în niciun fel prin care a prelungit procedura însă acesta nu acoperă viciile grave ale procedurii, motiv pentru care discuțiile și consultările cu sindicatul sunt tardive.

Acordarea unui termen mai pentru emiterea deciziilor de concediere care în viziunea administrației ar fi acoperit viciul inițial nu a condus la niciun rezultat pentru că în acest interval de timp de cca. 30 zile s-a așteptat pur și simplu trecerea timpului deoarece nu au avut loc consultări sau discuții între părți.

În conformitate cu prevederile art. 65 alin. 2 Codul muncii măsura desființării locului de muncă să fie considerată legală și temeinică trebuie că desființarea să fie efectivă și să aibă la bază o cauză reală și serioasă.

Desființarea postului a fost justificată de declinul financiar din ultimii ani dar acest aspect nu a fost avut în vedere când s-au stabilit pentru noii veniți salarii disproporționat de mari față de cele ale personalului existent în societate.

Susține reclamanta faptul că societatea a fost nevoită să plătească angajaților 75% din salariul tarifar și sporul de vechime pentru perioada cât nu s-a lucrat, totalul orelor de timp nelucrat însemnând 21.500 ore, echivalentul a 2.687 zile lucrătoare, însă că ilustrarea de către pârâtă a acestui aspect dovedește dacă mai era cazul că actuala conducere a practicat un management defectuos pentru că nu a asigurat fronturi de lucru pentru angajați pe de o parte, iar pe de altă parte este de neînțeles de ce nu s-a trecut la măsura reorganizării activității societății din momentul în care s-au constatat aceste neajunsuri.

Pentru aceste considerente apreciază că prin disponibilizarea personalului de la departamentul juridic nu se stopează declinul societății și motivația de ordin economic nu se constituie într-o motivare serioasă, reală și temeinică pentru a justifica desființarea oficiului juridic ce cuprindea postul de șef oficiu juridic și de .

Obligarea pârâtei “” să respecte prevederile art. 72 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Transporturi în sensul constituirii comisiei pentru negocierea contractelor individuale de muncă și pentru angajații existenți în societate la momentul venirii noii conduceri respectiv aprilie 2007, inclusiv al reclamantei.

Obligarea societății să-i plătească drepturile ce i se cuvin cu titlu de primă de celeritate pe ultimii 3 ani. Această obligație fiind stabilită și prevăzută atât prin Contractul Colectiv de Muncă din “” încheiat pentru anii 2006-2007 și prelungit în 2008 conform art. 7 pct. 3, cât și în Contractul Colectiv de Muncă de la nivelul Transporturi 2007, 2008-2010, art. 43 pct. “d”, obligație ce nu a fost adusă la îndeplinire de pârâtă deși au fost încasate sume apreciabile cu acest titlu. La încheierea Contractului Colectiv de Muncă “” pentru anii 2006-2007, contract încheiat și pentru anul 2008, părțile, respectiv administrația și sindicatul au negociat și stabilit ca salariații să primească prima de vacanță, prima pentru sărbătorirea Cului, a și a Zilei Lucrătorului – 15 august.

Întrucât din decizia de concediere rezultă că la încetarea raporturilor de muncă societatea îi va acorda o plată compensatorie reprezentând contravaloarea a 6 salarii tarifare brute negociate conform art. 80 din Contractul Colectiv de Muncă de la nivelul Transporturi, apreciază că această plată compensatorie trebuia calculată avându-se în vedere dispozițiile art. 132.1 din Contractul Colectiv de Muncă din “” valabil și aplicabil în această situație.

Prin încheierea din 26.09.2008, instanța a respins excepția lipsei calității de reprezentant al pârâtei “” a numitului G, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 24.10.2008 reclamanta renunță la pretențiile privind plata primei pentru Ziua Lucrătorului și prima de vacanță pentru anul 2007.

Pentru considerentele menționate, solicită anularea deciziei de concediere nr. 354/6.05.2008 ca fiind nelegală și netemeinică iar pe cale de consecința solicită reintegrarea cu toate drepturile cuvenite.

Societatea pârâtă a depus întâmpinare, invocând că situația ce a determinat luarea deciziei de către Consiliul de Administrație de a desființa un număr de posturi a constituit o importantă scădere a traficului de mărfuri operat în anul 2007 (la sfârșitul anului fiind înregistrată o scădere a traficului de marfă cu 36% față de anul 2006), dar și greva generală declanșată în data de 26.10.2007 și care a durat aproximativ 3 luni (până la 14.01.2008), care a generat o întrerupere a activității și pe cale de consecință pierderea unor clienți tradiționali.

În dorința stopării declinului financiar în care se găsea societatea, Consiliul de Administrație întrunit la Istanbul în data de 26.02.2008 a ajuns la concluzia că factorii determinanți în rentabilizarea societății sunt: o mai bună coordonare a tuturor activităților compartimentelor și eliminarea dublei subordonări și/sau dublarea posturilor în compartimente diferite precum și folosirea personalului specializat și de asemenea implementarea sistemelor informatizate care să preia o parte din sarcinile care erau realizate la acel moment prin utilizarea factorului uman.

S-a susținut că decizia de concediere a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor prevăzute de lege în această materie.

Potrivit art. 76 Codul muncii, poate fi sancționată cu nulitatea absolută “concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege”. ispozițiile legale care reglementează procedura în cazul concedierilor colective sunt prevăzute de Codul muncii, Capitolul V, Secțiunea a 5-a “Concedierea colectivă. Informarea, consultarea salariaților și procedura concedierii colective”, art. 68-72.

S- apreciat că nerespectarea de către angajator a obligațiilor aferente concedierilor colective, stabilite convențional prin contracte colective de muncă, nu poate fi sancționată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere întemeiată pe dispozițiile art. 76 Codul muncii, deoarece astfel de convenții nu au caracter de act normativ.

Pârâta a solicitat să se constate că în procedura emiterii deciziei de concediere (urmare concedierii colective) au fost respectate toate normele legale.

Astfel, în ședința Consiliului de Administrație s-au analizat motivele care au dus la declinul financiar al societății și soluțiile necesare pentru creșterea eficienței economice, propunându-se desființarea unui număr de 187 de posturi; nu s-a decis însă aplicarea măsurii concedierii colective, ci doar reorganizarea societății și stabilirea posturilor pe care patronatul preconiza să le desființeze .

Dispozițiile legale speciale care reglementează procedura concedierii colective conferă sindicatului în acest caz un statut cu caracter special, de consultant, iar în situația în care, în urma consultărilor cu sindicatul nu se ajunge la nicio soluție de evitare sau de diminuare a numărului concedierilor, angajatorul va decide aplicarea măsurii concedierii colective și desființarea posturile care sunt afectate de această măsură.

Pârâta a menționat că din perspectiva art. 69 alin. (1) Codul muncii, termenul de “timp util” poate fi definit ca fiind un termen limită în care sindicatul își poate formula propunerile privind măsurile de evitare a concedierilor ori de diminuare a numărului de salariați concediați, respectiv 10 zile de la momentul primirii notificării prevăzute de art. 69 alin. (2) Codul muncii și a informațiilor necesare.

Prin sentința civilă nr. 95/23.01.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta “” C și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor datorate cu titlu de primă de dispatch pentru perioada iunie 2005-mai 2008.

S-a luat act de renunțarea reclamantei la pretențiile privind plata primei de ziua lucrătorului portuar și prima de vacanță pentru anul 2007.

Au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță, în raport de susținerile părților, de probele administrate și de temeiurile în drept aplicabile, a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta contestă decizia de încetare a contractului său individual de muncă urmare concedierii (art. 65 și 66 Codul muncii ) prin prisma nelegalității procedurii de concediere colectivă operate în “” începând cu luna februarie 2008.

A fost invocată încălcarea prevederilor cuprinse în secțiunea 5 capitolului V din Codul muncii, referitoare la concedierea colectivă, cât și a celor menționate în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, apreciindu-se că sunt incidente prevederile art. 76 Codul muncii potrivit cărora ” Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”.

În analiza legalității concedierii reclamantei prin prisma concedierii colective desfășurate în cadrul societății, vor fi avute în vedere următoarele aspecte:

a) cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 69 Codul muncii și art. 79 lit. “a-c” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010.

Conform art. 69 (1) “. angajatorul are obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la:

a) metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați;

b) atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați.

