Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 400/CM
Ședința publică din data de 29 iunie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTORI: Răzvan Anghel, Maria Apostol Jelena Zalman
– –
Grefier – – –
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenta reclamantă, domiciliată în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1572 din 10.12.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata ” & “, cu sediul în- C, județul C, având ca obiect contestație decizie de concediere.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 23.06.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 25.06.2009 și 29.06.2009, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 24.03.2008, sub nr-, contestatoarea a solicitat în contradictoriu cu intimata SC & SRL, anularea deciziei nr.12/18.02.2008 prin care i s-a desfăcut contractul individual de muncă și emiterea unei decizii de încetare a contractului de muncă de către intimată în temeiul art.55 lit. coroborat cu art.79(4) din Codul Muncii.
În motivare se arata că în perioada 28.09.2006- 01.02.2008 contestatoarea a îndeplinit funcția de casier principal la Stația nr.27 C și a îndeplinit corespunzător atribuțiile de serviciu și nu a fost sancționată disciplinar până la această dată.
La data de 15.01.2008 contestatoarea a depus cerere de demisie înregistrată în registrul unic al stației cu respectarea termenului de preaviz de 15 zile calendaristice, urmând a înceta activitatea la data de 01.02.-2008.
În loc să se emită o decizie potrivit demisiei contestatoarei, acesteia i s-a desfăcut contractul individual de muncă disciplinar fără a fi anunțată de nici unul din inventarele menționate în decizie, fără o cercetare prealabilă disciplinară conform art.267 Codul Muncii.
Ca urmare contestatoarea invocă nulitatea absolută a deciziei pentru încălcarea art.267 Codul Muncii – lipsa cercetării prealabile, art.268(2) lit. a – lipsa descrierii faptei și art.268 (2) lit. – lipsa motivelor pentru care nu a fost efectuată cercetarea prealabilă.
Anexat contestației se depun: decizia contestată și dovada de comunicare a acesteia iar ca probatorii se solicită înscrisuri, interogatoriul intimatei și proba testimonială.
Prin întâmpinare intimata solicită respingerea contestației motivat de faptul că în urma inventarului din 02.02.2008 pentru care au fost convocați toți salariații și de la care au lipsit doar trei salariați inclusiv contestatoarea, a rezultat o lipsă în gestiune în sumă de 43047,7 lei.
Pentru această lipsă în gestiune toți salariații au fost convocați pentru cercetarea disciplinară prealabilă, contestatoarea la data de 07.02.2008 sub semnătură de primire pentru data de 11.02.2008, însă aceasta nu s-a prezentat.
La solicitarea salariaților s-a procedat la efectuarea unui alt inventar, în prezența șefei de stații, care a stabilit prin procesul – verbal din data de 08.02.2008, o lipsă în gestiune în sumă de 42.689,3 lei și o lipsă în numerar din casă de 2650 lei.
Datorită nemulțumirii salariaților aceștia au solicitat conducerii să trimită un reprezentant pentru a reface inventarul, reinventarierea efectuată în perioada 13.02.2008 – 14.02.2008 care a evidențiat de asemenea o lipsă în gestiune în cuantum de 42010, 73 lei, situație în care s-a dispus desfacerea contractelor de muncă mai multor salariați printre care și contestatoarea.
Deși convocată la cercetare prealabilă, contestatoarea nu s-a prezentat, fiind respectate și celelalte dispoziții legale asupra cărora se apreciază în contestație că nu au fost aplicate corect.
Se relevă totodată că pentru prejudiciul constatat în gestiunea colectivă, conducerea intimatei a formulat plângere penală împotriva salariaților înregistrată la data de 15.02.2008 la organele de cercetare penală.
Anexat întâmpinării se depune documentația ce cuprinde contractul individul de muncă al contestatoarei, dovada convocării la cercetarea prealabilă, nota explicativă a contestatoarei, decizia nr.5/02.02.2008, proces – verbal anexă la decizia nr.5, procese verbale nr: 7/09.02.2008,din 08.02.2008, 14.02.2008, regulament intern și fișa postului contestatoarei.