(2) În perioada în care au loc consultări, potrivit alin. (1), pentru a permite sindicatului sau reprezentanților salariaților să formuleze propuneri în timp util, angajatorul are obligația să le furnizeze toate informațiile relevante și să le notifice, în scris, următoarele:

a) numărul total și categoriile de salariați;

b) motivele care determină concedierea preconizată;

c) numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere;

d) criteriile avute în vedere, potrivit legii și/sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;

e) măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor;

f) măsurile pentru atenuarea consecințelor concedierii și compensațiile ce urmează să fie acordate salariaților concediați, conform dispozițiilor legale și/sau contractului colectiv de muncă aplicabil;

g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile;

h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaților concediați.

(3) Obligațiile prevăzute la alin. (1) și (2) se mențin indiferent dacă decizia care determină concedierile colective este luată de către angajator sau de o întreprindere care deține controlul asupra angajatorului.

(4) În situația în care decizia care determină concedierile colective este luată de o întreprindere care deține controlul asupra angajatorului, acesta nu se poate prevala, în nerespectarea obligațiilor prevăzute la alin. (1) și (2), de faptul că întreprinderea respectivă nu i-a furnizat informațiile necesare.

Aceleași prevederi se regăsesc și în conținutul art. 79 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 care menționează că: “În cazul în care unitatea este pusă în situația de a efectua concedieri colective, părțile convin asupra respectării următoarelor principii:

a) angajatorul va pune la dispoziția sindicatului justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilitățile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, organizarea de cursuri de calificare, recalificare sau reorientare profesională etc.;

b) justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecțiile și propunerile sindicatului, va fi supusă spre analiză și avizare consiliului de administrație sau, după caz, adunării generale;

c) în cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective, acesta are obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la:

▪ metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați;

▪ atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați.

Prin sintagma timp util se înțelege:

– la întreprinderile cu un efectiv sub 100 de salariați, cu 15 zile înainte de notificarea prevăzută la art. 71¹Codul muncii, cu modificările ulterioare;

– la întreprinderile cu 101-250 de salariați, cu 20 de zile înainte de notificarea prevăzută la art. 71¹Codul muncii, cu modificările ulterioare;

– la întreprinderile cu peste 250 de salariați, cu 30 de zile înainte de notificarea prevăzută la art. 71¹Codul muncii, cu modificările ulterioare”.

Reclamanta a precizat că, în speță, angajatorul nu a inițiat niciun fel de consultări cu sindicatul.

Susținerea reclamantei, în sensul că nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea absolută a procedurii concedierii, nu este, însă, fondată, în măsura în care legea impune angajatorului, conform art. 69 alin. 1 Codul muncii, doar obligația de a iniția consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire la: metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați, precum și la posibilitățile de atenuare a consecințelor concedierii.

Nicio dispoziție legală nu impune și nici nu sancționează cu nulitatea absolută situația invocată de către reclamantă, anume, stabilirea de către angajator, în forul de conducere și fără invitarea reprezentanților salariaților, a măsurilor de concediere colectivă.

Ceea ce reglementează dispozițiile art. 69 Codul muncii este obligația informării sindicatului asupra intenției de realizare a unor concedieri colective, de a se iniția în acest sens consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informațiilor necesare identificării soluțiilor (motivația măsurii preconizate, numărul și categoriile de salariați afectați etc.).

Această obligație legală vine în concordanță cu cele statuate prin art. 70 și art. 71¹Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor scrise. Ori, aceste obligații au fost îndeplinite în cauză.

S-a reținut, astfel că, în speță, societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Lucrătorilor i (ca de altfel și și C) o notificare fondată pe dispozițiile art. 69 alin. 2 Codul muncii la data de 3.03.2008, reprezentatul sindicatului primind sub semnătură acest înscris.

Între data primirii acestei notificări și cea emisă în condițiile art. 71¹Codul muncii (înregistrată la instituții și primită de sindicat la 4.04.2008) sunt mai mult de 30 de zile calendaristice, norma de trimitere nefăcând distincție sub aspectul modalității de calcul (zile calendaristice sau zile lucrătoare).

Faptul că acest termen a fost respectat este demonstrat, de altfel, de formularea, la 21.03.2008 (și înaintarea cu adresa nr. 3301 din aceeași dată), a propunerilor sindicale.

Prin urmare nu se poate reține că sindicatul a fost informat direct, prin notificarea din 3.03.2008 asupra unei decizii de realizare a concedierii colective și că o asemenea ipoteză nu a permis discutarea măsurilor ce se impun.

Această susținere este contrazisă de altfel de împrejurarea că ulterior, patronatul a înțeles înțelege să extindă perioada de punere în aplicare a măsurii preconizate, o asemenea situație fiind în sprijinul reprezentanților salariaților și în favoarea angajaților vizați de concedierea colectivă.

Pe cale de consecință, acest motiv de nulitate a fost respins.

b) Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 71 Codul muncii.

Potrivit art. 71 alin. (2) “Angajatorul are obligația de a răspunde în scris și motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora, “Propunerile au fost înaintate sub nr. 3301/21.03.2008; prin decizia Consiliului de Administrație al “” din data de 26.03.2008 aceste propuneri au primit, în urma analizării, o soluționare defavorabilă, comunicată prin adresa nr. 3487 din 26.03.2008, sindicatului, cu prezentarea punctuală a considerentelor patronatului.

În consecință, această apărare, fondată pe dispozițiile art. 71 Codul muncii, este nefondată.

c) Cu privire la ignorarea dispozițiilor art. 79 lit. “b” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 și art. 81 alin. 1 lit. “b” din CCM la nivel Transporturi.

Conform art. 79, “n cazul în care unitatea este pusă în situația de a efectua concedieri colective, părțile convin asupra respectării următoarelor principii:

b) justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecțiile și propunerile sindicatului, va fi supusă spre analiză și avizare consiliului de administrație sau, după caz, adunării generale”, precum și textul art. 81 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3/11.02.2008, dispune în sensul că, “În cazul în care unitatea este pusă în situația de a efectua reduceri de personal, ca urmare a restrângerii activității, retehnologizării, automatizării și robotizării procesului de producție, părțile convin asupra respectării următoarelor principii:

b) justificarea tehnico-economică împreună cu obiecțiile și propunerile organizației sindicale vor fi supuse spre analiză și avizare consiliului de administrație sau, după caz, adunării generale a acționarilor”.

Astfel cum s-a arătat în precedent, dispoziția nu este de natură să completeze, în sensul denaturării normelor legale și nici nu este susceptibilă a produce vreo nulitate câtă vreme situația a fost supusă spre analiză și avizare Consiliului de administrație din 26.02.2008 unde s-a decis că stoparea declinului financiar nu poate fi realizat decât prin creșterea eficienței economice, aceste motive fiind analizate în Decizia CA din 26.02.2008. Aceste prevederi urmăresc protejarea dreptului salariaților de a cunoaște, prin intermediul sindicatelor, situația economică a societății și de a face în termen util și în deplină cunoștință de cauză propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.

Astfel cum s-a arătat și în precedent, însă, această obligație a fost respectată de către patronat și pe cale de consecință, a fost apreciată ca nerelevantă în cauză această susținere de nelegalitate.

d) susținerile reclamantei referitoare la legalitatea prevederile art. 65 alin. 2 Codul muncii vizând ” Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă”.

În acest context, s-a avut în vedere faptul că documentația prezentată la dosar (decizia Consiliului de Administrație întrunit la 26.02.2008, organigrama anterioară și ulterioară concedierii colective, raportul administratorilor societății pentru perioada 1.01.-31.12.2007, hotărârea AGA din 17.04.2008 cu privire la aprobarea situației financiare a societății) atestă că “” a finalizat anul 2007 cu pierderi în ansamblul înregistrării unor cheltuieli totale mai mari decât veniturile, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacități de producție naționale în domeniul produselor chimice, dar și de greva generală a salariaților, derulată pe perioada 26.10.2007-14.01.2008, care au condus la neoperarea în cursul lunii noiembrie a niciunei nave și operarea în luna decembrie 2007 unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeași perioadă a anului precedent.

Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivație pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situația economico-financiară a societății, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată și prezentată sindicatului în raport de situația efectivă a posturilor.

Împrejurarea că situația economică și financiară precară a fost generată sau nu de managementul defectuos al actualei conduceri a societății, astfel cum se invocă prin acțiune (achiziționarea de mijloace de transport și echipamente și neutilizate, acordarea preferențială de salarii majorate, neasigurarea fronturilor de lucru, etc.) nu poate fi analizată din perspectiva legalității și oportunității concedierii colective; aceste aspecte țin însă de controlul exercitat în considerarea atribuțiilor legale de către sindicat, care nu are doar rolul de a negocia și semna contractul colectiv de muncă, dar și pe cel de a asigura protecția socială a salariaților și de a-și informa membrii asupra măsurilor preconizate de angajator.

Nu au fost reținute nici aprecierile referitoare la ineficacitatea măsurii de reducere a posturilor din cadrul departamentului juridic, urmare externalizării activității de asistență juridică. În analiza costului și a justificării economice a măsurii nu se poate porni de la prezumția că motivul real al desființării postului de șef oficiu juridic l-ar constitui interesul încheierii unui contract de consultanță; pe de altă parte, eficiența măsurii nu poate fi privită doar prin raportarea valorii contractului de prestări servicii ce urmează a fi încheiat, la cuantumul drepturilor salariale primite de către proprii salariați, ci doar în ansamblul elementelor de venituri și cheltuieli ale societății, după finalizarea reorganizării.

e) neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a respecta art. 72 din Transport, în sensul constituirii comisiei pentru negocierea contractelor individuale de muncă și pentru angajații existenți în societate la momentul venirii noii conduceri (în luna aprilie 2007).

În ansamblul considerentelor dezvoltate mai sus, s-a reținut că situația evocată extrapolează verificarea temeiurilor de legalitate ale măsurii de concediere colectivă la chestiuni anterioare datei reorganizării.

Faptul că la data modificării structurii acționariatului noua conducere nu a înțeles să respecte obligația menționată putea constitui premisa nașterii dreptului sindicatului reprezentativ de a iniția măsurile specifice, necesare negocierii contractelor.

Pe cale de consecință, s-a reținut că, în raport de considerentele dezvoltate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, procedura concedierii colective nu a fost inițiată și derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantei a fost legală și temeinică.

f) În ce privește capătul de cerere subsidiar, vizând obligarea societății la plata diferențelor rezultate din drepturile corespunzătoare salariilor compensatorii, conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, înregistrat sub nr. 19510/27.09.2006 la.

Considerentele formulate asupra acestor pretenții au relevanță și aplicabilitate și în contextul celorlalte pretenții bănești ale reclamantului, întrucât țin de interpretarea unei situații juridice – valabilitatea sau, dimpotrivă, încetarea efectelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Principalele poziții formulate de părți în acest context au pornit de la următoarele premise:

Reclamanta: CCM la nivel de unitate a fost înregistrat conform art. 25 din Legea nr. 130/1996, republicată, la data de 27.09.2006, dar părțile semnaseră actul la 31.07.2006 și conveniseră că perioada de valabilitate a acestuia să fie până la 31.08.2007; prin urmare, în virtutea art. 7 alin. 3 din contract, intenția de denunțare a contractului făcută de reprezentanții patronatului cu mai puțin de 30 de zile calculate până la 31.08.2007, lipsește de eficiență acest demers, iar contractul colectiv este prorogat prin voința părților (legea părților), pentru încă un an.

Pârâta: Contractul colectiv de muncă produce efecte, conform aceluiași text de lege, de la data înregistrării lui, iar potrivit art. 242 Codul muncii, acesta se încheie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni; prin urmare, stabilirea valabilității contractului până la 31.08.2007 și implicit calculul celor 30 de zile de denunțare unilaterală prin raportare la data menționată nu sunt întemeiate. Contractul nu poate fi considerat a fi în vigoare câtă vreme sindicatul a declanșat conflictul de interese și greva generală.

În analiza acestor puncte de vedere va fi considerat ca legal și temeinic cel dezvoltat de societatea pârâtă.

Astfel, art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, stabilește că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării (în speță, 27.09.2006), părțile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară) celei de înregistrare.

Articolul 23 alin. 1 din lege dispune, totodată, că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.

Ori, în cauză, textul enunțat, coroborat cu cel al art. 25 alin. 3, atestă că CCM la nivel de societate putea să-și producă în mod legal efectele până la 27.09.2007.

Mai mult, art. 13 din Legea nr. 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilității unui contract colectiv de muncă salariații nu pot declanșa conflicte de interese, cu excepțiile strict prevăzute (inaplicabile în litigiu). În cauză, însă, la data de 4.10.2007 Sindicatul Lucrătorilor iaî nregistrat cererea de conciliere prealabilă, invocând existența unui conflict de interese având ca principal obiectiv încheierea unui nou contract colectiv de muncă la nivel de unitate.

În documentația transmisă Direcției de Muncă, sindicatul a precizat că în perioada 27.08.-28.09.2007 au avut loc negocieri între partenerii sociali pentru a se ajunge la modificarea anumitor clauze ale contractului; în cadrul conflictului de interese a fost parcursă procedura concilierii, iar la 23.10.2007 a fost anunțată greva generală.

În aceste condiții, opinia exprimată de către reclamanta potrivit căreia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și-a produs efectele și ulterior datei de 27.09.2007 este în neconcordanță cu probele administrate, cu atât mai mult cu cât legalitatea grevei a fost recunoscută de instanțele judecătorești.

Pornind de la acest punct de vedere, s-a reținut că după data menționată, niciuna dintre clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai putea să producă efecte, fiind incidente, într-o asemenea situație, prevederile contractului colectiv aplicabil la nivel superior – în speță, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 6 din 17.04.2006.

Textul aplicabil era, așadar cel al art. 79, care prevedea că la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Nu s-a contestat acordarea acestor compensații, astfel cum de altfel a susținut și societatea.

Față de considerentele arătate, s-a reținut că reclamanta nu este îndreptățită la plata altor compensații la concediere, rezultate din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

g) Aceleași considerente ca în precedent, legate de valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior datei de 27.09.2007, au fost avute în vedere și în raport de pretențiile vizând plata primei de C pe anul 2007 și a celei de Paști pe anul 2008, invocate și întemeiate în acțiune prin raportare la prevederile art. 96 din CCM la nivel de unitate.

Aceste drepturi de natură salarială nu sunt cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel superior (respectiv, cât privește prima de C, în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 6 din 17.04.2006, iar cât privește prima de Paști 2008, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 3 din 11.02.2008, motiv pentru care aceste pretenții nu pot fi întemeiate nici pe dispoziții ale acestor contracte.

h) Cât privește plata primei de vacanță pe anul 2007și a primei pentru ziua lucrătorului portuar, pentru același an s-a reținut că reclamanta a renunțat la aceste pretenții, pe baza probelor administrate, ce atestă achitarea sumelor datorate de angajator în cursul lunii septembrie 2007.

i) În fine, cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 10.734,47 lei cu titlu de dispatch pentru perioada 1.01.2007-31.06.2007, instanța a reținut următoarele aspecte:

Prin Actul adițional la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007 încheiat la 18.12.2006 și înregistrat la. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat textul art. 42, în sensul că la lit. “d” s-a consemnat, prin voința partenerilor sociali semnatari, că: “În domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit, direct la încasarea acesteia”.

Conform art. 11 alin. 1 lit. “c” din Legea nr. 130/1996, republicată, “clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează: – pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă”.

Consecința directă a stabilirii destinației primei de operare cu celeritate de către părțile semnatare ale contractului colectiv pe ramură, o reprezintă nașterea, în persoana beneficiarilor, a dreptului de a primi – în măsura încasării de către operatorul portuar a unor sume cu acest titlu – a premiului de natură salarială.

Modalitatea în care prima de dispatch urmează să fie repartizată egal sau, dimpotrivă, în directă corelare cu contribuția dusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă însă o chestiune ce urmează a fi stabilită de Comisia Paritară și soluționată de comun acord sau prin mediere de către partenerii sociali.

În absența unei modalități clare de partajare a premiilor rezultate în acest mod, instanța nu se poate subroga rolului partenerilor sociali, iar dezacordul părților ori dezinteresul manifest al uneia dintre părțile contractante în a stabili în Comisia paritară criteriile necesare valorificării acestui drept de natură salarială implică alte pârghii procedurale.

Faptul că participarea personalului (inclusiv a celui ) la repartizarea acestor sume s-a fundamentat pe un principiu de echitate, în sensul că salariații au primit sume considerabil egale cu acest titlu, nu îndreptățește la acest moment instanța să aplice același criteriu; acest aspect nu însă dreptul salariatului ca, pe baza unui titlu executoriu, să-și asigure demersurile de executare, pentru plata efectivă a sumelor datorate.