În completarea documentației, intimata a prezentat și procesele – verbal de sfârșit de inventar nr.6/04.02.2008 și nr.7/11.02.2008.
Întrucât contestatoarea a susținut că a formulat o cerere de demisie și a înregistrat-o în registrul unic al stației la data de 15.01.2008, solicitat prezentarea de către intimată a acestei cereri, răspunsul intimatei reprezentându- înscrisurile de la filele 63-71 respectiv: dovada înregistrării cererii contestatoarei pentru lichidare, datată 17.01.2008 și cererea de restituire garanții.
La mai multe termene la insistența contestatoarei instanța a pus în vedere intimatei să depună registrul unic care evidențiază intrările și ieșirile în cadrul stației însă acest înscris nu a putut fi prezentat, putând fi aduse doar evidențierile sumelor de bani declarate de salariați – filele 65-71 din dosar.
În afară de proba cu înscrisuri instanța a încuviințat proba testimonială respectiv audierea martorilor și, la termenul din 24.09.2008 a nominalizat în calitate de martori pe numiții și, depozițiile acestora aflându-se la filele 155- 157 din dosar.
În apărare intimata a solicitat de asemenea proba cu înscrisuri, interogatoriul contestatoarei, proba testimonială cu martorii – depoziția sa fiind la filele 158- 159 din dosar și – pentru care nu a mai insistat a fi audiată și ulterior expertiza contabilă prin care să se stabilească dacă există lipsă în gestiune în cadrul stației la care contestatoarea a fost salariată, raport de expertiză efectuat de expert G – depus la filele 120-127din dosar.
Prin sentința civilă nr. 1572/10.12.2008 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a respins ca nefondată contestația și a fost obligată contestatoarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
Adresa aflată la fila 17 din dosar, reprezintă convocarea contestatoarei la cercetarea prealabilă disciplinară pentru data de 11.02.2008, adresă pe care contestatoarea a semnat personal de primire. Această adresă coroborată cu nota explicativă prezentată la dosar, cu procesele – verbale întocmite la data de 11.02.2008- fila 25 și de sfârșit de inventar – filele 26-27, demonstrează că la data de 11.02.2008 când trebuia să se efectueze cercetarea prealabilă disciplinară, deși convocată contestatoarea, nu s-a aflat printre cei prezenți -, și. În aceste condiții nu se poate reține încălcarea de către reclamantă a obligației instituite de Codul Muncii și anume aceea de a convoca în scris salariatul pentru efectuarea cercetării prealabile disciplinare, cu arătarea datei, orei și locului la care acesta trebuie să se prezinte, ceea ce conduce la concluzia că excepția invocată de contestatoare nu are suport probator și real urmând a fi respinsă.
Sub aspectul nulității atrase de lipsa descrierii faptei, se constată că în cuprinsul deciziei nr.12/18.02.2008 pe lângă menționarea articolelor din contractul individual de muncă, actului adițional la acesta, fișei postului, contractul colectiv de muncă pentru anul 2007 și Legii nr.22/1969, a fost consemnată existența lipsei în gestiune, cauză esențială ce a determinat aplicarea sancțiunii disciplinare extreme contestatoarei.
Pentru lipsa în gestiune a fost desfăcut contractul individual de muncă, nu și pentru alte motive iar consemnarea acestei lipse în cuprinsul deciziei este suficientă, aspect ce conduce la respingerea și a acestui motiv de nulitate invocată.
Pe fondul cauzei așa cum s-a mai arătat unicul motiv ce a condus la desfacerea contractului individual la constituit existența unui minus în gestiunea colectivă a stației unde salariată a fost și contestatoarea.-
Acest minus ce reprezintă prejudiciu adus patrimoniului intimatei este dovedit prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, care ajunge la concluzia cuantumului acestui prejudiciu, conform ultimului inventar – al treilea efectuat în inventarul 13-14.02.2008, de 42.010,73 lei.
Fiind angajați 13 salariați printre care și contestatoarea, gestiunea fiind comună, raportat la fișa postului și atribuțiunile îndeplinite, contestatoarei îi revine suma de 3669 lei.