Acesta este considerentul pentru care nu a fost reținută ca fiind concludentă în cauză efectuarea unei expertize contabile judiciare, după cum nu va fi recunoscută în favoarea reclamantei nici suma pretinsă prin acțiune cu acest titlu, întrucât calculul abstract efectuat în cauză excede prevederilor contractuale aplicabile.

Pe cale de consecință, a fost admis acest capăt de cerere, în sensul că pârâta va fi obligată să plătească reclamantei suma datorată ca primă de dispatch corespunzătoare perioadei iunie 2005-mai 2008.

Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat, în esență, următoarele:

În privința considerațiunilor generale legate de respectarea procedurilor legale necesare a fi parcurse la luarea măsurii concedierii colective, instanța a apreciat că aceste proceduri au fost respectate de intimata pârâtă “”, în sensul că art. 69 Codul muncii impune angajatorului doar obligația de a iniția consultări cu sindicatul referitoare la metodele și mijloacele de evitare a concedierilor și de reducere a numărului de angajați concediați, informând sindicatul – reprezentanții salariaților – asupra intenției de realizare a concedierii cu prezentarea motivației, obligație prevăzută și în art. 79 lit. “b” din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național pe anii 2007-2010 și în art. 81 alin. 1 lit. “b” din Contractul Colectiv de Muncă Transporturi pe anii 2008-2010, reținând în mod greșit faptul că sindicatului i-au fost prezentate aceste înscrisuri, câtă vreme din adresele existente la dosar rezultă că la data de 21.03.2008 când sindicatul a prezentat propunerile sale privind evitarea concedierilor și reducerea numărului de angajați concediați a solicitat și înscrisurile necesare privind justificarea economico-financiară.

În mod greșit instanța a reținut că a fost respectată obligația prevăzută în art. 71 Codul muncii, în sensul că pârâta a răspuns în timp și motivat la propunerile sindicatului, însă faptul că răspunsul pârâtei nu a convenit sindicatului nu echivalează cu lipsa unui răspuns.

Susținerea de către instanță a faptului că propunerile și sugestiile sindicatului au fost analizate de Administrație prin decizia din 26.02.2008, dovedește o greșită imagine asupra situației existente și a evoluției în timp a schimbului de corespondență dintre părți.

În fapt, art. 79 lit. “b” din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național și art. 81 alin. 1 lit. “b” din Contractul Colectiv de muncă Transporturi vorbesc de analiza ce trebuia efectuată în Consiliul de Administrație după ce sindicatul ar fi primit justificarea tehnico-economică a măsurii de reorganizare, însoțită de punctul de vedere al partenerului social – sindicatul – care trebuia să fie prezent la discutarea acestei situații. Prin interpretarea dată cerinței prevăzute de art. 79 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național și art. 81 din Contractul Colectiv de muncă Transporturi instanța a pronunțat o soluție netemeinică bazată pe o contradicție de raționament.

Referitor la aprecierea instanței că în cauză au fost respectate prevederile art. 65 alin. 2 Codul muncii, care prevăd că “desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă”, consideră greșită această apreciere deoarece instanța nu a analizat toate aspectele pe care le-a invocat în acțiune.

Prin acțiune a criticat ca neîntemeiată această motivare, arătând că acest volum mare de activitate dovedește că atribuțiile posturilor de juriști există și trebuie să se mențină în continuare, cu mențiunea că acești juriști au gestionat în bune condițiuni activitatea biroului juridic o perioadă lungă de timp (peste 17 ani).

Instanța nu a motivat dacă a fost legală concedierea celor doi juriști și dacă apelarea la servicii de asistență juridică externă se justifică, câtă vreme în societate cei doi juriști au acoperit și gestionat în bune condițiuni activitatea juridică complexă și destul de amplă din cadrul societății.

Dincolo de faptul că instanța a motivat legalitatea și temeinicia măsurii de concediere a recurentei numai din punct de vedere economic și nu prin prisma cerinței impuse de art. 65 alin. 2 Codul muncii, în sensul că măsura să aibă o cauză serioasă și reală, a apreciat că, prin această manieră instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor pentru care a înlăturat apărările recurentei din acțiune, vizând neseriozitatea și nerealismul cauzei care a determinat luarea măsurii concedierii.

Referitor la motivarea instanței în legătură cu susținerea reclamantei că pârâta nu a respectat în 2007 prevederile cuprinse în art. 72 din Contractul Colectiv de Muncă Transporturi, în sensul că nu a constituit comisia de negociere a Contractului Individual de Muncă al angajaților existenți la momentul venirii noii conduceri – respectiv aprilie 2007 – a învederat faptul că, instanța a considerat că această solicitare extrapolează verificarea temeiurilor de legalitate a măsurilor de concediere colectivă, la chestiuni anterioare datei reorganizării, când sindicatul putea să inițieze măsuri specifice care să determine noua conducere să constituie comisia de negociere, este îndreptățită să aprecieze că instanța odată cu acest raționament s-a pronunțat și asupra primului capăt de cerere, în sensul că a respins posibilitatea ca odată cu constatarea temeiniciei sau netemeiniciei decizie să beneficieze, conform art. 78 Codul muncii și de o despăgubire egală cu salariile majorate, reactualizate de care ar fi beneficiat, ori, dacă asupra posibilității de majorare a salariului urmare a negocierii în comisia de negociere a Contractului Individual de Muncă, instanța nu se poate pronunța atunci este de neînțeles cum se va proceda la stabilirea despăgubirii în situația în care ar fi fost admisă acțiunea reclamantei.

Referitor la capătul de cerere, subsidiar, vizând obligarea pârâtei la plata diferențelor rezultate din plata salariilor compensatorii, calculate conform art. 132 din Contractul Colectiv de Muncă a precizat următoarele:

– la registratura Tribunalului Constanța au fost înregistrate peste 120 de contestații împotriva deciziilor emise în procedura de concediere colectivă ce s-a desfășurat în “”, contestații repartizate aleatoriu la cele două complete de judecată, secția civilă, unde dosarele au primit soluții diferite vizând acest capăt de cerere.

Problema ce s-a pus în discuție și pe care instanța a soluționat-o într-o manieră netemeinică și greșită este aceea a valabilității și pentru anul 2008 contractului încheiat în 27.09.2006, contract care la art. 7 pct. 3 prevede că “denunțarea contractului trebuie făcută cu 30 de zile înainte de expirarea duratei de valabilitate”, iar în art. 7.1 se precizează că acest contract este valabil până la data de 31.08.2007.

Pentru solicitarea de acordare a primei de C pentru anul 2007 și prima de Paște 2008, instanța apelează la același raționament legat de faptul că aceste drepturi de natură salarială erau prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat în “” în 27.09.2006, valabil până în 27.09.2007 și care, pentru motivația prezentată anterior nu și-a prelungit valabilitatea, astfel că nu mai există temei pentru această solicitare, căci Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de Transporturi aplicabil în această situație nu prevede astfel de prime.

Referitor la capătul de cerere privind plata primei de despatch-money pe ultimii 3 ani, respectiv pentru perioada iunie 2005-mai 2008, în sumă de 10.734,47 lei, urmează a constata că, deși în considerentele sentinței se menționează corect că se solicită prima de celeritate pe 3 ani, când se analizează acest capăt de cerere, se apreciază că se solicită plata despatch-money pe perioada 1.01.2007-31.06.2007, această neconcordanță însă nu influențează asupra hotărârii luate, căci instanța nu s-a pronunțat asupra sumei solicitate, ci s-a pronunțat numai asupra faptului că pârâta va trebui să-i plătească reclamantei suma “cuvenită” cu titlu de despatch-money în perioada iunie 2005-mai 2008, fără a stabili această sumă.

Recursul este fondat și va fi admis cu consecința casării în parte a sentinței atacate, având în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

a) Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 71¹Codul muncii:

Alineatul 1 al textului indicat precizează că: “În situația în care ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, potrivit art. 69 și 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligația de a notifica în scris inspectoratul Teritorial d e muncă și agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, cu cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.

Recurenta critică hotărârea raportat la împrejurarea că măsura concedierii colective s-a hotărât de Consiliul de Administrație la 26.02.2008, la a cărui ședință sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.

Legea impune în conformitate cu art. 69 alin. 1 Codul muncii doar obligația de a iniția consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire la metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați, precum și la posibilitatea de atenuare a consecințelor concedierii.

Nicio dispoziție legală nu impune și nici nu sancționează cu nulitatea absolută situația invocată de către reclamanta recurentă, anume, stabilirea de către angajator, în forul de conducere și fără invitarea reprezentanților salariaților, a măsurilor de concediere colectivă.