Existența acestui prejudiciu este suficientă pentru a fundamenta măsura adoptată de intimată în privința contestatoarei și probabil a celorlalți salariați care au gestionat în comun stația, în decizie acesta fiind unicul motiv consemnat și demonstrat de raportul de expertiză efectuat.
Anexat contestației se depune decizia atacata si dovada de comunicare a acesteia.
Intimata prin întâmpinare solicita respingerea contestației ca nefondata deoarece nu au fost încălcate dispozițiile art. 267 m, desfacerea contractului individual de al contestatoarei s-a produs la data de 18.02.2008, după ce aceasta a fost cercetata prealabil disciplinar si a fost convocata pentru aceasta cercetare la data de 11.02.2008.
Contestatoarea nu s-a prezentat la cercetarea prealabila disciplinară, nu a indicat vreun motiv obiectiv pentru absenta sa, in mod legal intimata angajator a procedat la desfacerea contractului.
Motivele care au condus la aplicarea acestei masuri constau in principal in existenta lipsei in gestiunea colectiva a stației nr.27, la care era angajata si contestatoarea, lipsa stabilita prin inventarul efectuat de comisia de inventariere la datele de 02.02.2008 si 08.02.2008 la cererea angajaților, la ambele inventare fiind constatate lipsuri de 48.207,06 lei si 42.689,30 lei.
De asemenea, la cererea angajaților s-a procedat la data de 13-14.02.2008 la o noua inventariere, care a evidențiat lipsa in gestiune de 42.010, 73 lei. De acest prejudiciu se fac vinovați angajații stației nr. 27, gestiunea fiind colectiva.
Ca urmare a constatării lipsei in gestiune, intimata a formulat o plângere penala la organele de cercetare penala.
Anexat întâmpinării se depune documentația care a stat la baza emiterii deciziei de sancționare, respectiv contractul individual de munca al contestatoarei, dovada de convocare la cercetarea prealabila disciplinara, nota explicativa a contestatoarei, decizia nr. 5/02.02.2008 de constituire a comisiei de inventariere, procese verbale din data de 02.02.2008,09.02.2008,11.02.2008,14.02.2008 referitor la inventariere,regulament intern al intimatei si fisa postului contestatoarei.
Prin răspunsul la întâmpinare contestatoarea a arătat ca a depus la locul de munca, înregistrata in registrul unic al stației, o cerere de demisie la data de 15.01.2008, in temeiul art. 79, activitatea sa fiind încetată la data de 01.02.2008, ca efect al demisiei.
de aceasta susținere, instanța a solicitat intimatei depunerea registrului unic al stației, pentru verificarea existentei cererii de demisie a contestatoarei, fiind depus la dosar registrul de corespondenta – intrări ieșiri documente pe anul 2008, declarația de inventar din data de 26.09.2007 si anexa 4 privind raportul de bani in casa – raport z.
Ca probatorii, contestatoarea a solicitat administrarea probei cu înscrisuri si testimoniala, pentru a dovedi depunerea cererii de demisie, iar in apărare, intimata a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul contestatoarei, expertiza contabila pentru dovedirea existentei prejudiciului.S-au administrat probele cu înscrisuri si interogatoriul ambelor părți, precum si expertiza contabila care a avut ca obiective: stabilirea existentei prejudiciului in gestiune si determinarea conform fisei postului in raport si de atribuțiunile contestatoarei, a acestui prejudiciu. De asemenea au fost audiați martorii, -.
Din analiza contestației in raport de probele administrate in cauza rezulta următoarele:
Deși contestatoarea a susținut constanta ca a înregistrat cerere de demisie la data de 15.01.2008, in registrul stației, aceasta afirmație nu a fost dovedita prin nici un mijloc de proba,deoarece in cadrul stației exista doar un registru-mai precis un caiet pe care făcea mențiuni șefa stației-mama contestatoarei si in care este consemnat la data de 17.01.2008, numele contestatoarei cu cereri de lichidare si restituirea garanțiilor-filele 63-71.Martorii audiați in cauză – si – confirma depunerea cererii de demisie la șefa stației, in luna ianuarie 2008,dar nici unul nu cunosc daca aceasta cerere a ajuns la administrator pentru a-si urma cursul firesc. In absenta unei consemnări in registrul stației a unei astfel de cereri,nu se poate retine ca s-a înregistrat la intimata o cerere de demisie, care sa producă efectele juridice specifice încetării raporturilor de munca, angajatorul neavând astfel cunoștință de încetarea activității contestatoarei prin demisie si nu i-a acordat preavizul legal, absenta salariatei de la locul de munca fiind pe propria sa răspundere.
Decizia prin care s-a dispus desfacerea contractului individual de munca al contestatoarei este emisa in condițiile in care salariata a fost convocata pentru cercetarea disciplinara, pentru data de 11.02.2008,in scris, conform obligației instituite de legiuitor in sarcina angajatorilor.
Astfel,obligația angajatorului de a convoca pe salariat la cercetare a fost îndeplinita, corelativ cu care obligația salariatului era de a se prezenta la data, ora si locul indicat pentru efectuarea cercetării;daca salariatul nu se prezintă si nu motivează absenta sa de la cercetare, angajatorul este îndreptățit sa procedeze la desfacerea contractului de munca si in lipsa cercetării. Legiuitorul sancționează lipsa cercetării disciplinare prealabile cu nulitatea absoluta dar in speță nu se poate susține ca decizia a fost emisa fără efectuarea cercetării prealabile,ca angajatorul si-a încălcat obligația,cit timp atitudinea contestatoarei a fost aceea de neprezentare,motivata in instanță pe faptul ca la acea data nu mai era angajata intimatei datorita demisiei si implicit încetarea raporturilor de munca.
Sub aspectul fondului, se constata ca intimata a avut un unic motiv de desfacere a contractului individual de munca, respectiv existenta unei lipse in gestiunea colectiva, astfel ca a aplicat aceasta măsura salariaților stației, nu numai contestatoarei.
Existenta prejudiciului rezida din raportul de expertiza efectuat de expert G care a confirmat un prejudiciu in gestiunea colectiva in suma de 42.010,75 lei,rezultat din modalitatea defectuoasa de desfășurare a activității de către toți cei 13 salariați ai stației.
In aceste împrejurări, se constata ca intimata a motivat corect măsura dispusa in privința contestatoarei, ca exista prejudiciu in patrimoniul sau care justifica aplicarea măsurii disciplinare.
Întrucât a fost confirmat minusul în gestiune, indiferent de valoarea acestuia – diferită la cele trei inventare succesive, decizia emisă este legală și temeinică iar contestația pentru considerentele arătate, se respinge ca nefondată.
Împotriva cestei soluții a formulat recurs contestatoarea. În motivarea recursului său aceasta a arătat următoarele: cererea de demisie a fost depusă la stația astfel cum se stabilise de către administratorul societății, neavând relevanță că mama sa era șefa stației, întrucât aceasta reprezenta societatea; nu există nici o dovadă că a procedat incorect de vreme ce administratorul societății a constatat din 01.l02.2008 că nu s-a mai prezentat la serviciu și nu i-a desfăcut contractul individual de muncă pentru absențe nemotivate, întrucât absența era urmarea demisiei din 17.01.2008; conducerea societății a cunoscut de existența demisiei dar nu a ținut cont de aceasta; prin înscrisurile depuse și declarațiile martorilor s-a dovedit depunerea demisiei; societatea nu a efectuat cercetarea disciplinară pentru lipsa în gestiune constatată în procesele – verbale nr. 6 și 7 cum s-a consemnat în decizie ci pentru lipsa din 02.02.2008 cum s-a consemnat în convocator, în condițiile în care salariații au contestat și lipsa din 02.02.3008 iar pentru cea din 07.02.2008 și cea din 11.02.2008 nu s-a făcut nici o discuție cu salariații, cu atât mai puțin pentru cea din 14.02.2008 de 42.010,75 lei ce a stat la baza deciziei contestate; contrar celor reținute de instanța de fond la 11.02.2008 nu se putea avea în vedere lipsa din 13-14.02.2008 când se angajaseră și alți salariați cu data de 01.02.2008; lipsa de 42.010,75 lei nu i-a fost adusă la cunoștință decât în fața instanței și nu s-a precizat că este în proporție de J rezultatul unui furt din stație care a fost reclamat de administratorul societății încă din 16.01.2008 și că persoanele participante la gestiunea colectivă a stației sunt mai multe decât cele 13 reținute de expert; sentința nu cuprinde motivele pentru care unicul motiv care a condus la desfacerea contractului individual de muncă (existența unui minus în