Articolul art. 69 Codul muncii reglementează obligația informării sindicatelor asupra intenției de realizare a unor concedieri colective, de a se iniția în acest sens consultări cu partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informațiilor necesare identificării soluțiilor (motivația măsurii preconizate, numărul și categoriile de salariați afectați).

Obligația instituită de art. 69 Codul muncii vine în concordanță cu cele statuate prin art. 70 și art. 71¹Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor, iar aceste obligații au fost îndeplinite în cauză.

b) Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național:

Recurenta critică hotărârea cu motivarea că Tribunalul nu a sancționat în mod corespunzător încălcarea săvârșită de patronat prin nerespectarea termenului de 30 de zile între momentul notificării intenției de realizare a concedierii colective și aplicarea măsurii, respectiv 4.04.2008.

Articolul 69 Codul muncii nu explicitează noțiunea de “timp util”, astfel că art. 79 din CCM la nivel de ramură prevede următoarele: “Prin sintagma timp util se înțelege: – la întreprinderile cu peste 250 de salariați, cu 30 de zile înainte de notificarea prevăzută la art. 71¹din Codul muncii, cu modificările ulterioare”.

În speță, societatea a comunicat Sindicatului Lucrătorilor i încă de la 3.03.2008 intenția de concediere colectivă, astfel cum rezultă din ul la Notificarea nr. 2357/3.03.2008 înregistrat sub nr. 2580 din 7.03.2008 și primit de reprezentanții sindicatului în data de 10.03.2008.

c) În privința emiterii deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunțare a intenției de concediere colectivă, conform dispozițiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național și art. 71¹din Codul muncii și această critică este nefondată.

Recurenta apreciază că prin emiterea deciziei de concediere la 6.05.2008 au trecut numai 56 de zile – prin raportare la 10.03.2008 momentul transmiterii notificării de concediere – și nu 60 de zile, cum prevăd dispozițiile art. 79 din prin raportare la art. 71¹Codul muncii.

Motivarea referitoare la modalitatea de calcul a acestei perioade – anume cu luarea în calcul a zilei de comunicare către reprezentantul sindical a la notificare – este neîntemeiată, întrucât termenul de inițiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul și-a făcut intenția de reorganizare și concediere colectivă, în speță la 3.03.2008.

Articolul 71¹Codul muncii, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text. Ori, în cauză, față de data de 4.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 71¹Codul muncii, emiterea deciziei reclamantului a respectat această cerință legală.

d) O altă critică vizează nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale, cu 45 de zile înaintea luării măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Textul art. 81 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008- 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3/11.02.2008 dispune în sensul că, în cazul reducerilor de personal efectuate la societățile supuse acestor CCM, determinate de restrângerea activității, retehnologizare, automatizare și robotizare a procesului de producție, patronul va pune la dispoziția organizației sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare – justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilitățile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc. precum și va informa organizația sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariați.

Ne însușim considerentele Tribunalului Constanța, în sensul că acest termen nu se constituie într-o condiție de validitate, nefiind deci susceptibil a produce vreo nulitate, nerespectarea acestora atâta timp cât oricum s-a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 79 din CCM la nivel național, aceste prevederi urmăresc protejarea salariaților de a cunoaște prin intermediul sindicatelor și de a face în termen util propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.

Pe de altă parte, nerespectarea prevederilor art. 72 din Codul muncii nu se poate constitui într-un temei de nulitate a deciziei de concediere întrucât ea este ulterioară și nu concomitentă sau anterioară emiterii actului, ea putându-se eventual constitui într-un motiv de nulitate a contractelor colective individuale nou încheiate.

Având în vedere că în cuprinsul recursului au fost conturate și alte aspecte are vizează legalitatea concedierii, se va analiza în ansamblu situația arătată de societatea pârâtă – prin prisma dificultăților economice evocate și reținute în mod judicios de Tribunalul Constanța.

În acest context, se va avea în vedere faptul că documentația prezentată la dosar (decizia Consiliului de Administrație întrunit la 26.02.2008, organigrama anterioară și ulterioară concedierii colective, raportul administratorilor societății pentru perioada 1.01.-31.12.2007, hotărârea AGA din 17.04.2008 cu privire la aprobarea situației financiare a societății) atestă că “” a finalizat anul 2007 cu pierderi în ansamblul înregistrării unor cheltuieli totale mai mari decât veniturile, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacități de producție naționale în domeniul produselor chimice, dar și de greva generală a salariaților, derulată pe perioada 26.10.2007-14.01.2008, care au condus la neoperarea în cursul lunii noiembrie a niciunei nave și operarea în luna decembrie 2007 unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeași perioadă a anului precedent.

Intenția părților, astfel cum rezultă din această prevedere a fost ca valabilitatea contractului colectiv de muncă să se întindă doar până la data de 31.08.2008 și ca o excepție, în cazul în care nu se încep negocierile sau nu se denunță unilateral cu 30 de zile înainte, valabilitatea acestui contract să fie prelungită.

Prin adresa nr. 4403/3.08.2007 “” invită Sindicatul Lucrătorilor i, în data de 27 august 2007, ora 11, la sediul societății, pentru deschiderea negocierilor în vederea încheierii unui nou contract colectiv de muncă la nivelul unității.

În același timp societatea menționează că în situația în care sindicatul nu își manifestă intenția de a participa la negocieri, prezenta adresă reprezintă manifestarea de voință a patronatului în sensul denunțării contractului colectiv de muncă.

Articolul 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabilește că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării (în speță, 27.09.2006), părțile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară) celei de înregistrare.

Articolul 23 alin. 1 din lege dispune, totodată că, un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.

Ori, în cauză, textul enunțat coroborat cu cel al art. 25 alin. 3, atestă că CCM la nivel de societate putea să-și producă în mod legal efectele până la 27.09.2007.

Cu toate acestea, la 4.10.2007 Sindicatul Lucrătorilor iaf ormulat o cerere de conciliere prealabilă, cerere înregistrată la. C sub nr. 23741/4.10.2007, în care se arată în mod explicit obiectul conflictului de interese declanșat de sindicat și anume “încheierea unui nou contract colectiv de muncă”.

Consecința logică a analizării probatoriilor administrate este aceea că la nivel de unitate contractul colectiv de muncă și-a produs efectele până la data de 27.09.2007, cu atât mai mult cu cât legalitatea grevei a fost recunoscută de instanțele judecătorești.

Efectul imediat al încetării valabilității contractului colectiv de muncă la nivel de unitate îl reprezintă aplicarea prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel superior, respectiv la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a V-a, nr. 6 din 17.04.2006.

Cât privește însă oportunitatea desființării celor două posturi de jurist, din care unul era ocupat de către recurentă, Curtea învederează că această măsură trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii, în sensul că măsura trebuie să fie reală și serioasă.

stabilirii organizării și funcționării societății revine însă în exclusivitate angajatorului, aspect care rezultă în conformitate cu dispozițiile art. 40 (1) lit. “a” din Codul muncii.

În cauză, s-a întocmit un studiu de fezabilitate de către angajator, care a indicat că serviciile furnizate de către societățile de avocatură independente sunt preferabile serviciilor prestate de către angajații societății în posturile de jurist.

Critica recurentei referitoare la încălcarea obligației instituită de prevederile art. 72 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, în sensul constituirii comisiei de negociere a contractelor individuale de muncă sunt nefondate, întrucât prevederea legală invocată naște această obligație în seama angajatorului numai dacă la nivelul societății s-ar fi încheiat un contract colectiv de muncă pentru anul 2007-2008, însă la nivelul “” a fost încheiat un contract colectiv de muncă pentru anul 2006-2007, contract care a fost denunțat de societate, astfel că, la data luării măsurii, contractul aplicabil era cel încheiat la nivel de ramură transporturi.

Critica este nefondată și sub aspectul capătului de cerere subsidiar vizând obligarea pârâtei la plata diferențelor rezultate din plata salariilor compensatorii calculate conform art. 132 din contractul colectiv de muncă al “” înregistrat la. C sub nr. 1951/27.09.2006, întrucât acest contract de muncă își încetase efectele la data luării măsurii în privința recurentei.

Întrucât aceleași argumente urmează a fi avute în vedere și cu privire la critica referitoare la Primele de C 2007 și Paște 2008 și de vacanță 2008, aceste motive de recurs vor fi analizate împreună, ele fiind nefondate pentru următoarele considerente:

Contractul colectiv de muncă pe care recurenta își întemeiază pretențiile și-a încetat efectele începând cu data de 27.09.2007, anterior momentului în care drepturile solicitate de reclamantă ar fi putut lua naștere dacă respectivul contract ar mai fi în vigoare.