gestiune) este o cauză esențială ce a determinat aplicarea sancțiunii disciplinare celei mai grave; lipsa în gestiune nu este cauza ci efectul mai multor cauze respectiv fapte care constituie abatere disciplinară iar instanța de fond nu a analizat dacă reclamanta este vinovată de faptele care au condus la lipsa în gestiune mai ales că măsura s-a luat doar față de 7 din cele 16 persoane care aveau gestiunea; faptele care au condus la lipsa în gestiune nu sunt descrise și nu rezultă că ar constitui o încălcare a atribuțiilor de serviciu, cauza acestui minus în gestiune fiind în principal un furt; la cele patru inventarieri au rezultat sume diferite și nu au fost aduse la cunoștință salariaților la data cercetării prealabile suma finală și cât “reprezintă furt”, cât “reprezintă lipsa normală” și cât “reprezintă perisabilități”; salariații,prin procesul – verbal din 08.02.2008 și-au însușit lipsa mai puțin valoarea lipsă cauzată de furt; nici expertiza nu lămurește care sunt cauzele lipsei; reclamanta nu poate fi răspunzătoare de tot prejudiciul deoarece nu se face vinovată de neluarea măsurilor legale de organizare a gestiunii astfel încât să se evite orice sustragere, introducerea în gestiune a persoanelor care nu împliniseră vârsta de 21 de ani și alături de care răspunde și administratorul societății, neprezentarea statelor de plată confirmate de ITM pentru perioada octombrie 2007 – februarie 2008, neincluderea în calculul răspunderii patrimoniale a tuturor persoanelor care au fost angajate în stație (doar 13 persoane față de 16).
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că însuși furnizorul țigărilor a sesizat conducerea societății că există diferențe între stocul scriptic și cel faptic de produse la respectiva stație iar în urma controlului efectuat a rezultat această lipsă precum și lipsa mai multor cartele telefonice; recurenta a fost convocată pentru efectuarea cercetării disciplinare împreună cu ceilalți angajați iar aceasta nu s-a prezentat la cercetarea disciplinară și nici pentru a asista la inventariere; în cauză a avut loc o inventariere dar la solicitarea angajaților s-a procedat ulterior la o refacerea inventarului, astfel încât este vorba de aceeași lipsă în gestiune; recurenta nu a demisionat, simpla sa intenție în acest sens nefiind suficientă; recurenta a avut cunoștință de prejudiciu astfel cum rezultă din nota explicativă din 16.01.2008; în mod corect a fost individualizată sancțiunea disciplinară.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că potrivit art. 55 lit. c) din Codul Muncii contractul individual de muncă poate înceta și ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, deci inclusiv prin voința unilaterală a angajatului, iar în conformitate cu art. 79 (1) din Codul Muncii, prin demisie se înțelege actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.
Încetarea contractului individual de muncă prin demisie nu este condiționată de acceptul angajatorului dar, pentru ca ea să producă efecte, trebuie să fie adusă la cunoștința angajatorului. Voința juridică cuprinsă în actul de demisie trebuie exteriorizată, simpla formulare mentală sau exteriorizarea într-o manieră care nu este cunoscută celeilalte părți neputând produce efectul încetării contractului individual de muncă. Astfel, din punct de vedere procedural, legea impune salariatului o singură condiție de ordin formal și anume să înștiințeze angajatorul despre hotărârea de a denunța contractul. Această voință trebuie manifestată față de cealaltă parte a raportului juridic; ea trebuie adusă la cunoștință cocontractantului, celeilalte părți a raportului juridic, astfel cum a fost adusă la cunoștință și voința de a încheia contractul individual de muncă, această concluzie rezultând din chiar definiția demisiei, textul legal făcând referire la comunicarea către angajator printr-o notificare scrisă a voinței angajatului de a înceta contractul individual de muncă.
Recurenta susține că ar fi depus cererea la stația în care activa și că aceasta era o practică stabilită de administratorul societății. Dar, recurenta nu a probat în nici un mod că în cadrul societăți, organele sale de conducere, cu drept de a organiza activitatea acesteia, ar fi stabilit o astfel de regulă sau că ar fi împuternicit șefii de stații de alimentare cu carburant să primească și să ia act de cereri precum o cerere de încetare a contractului individual de muncă prin demisie.
Cererea de demisie trebuia să fie adusă la cunoștința organelor de conducere ale societății, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Este adevărat că pârâta a depus o copie a unui registru ținut în stația respectivă, unde la data de 17.01.2008 apar menționate o “cerere lichidare” și o “cerere garanții” la numerele 17 respectiv 18.
Dar, pe de o parte, nu se indică nici o cerere de demisie, iar pe de altă parte, dacă se pretinde că cererea de “lichidare” ar constitui demisia, nu s-a făcut în nici un mod dovada conținutului acestei cereri. Nu s-a făcut dovada nici că șeful stației de alimentare ar fi transmis demisia către conducerea societății.
Apoi, se constată că în pagina extrasă din registrul respectiv, sunt indicate 18 cereri de învoire, o mențiune “facultate” și o mențiune “medic familie” și alte două cereri de eliberare garanții.
Rezultă astfel că acest registru al stației nu era un registru de corespondență al societății ci un registru în care în special se notau evenimente privind prezența la locul de muncă, nefiind deci cert nici din acest punct de vedere că o cerere de demisie putea și trebuia depusă la șeful de stație.
De altfel, martorul a arătat că nu cunoaște existența unui astfel de registru de corespondență în care actele să primească număr de înregistrare, arătând că știe doar de existența unei condici de prezență și a unui caiet în care se treceau sumele de bani aflate asupra angajaților la intrarea în tură, în timp ce martorii și fac referire la depunerea cererii la șeful de stație (mama recurentei) iar nu la înregistrarea ei în vreun mod.
Rezultă astfel că registrul la care face referire recurenta constituia doar o evidență informală, operativă, ținută de șeful de stație fără a constitui un mod de înregistrare a corespondenței la nivelul societății.
Acest registru nu este supus nici unei forme de atestare a exactității înscrierilor și a cronologiei în care s-au efectuat.
Or, esențial era ca demisia recurentei să fie comunicată organelor de conducere ale societății, ceea ce nu s-a dovedit. Astfel, martorii și au arătat că nu au cunoștință dacă demisia formulată de recurentă a ajuns la conducerea societății, care de altfel primirea acestei cereri iar martorul susține că nu cunoaște existența unei astfel de cereri.
Potrivit art. 79 (2) din Codul Muncii, refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de probă. Recurenta nu a probat că în cauză conducerea societății ar fi refuzat să înregistreze cererea ei de demisie.
Simpla împrejurare că nu a fost concediată imediat pentru absențe nemotivate nu presupune în mod necesar că angajatorul ar fi acceptat că aceasta se află într-o perioadă de preaviz ca urmare a pretinsei demisii, întrucât concedierea pentru o astfel de abatere disciplinară nu constituie o obligație pentru angajator ci o opțiune, acesta putând opta pentru plata salariului corespunzător timpului lucrat sau pentru suspendarea contractului individual de muncă în condițiile art. 51(2) din Codul Muncii sau poate aplica sancțiunea disciplinară în termenul prevăzut de art.268 alin.1 din Codul Muncii.
Ca urmare, susținerile recurentei că la data emiterii deciziei contestate raporturile de muncă dintre părți nu mai existau nu pot fi reținute.
În privința cercetării disciplinare, se reține că în data de 07.02.2008, recurenta a primit convocarea la cercetarea disciplinară în care s-a indicat faptul că urmează să dea explicații privitor la “inventarul efectuat în data de 02.02.2008”, fiind evident că este vorba de rezultatul acestui inventar.