Potrivit art. 242 din Codul muncii, “Contractul colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni sau pe durata unei lucrări determinate”, iar, potrivit art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, “Contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării. Părțile pot conveni ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară zilei de înregistrare a contractului”.

Din interpretarea coroborată a celor două texte de lege, se pot trage următoarele concluzii: contractul colectiv de muncă nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mică de 12 luni, contractul colectiv de muncă produce efecte de la data înregistrării acestuia, părților fiindu-le permis să convină ca și dată de intrare în vigoare a contractului o dată ulterioară înregistrării acestuia și nu o dată anterioară.

În aceste condiții, având în vedere că înregistrarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul “” pentru anul 2006-2007 s-a realizat în data de 27.09.2006, încetarea acestuia nu putea să survină înainte de 27.09.2007 decât cu încălcarea normelor imperative prevăzute de art. 242 din Codul muncii.

În aceste condiții, Tribunalul, în mod corect a analizat pretențiile referitoare la plați compensatorii, prima de C 2007, primă Paști 2007 și primă celeritate, în raport de contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi și nu al contractului colectiv de muncă la nivel de unitate care își încetase valabilitatea la termenul și în condițiile mai sus arătate.

O ultimă critică vizează modalitatea de soluționare a capătului de cerere având ca obiect acordarea primei de dispatch, critică pe care Curtea o apreciază întemeiată.

În conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. 1 lit. “d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 2837/27.12.2006: “în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acesteia.

(2) Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum și perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și, după caz, instituție”.

Din prevederile contractului colectiv de muncă invocate mai sus, rezultă în mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit la încasarea lor.

money reprezintă suma de bani care se plătește de către beneficiar operatorului portuar atunci când acesta din urmă, prin angajarea și folosirea de resurse suplimentare reușește să presteze operațiunea într-un timp mai scurt decât timpul prevăzut în contractul încheiat între beneficiar și operatorul portuar.

Contribuția directă a salariaților la realizarea dispatch-ului poate fi reținută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare față de cel contractual, în funcție de atribuțiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operațiunile de încărcare-descărcare.

Față de susținerile contradictorii ale părților, în cauză era utilă efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care expertul să stabilească care sunt salariații care au contribuit în mod direct la încasarea primei de operare cu celeritate (dispatch money) și care este cuantumul sumei încasată de pârâtă cu titlu de dispatch pentru perioada 1.01.2007-iunie 2007.

Prin raportul semestrial privind situația economico-financiară și analiza activității ” la data de 30.06.2007, s-a menționat că în semestrul I 2007 veniturile societății au crescut și că această creștere se datorează depășirii ratelor de operare a navelor.

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanța sau părțile pot recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoștințe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Atât timp cât părțile s-au înțeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaților care au contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susține că datorită perfecționărilor tehnologice contribuția factorului uman a scăzut, se impunea efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea a casat în parte sentința recurată cu privire la obligarea pârâtei la achitarea primei de dispatch pe perioada 1.01.2007-iunie 2007 și a trimis cauza la aceeași instanță spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice contabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Cu opinie majoritară:

Admite recursul civil declarat de recurenta reclamantă, domiciliată în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 95/23.01.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă “”, cu sediul în Port, 54, județul

Casează în parte sentința în sensul că trimite cauza spre rejudecare cu privire la capătul de cerere având ca obiect prima de dispatch.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2009.

Jud.fond. /

Red.dec.jud.

Tehnoredact.gref.

4 ex./ 19.06.2009.

OPINIE SEPARATĂ

JUDECĂTOR – –

Contrar opiniei majoritare, consider că recursul trebuia admis iar sentința recurată modificată în parte în sensul obligării pârâtei la plata sumelor pretinse în cererea introductivă cu titlu de plăți compensatorii pentru concediere, primă de C și primă de Paști și primă corespunzătoare primei de celeritate, pentru următoarele considerente:

Contractele colective de muncă aplicabile:

În cauză, cererea introductivă este întemeiată pe anumite prevederi cuprinse în contracte colective de muncă în timp ce pârâta susține inaplicabilitatea acestora. Ca urmare, apare a fi esențial a se stabili ce contracte colective de muncă erau aplicabile în perioada pentru care se pretind drepturile bănești.

În cauză este aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 2895/29.12.2006 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 5 din 29.01.2007.

Pentru anul 2007, societății pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 357/22.02.2006 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14.04.2006.

Pentru anul 2008, societății pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 722/24.01.2008 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008.

Referitor la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăți, se constată că acesta a fost înregistrat la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Constanța sub nr. 19510/27.09.2006.

În ceea ce privește perioada pentru care s-a încheiat acest contract colectiv de muncă, părțile au optat pentru indicarea datei calendaristice până la care acesta este valabil, respectiv data de 31.08.2007, astfel cum este stipulat în mod expres în art. 7 pct. 1.

Așadar, părțile nu au optat pentru indicarea perioadei pentru care se încheie acest contract colectiv de muncă și ca urmare nu se pune problema de a calcula acest termen și de a stabili momentul de la care el începe să curgă și momentul la care se împlinește.

Este cert așadar că acest contract colectiv de muncă s-a stabilit a fi aplicabil până la o dată clar indicată respectiv 31.08.2007.

Pe de altă parte, art. 7 pct. 3 din același contract, stabilește că dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.

Pârâta susține că a denunțat acest contract în data de 03.08.2007. Astfel, cu adresa nr. 4403/03.08.2007, primită de Sindicatul Lucrătorilor i în aceeași zi (aspect necontestat), pârâta a invitat organizația sindicală la negocieri pentru încheierea unui nou contract colectiv de muncă, indicând în mod expres că această adresă “reprezintă și manifestarea de voință a patronului în sensul denunțării actualului contract colectiv, în sensul precizat de art. 7 alin. (3) din convenția încheiată la nivelul unității de către partenerii sociali”.

Dar, pentru a opera denunțarea contractului colectiv era necesar ca denunțarea acestuia să aibă loc cu cel puțin 30 de zile înainte de împlinirea datei până la care părțile au convenit că este aplicabil, adică cel mai târziu la data de 01.08.2007.

Cum declarația de denunțare a contractului colectiv de muncă a intervenit la 03.08.2007, rezultă că aceasta nu s-a făcut în termenul convenit de părți.

Or, la împlinirea termenului convenit de părți pentru denunțarea contractului, dacă aceasta nu s-a făcut, s-a produs efectul prelungirii aplicabilității acestuia.

Contractul colectiv de muncă și-a prelungit efectele iar încetarea efectelor lui nu mai putea avea loc, conform voinței părților, decât prin încheierea unui nou contract colectiv de muncă sau prin împlinirea unui termen de 12 luni, o denunțare ulterioară a acestui contract, din partea oricărei părți, neputând produce efecte.

Ca urmare acest contract colectiv de muncă era aplicabil.

Pârâta susține în esență că acest contract colectiv de muncă nu mai era aplicabil întrucât în realitate el ar fi fost valabil până la data de 27.09.2007, având în vedere data înregistrării lui la C și prevederile art. 25 al.3 și art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996. De aceea, pârâta apreciază că denunțarea contractului s-a făcut cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost valabil.

Această susținere nu poate fi însă primită.

Astfel, este adevărat că între data înregistrării acestui contract, dată de la care produce efecte, și data de 31.08.2007 stabilită de părți a fi data limită de valabilitate a acestuia, nu este un interval de minimum 12 luni cum prescrie art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996 și art. 242 din Codul muncii.

Dar, nu se poate considera că prin efectul legii, contrar voinței părților și de drept, acest contract colectiv de muncă și-ar fi prelungit valabilitatea până la 27.09.2007, deși părțile au stabilit termenul limită de 31.08.2007.

Astfel, pe de o parte, deși potrivit art. 24(1) din Legea nr. 130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 (adică cu încălcarea limitelor și condițiilor prevăzute de această lege) sunt lovite de nulitate, potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate.

Dar, art. 283 al.(1) lit. d din Codul muncii, prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai pot fi cerute.

Așadar, deși legea folosește sintagma “sunt lovite de nulitate”, care poate conduce la interpretarea că este vorba de o nulitate absolută, în realitate nulitatea nu operează de drept, ci numai dacă este invocată de persoana interesată, ceea ce înseamnă că instanța nu o poate invoca din oficiu și nu poate fi invocată oricând ci numai pe durata existenței contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai poate fi invocată, regimul juridic al acestei nulități nefiind deci cel specific nulității absolute.