Este adevărat că în decizia e concediere contestată s-au reținut în motivare procesul – verbal de concluzionare a inventarierii din 6/7.02.2008 și procesul – verbal de concluzionare a inventarierii din 11.02.2008.
Dar, din declarațiile tuturor celor trei martori rezultă că în realitate este vorba de trei numărări ale bunurilor din stație, un inventar realizat în 02.02.2008 urmat de alte două renumărări ale bunurilor la cererea salariaților care au contestat rezultatul primei numărări.
Aceleași constatări le-a făcut și expertul desemnat în cauză ( G) care a reținut că în 02-03.02.2008 s-a constat cu ocazia inventarului un minus în gestiune de 43.946,07 lei însă acest rezultat a fost contestat de angajați ceea ce a determinat refacerea inventarului în 09-10.02.2008 în urma căruia a rezultat un minus de 42.010,73 lei. Acceași valoare a rezultat și la refacerea inventarului din 13-14.02.2008.
Așadar, la refacerea inventarului, din 11.02.2008 nu s-a constat un nou minus în gestiune, care să fi fost produs în perioada 03-10.02.2009 ci a fost vorba de aceeași situație de fapt constată prin inventarul din 2/3.02.2009, confirmată prin refacerea inventarului în 10/11.02.20098.
Ca urmare, dreptul la apărare garantat de Codul Muncii angajaților, concretizat în obligația angajatorului de a-l convoca la cercetarea disciplinară nu a fost prejudiciat în ceea ce o privește pe recurentă, mai ales că în inventarul din 02.02.2008 suma reținută a fi în minus în gestiune a fost mai mare decât suma finală, respectiv 43.946,07 lei față de 42.010,73 lei.
Referitor la existența minusului în gestiune și a întinderii valorii bunurilor lipsă și faptul că nu ar fi făcut obiectul unor discuții cu salariații sau că provine în proporție de dintr-un furt, se reține că valoarea minusului în gestiune a fost confirmată de actele de inventariere realizate la nivelul societății și prin expertiza contabilă efectuată în cauză, astfel încât aceste susțineri ale recurentei sunt lipsite de fundament și relevanță.
Faptul că la diferite refaceri ale inventarului au rezultat sume diferite nu are relevanță, de vreme ce suma finală a fost mai mică decât suma stabilită inițial iar diferențele au fost relativ mici, lipsa în gestiune de peste 40.000 lei fiind confirmată.
În ceea ce privește susținerile că o parte ar fi reprezentat prejudiciu rezultat din furt, respectiv o J, se constată că în cauză nu s-a stabilit într-o cauză penală faptul că ar fi real că s-a săvârșit o infracțiune care să fi prejudiciat patrimoniul societății, și oricum ar rămâne în discuție un prejudiciu semnificativ de aproximativ 21.000 lei potrivit chiar susținerilor recurentei.
Susținerile recurentei că o parte din prejudiciu ar fi reprezentat “lipsă normală” nu sunt susținute în nici un fel, neexistând o astfel de noțiune în legislația privind contabilitatea și gestiunea iar referitor la perisabilități, expertiza nu a reținut existența unor astfel de produse, având în vedere și natura bunurilor lipsă. De asemenea nu există un risc normal al activității, de pierdere sau distrugere a bunurilor având în vedere natura activității și a bunurilor a căror lipsă s-a constatat.
De altfel, martorul a arătat că la al doilea inventar nu au mai fost numărate produsele expirate și retrase din vânzare.
În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la lipsa descrierii faptelor care au condus la lipsa în gestiune se reține că nici acestea nu sunt întemeiate.
Astfel, este adevărat că lipsa în gestiune este consecința unor omisiuni sau fapte comisive ale gestionarului, dar, în materie de gestiune, angajații sunt supuși unor reguli speciale ale răspunderii disciplinare, fiind aplicabilă pe lângă Codul Muncii și Legea nr. 22/1969. Astfel, din prevederile Capitolului 4 – Răspunderi – din lege rezultă că gestionarul răspunde pentru pagubă, așadar răspunderea se raportează la existența unui anumit rezultat, indiferent care au fost actele sau faptele comisive ori omisiunea care a condus la producerea pagubei.