Or, pârâta nu a invocat nulitatea acestei clauze și nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă că aceasta este nulă întrucât ar conduce la un termen de valabilitate a contractului colectiv de muncă inferior celui minim stabilit de lege de 12 luni.

Așadar, în condițiile expuse, chiar dacă art. 7 pct. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității ar contraveni art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996 trebuie reținută voința părților care au stabilit data de 31.08.2007 ca dată limită de aplicare a acestui contract, dată în raport de care se determină data limită de denunțare a contractului.

Pe de altă parte, adresa de înaintare a contractului colectiv de muncă în vederea înregistrării, adresă emisă de societatea pârâtă, are numărul 302/27.09.2006, deși reclamanta susține că părțile semnaseră anterior contractul colectiv de muncă, respectiv la 31.07.2006 si conveniseră ca perioada de valabilitate, inițială, de un an este pana la 31.08.2007.

Pârâta nu a făcut dovada că acest contract colectiv de muncă ar fi fost semnat la o dată ulterioară, eventual din culpa organizației sindicale sau că negocierile s-ar fi prelungit din diverse motive.

Ca urmare, pârâta este în culpă pentru neînregistrarea imediată a contractului colectiv de muncă și ca urmare nu poate invoca propria turpitudine pentru a evita plata drepturilor salariale stabilite de acest contract colectiv de muncă.

În sfârșit, termenul legal minim de 12 luni pentru care trebuie încheiat contractul colectiv de muncă este un termen stabilit și în favoarea angajaților, pentru a li se asigura stabilitatea condițiilor de muncă și siguranța veniturilor.

Ca urmare, în interpretarea și aplicarea contractelor de muncă trebuie avut în vedere interesul salariaților, mai ales atunci când este vorba de aplicarea unor măsuri de protecție în cazul concedierii colective.

Ca urmare nu poate fi primită interpretarea pârâtei în sensul de nu aplica acest contract colectiv de muncă și în consecință de a recunoaște salariaților drepturi compensatorii pentru concedierea colectivă mai mici.

Mai trebuie avut în vedere că din formularea art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă, care stabilea că prelungirea valabilității acestuia se face până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă și cel mai târziu până la împlinirea unui termen de 12 luni, rezultă că până la împlinirea acestui termen, chiar și imediat după data de 31.08.2007, părțile aveau posibilitatea și obligația de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă, fără ca vechiul contract colectiv de muncă să își înceteze aplicabilitatea.

Ca urmare, solicitarea ulterioară a Sindicatului Lucrătorilor i de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a încetării valabilității contractului colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 ci dimpotrivă reprezintă o acțiune care încadrează în sfera manifestărilor de voință făcute în aplicarea art. 7 pct.3 din contractul colectiv de muncă.

Astfel, nu se poate considera că pe perioada negocierilor era aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură întrucât această situație apare doar atunci când termenul de aplicare a contractului colectiv de muncă a expirat fără ca acesta să-și prelungească valabilitatea și fără ca părțile să fi negociat și să fi semnat un nou contract colectiv de muncă, deci dacă după expirarea acestui termen încep sau continuă negocierile, fiind aplicabil art. 247 din Codul muncii.

În cazul de față însă, părțile au convenit prelungirea termenului de aplicare a contractului până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă, ceea ce presupune aplicarea acestuia și pe perioada negocierii noului contract, premergătoare datei încheierii acestuia, dată la care înceta aplicabilitatea vechiului contract colectiv de muncă, art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă presupunând efectuarea de negocieri pentru un nou contract colectiv de muncă în perioada în care s-a prelungit aplicabilitatea vechiului contract.

Apoi, faptul că Sindicatul Lucrătorilor iad eclanșat conflictul de interese nu înseamnă că implicit ar fi recunoscut încetarea efectelor contractului colectiv de muncă întrucât din conținutul cererii de conciliere prealabilă înregistrată de sindicat la C sub nr. 23741/04.10.2007 rezultă că solicitările organizației sindicale vizau drepturi salariale, urmărindu-se punerea de acord a contractului colectiv de muncă existent, ale cărui clauze se solicita a fi păstrate, cu noul contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, fiind deci vorba de o negociere anuală în sensul art.3 al.2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 și deci încadrându-se în prevederile art. 12 lit. e) din Legea nr. 168/1999, caz în care greva este posibilă, în conformitate cu art. 13 al.2 din Legea nr. 168/1999.

Astfel, faptul că contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 își prelungise aplicabilitatea, astfel cum s-a arătat, nu excludea obligația de a purta negocieri colective anuale cu privire la salarii, durata timpului de lucru, programul de lucru și condițiile de muncă sensul art.3 al.2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 iar părțile au ajuns la divergență la negocierea anuală obligatorie privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru și condițiile de muncă în sensul art. 12 lit. e din Legea nr. 168/1999, caz în care art. 13 al.2 din aceeași lege permite declanșarea grevei.

Totuși, problema legalității grevei declanșate ulterior și o eventuală răspundere a organizatorilor nu fac obiectul acestei cauze.

Pe de altă parte, faptul că președintele organizației sindicale ar fi apreciat în raporturile cu pârâta că, începând cu data de 01.01.2008, relațiile de muncă în cadrul SC SA se vor desfășura conform prevederilor contractelor colective încheiate la nivel superior (așa cum rezultă din adresa înregistrată la pârâtă sub nr. 0242/11.01.2008) nu poate fi considerată ca o declarației a însăși organizației sindicale în sensul că acest contract colectiv de muncă, înregistrat în data de 27.09.2006, nu mai este valabil (în cauză nu rezultă că organele de conducere ale sindicatului ar fi exprimat un acord pentru încetarea efectelor contractului colectiv de muncă în sensul art. 33 al.1 lit. c din Legea nr. 130/1996) și nu poate fi opusă nici instanței nici părții adverse pârâtei într-o cauză precum cea de față, în care organizația sindicală nu mai reprezintă interesele acesteia.

Apoi, această susținere nu poate fi interpretată nici ca o recunoaștere a efectelor declarației de denunțare a contractului colectiv de muncă făcută de pârâtă întrucât, în condițiile în care aceasta nu s-a făcut în termenul contractual, aceasta ar fi însemnat o modificare unilaterală a contractului colectiv de muncă sau o renunțare la beneficiul aplicării art. 7 din contractul colectiv de muncă care nu se poate face sub forma unei opinii exprimate de președintele organizației sindicale ci doar printr-o hotărâre a organelor de conducere ale sindicatului.

Cum între părți nu a intervenit un nou contract colectiv de muncă până la data de 06.05.2008 iar denunțarea contractului colectiv de muncă de către pârâtă nu a avut efecte, rezultă că la data concedierii era aplicabil contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006, cu toate consecințele ce decurg din această împrejurare.

Cuantumul drepturilor pretinse:

Întrucât drepturile bănești pretinse își au temeiul în contractele colective de muncă aplicabile, temeinicia cererilor privind aceste drepturi va fi analizată pentru toate aceste cereri împreună.

a) referitor la indemnizația de concediere:

Potrivit art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate în cazul desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a reducerii personalului prin desființarea de posturi, ca urmare a reorganizării, în cazul reducerii parțiale a activității și în cazul modernizării activității sau achiziționării unor noi tehnologii de lucru, salariații beneficiază de o plată compensatorie de 6 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime de cel mult 5 ani, 8 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime între 5 și 10 ani și 10 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime peste 10 ani.

În cauză, reclamanta a susținut că a primit un număr mai mic de salarii compensatorii, corespunzător prevederilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, aspect recunoscut de pârâtă, care a apreciat că acest contract era aplicabil întrucât contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate nu mai era aplicabil, fiind denunțat.

Așa cum s-a arătat, contrar susținerilor pârâtei, era aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și înregistrat în data de 27.09.2006.

Articolul 80 al.(1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 stabilește ca la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Acest nivel este un nivel minim. Cum reclamanta a primit doar echivalentul a 6 salarii de bază brute, cum susțin ambele părți, în măsura în care între această sumă și suma la care avea dreptul conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte, reclamanta are dreptul la plata acestei diferențe de către pârâtă.

Contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a dovedit că în raport de vechimea avută reclamanta ar avea dreptul la o compensație egală cu un număr mai mic de salarii medii tarifare sau că între compensația deja primită și cea calculată în conformitate cu art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății nu ar exista nici o diferență. De altfel suma pretinsă cu acest titlu în acțiune nu a fost contestată sub aspectul cuantumului, pârâta invocând numai aspecte referitoare la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă, care au fost înlăturate de instanță pentru considerentele deja expuse.

b) referitor la primele pentru sărbătorile de Paști și

În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte, la art. 96 se prevede acordarea unor prime după cum urmează: 500 lei pentru sărbătoarea Cului, 230 lei pentru sărbătoarea și 100 lei pentru sărbătoarea din 15 august.

Nici în acest caz, contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a contestat cuantumul acestor prime și nici nu a probat că le-ar fi plătit.

Față de considerentele expuse cu privire la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, în condițiile în care nu s-a dovedit plata acestor sume și anterior datei concedierii se celebraseră deja sărbătorile de C și Paști, pârâta trebuia obligată pârâta și la plata sumelor de 500 lei cu titlu de primă pentru C și 230 lei cu titlu de primă pentru Paști.

c) referitor la cel de al 13-lea salariu:

În justificarea pretențiilor sale, reclamanta invocă prevederile art. 43 al.2 lit. a din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi fără a indica despre ce contract este vorba sub aspectul perioadei de aplicabilitate.

Așa cum s-a mai arătat, pentru anul 2007, societății pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 357/22.02.2006 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14.04.2006.

Articolul 43 (2) din acest contract colectiv de muncă prevede următoarele: “În situația în care patronul nu va asigura pe durata zilei de lucru, parțial sau total, condițiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, el este obligat să plătească salariul de bază minim brut al fiecărui salariat pentru toată perioada de timp cât activitatea de bază a acestuia a fost întreruptă”.

Este adevărat că în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 722/24.01.2008 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008, la Art. 43(2) lit. a), se stabilește că un alt este, între altele și “al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și va fi acordat în primul semestru al anului următor”.

Dar, acest drept este un drept stabilit pentru anii 2008, 2009 și 2010. Pentru anul 2008 acest drept urmează a se plăti în anul 2009.

Pentru anul 2007 drepturile salariaților au fost stabilite în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007.

În cuprinsul acestuia nu se specifică un astfel de drept și nu s-a invocat, nici probat, că un asemenea drept ar fi fost stabilit în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 nu poate să prevadă retroactiv drepturi salariale.

Ca urmare cererea pentru acordarea acestui drept în mod corect a fost respinsă.

d) referitor la prima de celeritate (despach money) pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007:

Prin sentința civilă nr. 518/25.04.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, pârâta a fost obligată la cererea unui număr mare de salariați, reprezentați de Sindicatul Lucrătorilor i, să achite salariaților premii corespunzătoare primei de dispach achitate pe perioada 01.01.2007 – iunie 2007, conform art. 42 al.1 lit.d din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi modificat.

Într-adevăr, potrivit art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional înregistrat sub nr. 2837 din 27.12.2006 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 4 din -, “în domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acesteia”.

Din modul de formulare a dispozitivului sentinței indicate anterior, rezultă că în acea cauză nu a fost vorba de o acțiune în pretenții, prin care să se urmărească stabilirea obligației de plată a acestei prime în concret pentru fiecare salariat, ci a fost vorba de impunerea unei obligații de a face respectiv de a respecta prevederile contractului colectiv la nivel de ramură în sensul art. 283 al.1 lit. e din Codul muncii, având ca temei prevederile art. 11 al.1 lit. c din Legea nr. 130/1996.

Hotărârea judecătorească respectivă are caracter executoriu.

În cauza de față, reclamanta, față de neexecutarea obligației prevăzute de art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat și față de neexecutarea sentinței civile nr. 518/25.04.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, a formulat o cerere în pretenții în care solicită obligarea în concret a pârâtei la plata sumei de 3.562 lei.

Pârâta a invocat cu privire la această cerere excepția prematurității susținând că suma reprezentând prima de celeritate nu s-a stabilit, urmând a fi stabilită într-o comisie paritară.

Această excepție este nefondată și va fi respinsă ca atare întrucât angajatorul nu poate aprecia că acest drept nu s-a născut în absența negocierilor dintre patronat și sindicat.

Lipsa oricăror negocieri asupra cuantumului sumelor și modalității de acordare nu poate nega dreptul salariaților, stabilit prin contractul colectiv de muncă, de a beneficia de aceste prime.

Mai mult, refuzul sau tergiversarea punerii în a unei hotărâri judecătorești care obliga pârâta să respecte obligația stabilită prin art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat, constituie o negare în substanța sa a dreptului de acces la o instanță.

Cu privire la fondul acestei cereri, se reține că în determinarea valorii pretențiilor sale, reclamanta a avut în vedere date publice privind activitatea economică a societății pârâte, necontestate de aceasta.

Pe de altă parte, pentru determinarea acestei valori a fost avut în vedere numărul total de angajați, ca și cum ar fi contribuit cu toții la obținerea sumelor provenite din primele plătite de armatori pentru operarea navelor cu celeritate.

Pârâta nu a dovedit că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea în mod obiectiv și față de atribuțiile sale de serviciu să contribuie direct la încasarea acestei prime și ca urmare nu ar avea dreptul să primească o parte din aceasta.

Contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a probat că valoarea acestei prime ar fi mai mică iar în cazul în care ar fi dovedit că un număr mai mic de angajați a contribuit la obținerea primelor atunci suma rezultată pentru fiecare angajat ar fi fost potrivit regulilor matematice mai mare decât cea pretinsă.

Pârâta recunoaște încasarea de la armatori a sumei de 369.682,46 lei cu titlu de primă de celeritate, dar susține că acordarea primelor către angajați din această sumă ar duce la afectarea situației sale economice.

Astfel de argumente nu pot fi primite în condițiile în care contractul colectiv de muncă la nivel de ramură impune această obligație, pârâta neputând invoca astfel de motive pentru a nega însăși prevederile contractului colectiv de muncă, contrar art. 11 din Legea nr. 130/1996 și art.241 din Codul muncii.

Apoi, susținerile potrivit cărora anumite sume încasate cu titlu de primă de celeritate sunt obținute pentru activități anterioare datei de 01.01.2007 nu au fost probate prin înscrisuri de evidență contabilă primară.

Susținerea potrivit căreia aceste sume ar fi fost obținute prin folosirea de utilaje mecanice de asemenea nu a fost dovedită prin înscrisuri care să evidențieze navele pentru care s-a obținut prima de celeritate și mărfurile operate în cazul acestor nave.

De altfel, aceste aspecte puteau fi avute în cadrul discuțiilor comisiei paritare care trebuia să stabilească prima de celeritate care se acordă salariaților, pârâta fiind în culpă pentru faptul că nu s-a stabilit acest cuantum al primelor așa încât nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligația stabilită în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi. Pârâta nu a probat că respectiva comisie paritară nu a funcționat din motive care nu îi sunt imputabile.

Nici susținerile privind valoarea netă a sumei reprezentând primă de celeritate nu pot fi primite întrucât formula de calcul propusă de pârâtă, respectiv obținerea valorii nete prin scăderea unor sume reprezentând sporul de suplimentara și toate celelalte sporuri aplicate orelor suplimentare, spor de munca de noapte, remunerările suplimentare pentru depășirea normei de munca, spor pentru munca prestata in zile de sâmbătă, duminică sau sărbători legale, amortizările investițiilor angrenate în operațiunile aducătoare de despatch, este o formulă care nu se regăsește în art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat.

Ca urmare pârâta va fi obligată să achite suma pretinsă prin cererea introductivă cu titlu de prima corespunzătoare primei de celeritate pentru perioada 01.01 – 31.06.2007.

OPINIE SEPARATĂ

Modifică în parte sentința în sensul că obligă pârâta către reclamantă la plata următoarelor drepturi: plăți compensatorii în cuantum de 10 salarii medii pe societate, 500 lei primă de C, 230 lei primă pentru Paști, 10.734,47 lei primă de celeritate.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

JUDECĂTOR,

jud. 30.06.2009.

Luni - Sambata: 7:00 - 17:00

[email protected]

Str. Plugarilor 5, București

074 322 6016

Litigii de muncă

What we do and what can you expect from us

Contestație decizie de concediere. Decizia 289/2009. Curtea de Apel Constanta

Monitorizează persoane

Află informaţii suplimentare despre orice dosar GRATIS!

Baroul București

Jooble

Jobsora

Caută orice Dosar în timp real în toate instanţele din România.

Categories

Etichete

Media - Trafic de droguri