, are obligația de a asigura integritatea masei de bunuri care îi este încredințată în gestiune, aceasta fiind o obligație de serviciu specifică gestionarilor și care rezultă din legea specială.
Constatarea unei pagube în gestiunea primită constituie proba producerii de către gestionar a pagubei, acesta culpa sa fiind de altfel prezumată. Legea nr.22/1969 instituie o prezumție relativă de vinovăție a gestionarului în producerea unui prejudiciu unității în cadrul căreia își desfășoară activitatea, care poate fi răsturnată prin dovada contrară, ceea ce nu s-a realizat.
De altfel, cu ocazia inventarului (și nici prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză) nu s-au constat nereguli în modul de întocmire a documentelor primare de evidență contabilă ci pur și simplu lipsa unor bunuri care figurau ca primite în gestiune în documentele contabile, singura concluzie logică fiind aceea că persoanele care au primit bunurile în gestiune și le-au însușit de vreme ce nu s-a probat distrugerea sau sustragerea acestor bunuri de către alte persoane sau din cauze mai presus de voința persoanelor care le aveau în gestiune.
Desigur, recurenta susține că o parte din aceste bunuri, aproximativ J, ar fi fost furate, dar nu s-a dovedit furtul acestora de către terți și oricum, astfel cum chiar recurenta arată, angajații care aveau gestiunea la stația de alimentare au acceptat o parte din lipsa în gestiune, prin procesul – verbal din 08.02.2008 mai puțin valoarea lipsă cauzată de furt. Or, chiar existența unei pagube în gestiune la J din valoarea constatată în inventar și expertiză, este una semnificativă de natură a atrage răspunderea disciplinară. Este adevărat că recurenta nu a semnat acel proces – verbal dar aceasta nici nu contestă existența cel puțin a Jd in paguba constatată prin inventariere.
În legătură cu împrejurarea că gestiunea colectivă ar fi fost încredințată mai multor persoane, inclusiv persoane angajate după data de 01.02.2008, sau care nu împliniseră vârsta de 21 de ani, se reține că aceasta nu are relevanță în cauză întrucât nu este în discuție răspunderea materială a recurentei, pentru a se face aplicarea art. 271 din Codul Muncii. Într-o astfel de situație ar putea fi cel mult în discuție aplicarea art. 28 din Legea nr. 22/1969 ceea ce nu are relevanță în cauză în legătură cu răspunderea disciplinară ci doar cu răspunderea materială care nu face obiectul prezentei cauze.
Desigur, în principiu, culpa concurentă a altor angajați la producerea unui prejudiciu în patrimoniul angajatorului, care a determinat aplicarea sancțiunii disciplinare, poate fi un element de natură a avea efect asupra procesului de individualizare a sancțiunii, însă,în cauza de față, fiind vorba de persoane care aveau calitatea de gestionar, acestea răspund în egală măsură pentru lipsa în gestiune câtă vreme nici una dintre ele nu dovedește participarea în mai mică măsură la producerea lipsei în gestiune.
Susținerile privind nedepunerea statelor de plată la ITM nu au relevanță în cauză.
În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, se are în vedere că raportat la criteriile prevăzute de art. 266 din Codul Muncii, față de prejudiciul important creat în gestiune, sancțiunea aplicată nu apare a fi excesivă, iar împrejurarea că altor salariați nu li s-ar fi aplicat aceeași sancțiune nu poate fi un element de natură a avea consecințe asupra situației recurentei, situația acelor persoane nefăcând obiectul prezentei cauze.
În consecință, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă, domiciliată în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1572 din 10.12.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata ” & “, cu sediul în- C, județul C, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29.06.2009.
potrivit dispozițiilor art. 261(2)
Cod procedură civilă, semnează
Ptr. Grefier,
– -,
aflată în concediu de odihnă,
Prin grefier,
Jud.fond – /
redactat jud. /29.07.2009
tehnored.disp.gref./2ex./30.07.2009
