Legea nr. 85/2006, art. 90 alin. (1)
Dacă un debitor deţine orice bun care aparţine altuia la data înregistrării cererii introductive, a expirării termenului pentru contestarea cererii creditorilor ori a respingerii contestaţiei debitorului împotriva acestei cereri, proprietarul va avea dreptul să îşi recupereze bunul, în afară de cazul în care debitorul are un drept de garanţie valabil asupra bunului.
în ipoteza în care debitorul deţine bunul în baza unui contract de vânzare-cumpărare cu clauză de rezervă de proprietate, vânzătorul are dreptul de a solicita fie executarea contractului de către debitoare în natură, respectiv, obligarea cumpărătorului la plata preţului, fie să se constate că a intervenit rezoluţiunea de drept a contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
în fine, vânzătorul are dreptul de a opta şi pentru o veritabilă acţiune în revendicare, cum este cea de fată, solicitând în baza clauzei de rezervă de proprietate în favoarea vânzătorului predarea bunurilor de către posesorul neproprietar.
C.A. Galaţi, dec. com. nr. 250 din 6 aprilie 2011, nepublicată
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Galaţi la data de 5 octombrie 2010, creditoarea SC S.M. SA a solicitat restituirea bunurilor proprietatea sa, aflate în detenţia debitoarei SC A. SRL, bunuri descrise şi menţionate în anexa la contractul nr. 997 bis din l octombrie 2008, arătând că potrivit contractului şi facturilor emise în baza acestuia, bunurile rămân proprietatea creditoarei până la plata lor integrală.
Prin sentinţa comercială nr. 932 din 5 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, debitoarea a fost obligată la plata sumei de 184.699,25 lei. Cu ocazia executării silite a sentinţei, reclamanta a aflat că debitoarea se află în procedura insolvenţei. Bunurile au fost identificate de Poliţia Galaţi la punctul de lucru al debitoarei din str. R. nr. 204. A mai solicitat înscrierea sa la masa credală cu suma de 12.564 lei rezultând din sentinţa comercială nr. 932/2010 a Tribunalului Bucureşti, deoarece aceasta reprezintă bunuri consumabile, ce nu pot fi restituite în natură.
Prin sentinţa nr. 35 din 7 ianuarie 2011, Tribunalul Galaţi a respins cererea de obligaţie de a face ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele: prin contractul nr. 997 bis din 1 octombrie 2008, crcditoarea a vândut debitoarei bunuri şi mobilier pentru un salon de coafură, cu menţiunea că transferul dreptului de proprietate se amână până la plata integrală a acestora. Cum debitoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată, creditoarea a formulat cercre de chemare în judecată ce a fost admisă prin sentinţa comercială nr. 932 din 5 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti. Debitoarea a fost astfel somată să plătească creditoarei suma de 184.699,25 lei, reprezentând contravaloare mărfuri şi 62.603 lei, penalităţi de întârziere. Având în vedere că însăşi creditoarea a recunoscut prin ccrcrca formulată că bunurile nu mai pot fi recuperate, instanţa a reţinut că restituirea în natură a bunurilor nu mai este posibilă, singura modalitate de recuperare a prejudiciului constând în obligarea SC A. SRL la plata contravalorii lor. Pentru această sumă, însă, crcditoarca este deja în posesia unui titlu executoriu constând în sentinţa comercială nr. 932 din 5 februarie 2010, creanţa solicitată, în sumă de 21.564 lei, fiind înscrisă deja în tabelul definitiv rectificat 2.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs creditoarea SC S. M. SA Bucureşti. Sentinţa recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei pentru următoarele motive: prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 997 bis din 1 octombrie 2008, au fost vândute debitoarei bunuri care prin natura lor sunt consumabile în valoare de 12.564 lei şi mobilier şi aparatură în valoare de 172.135,25 lei. Potrivit art. 4.3 din contract, bunurile vândute au rămas în proprietatea vânzătorului până la achitarea integrală a preţului, iar acest preţ nu a fost achitat. Prin urmare, bunurile au rămas în detenţia debitoarei şi, nefacând parte din patrimoniu,
nu pot fi valorificate în cadrul procedurii insolvenţei. In mod eronat a reţinut instanţa de fond că restituirea tuturor bunurilor nu mai este posibilă, atâta vreme cât a solicitat doar înregistrarea unei creanţe în sumă de 12.564 lei (contravaloarea bunurilor consumabile), iar celelalte bunuri sunt în detenţia debitoarei şi urmează a fi restituite proprietarului acestora. De altfel, chiar lichidatorul judiciar a recunoscut, prin adresa nr. 7589 din 30 septembrie 2010, că acele bunuri sunt proprietatea recurentei, dar în mod nejustificat a refuzat restituirea lor.
Recursul a fost apreciat ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: este de netăgăduit faptul că părţile, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 997 bis din 1 octombrie 2008, au amânat transferul dreptului de proprietate printr-o clauză specială (art. 4.3. din contract) pentru un moment ulterior încheierii contractului (data achitării integrale a preţului stabilit). O atare clauză este, într-adevăr, perfect valabilă, întrucât regula stabilită în art. 1295 C. civ., potrivit căreia transferul proprietăţii
are loc „îndată ce părţile s-au învoit”, nu este de ordine publică şi poate fi înlăturată chiar dacă lucrurile vândute sunt individual determinate. Clauza cuprinsă în art. 4.3. este o veritabilă condiţie suspensivă, întrucât amână transferul proprietăţii până la realizarea evenimentului, respectiv plata preţului. Este de netăgăduit, de asemenea, faptul că debitoarea-cumpărătoa-re nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale, respectiv nu a achitat
preţul la termenele convenite de părţi. In atare situaţie, vânzătorul (în speţă, recurenta) are dreptul de a solicita fie executarea contractului de către debitoare, în natură, respectiv, obligarea cumpărătorului la plata preţului, fie să se constate că a intervenit rezoluţiunea de drept a contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
In fine, vânzătorul are dreptul de a opta şi pentru o veritabilă acţiune în revendicare, cum este cea de faţă, solicitând în baza clauzei de rezervă de proprietate în favoarea vânzătorului predarea bunurilor de către posesorul neproprietar. Este adevărat că vânzătorul a urmărit, mai întâi, plata preţului, prin formularea cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. 45597/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, cerere admisă pe calea prevăzută de O.U.G. nr. 119/2007 prin sentinţa nr. 932 din 5 februarie 2010. Aceasta nu îi răpeşte, însă, în principiu, vânzătorului dreptul de a renunţa la acest mijloc de în natură a contractului şi de a recurge la rezoluţiunea vânzării şi revendicarea bunurilor proprietatea sa. Concret, deşi este în posesia unui titlu pentru întregul preţ, SC S.M. SA a solicitat înscrierea creanţei în cadrul procedurii colective de recuperare a creanţelor împotriva debitorului, potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2006, numai pentru suma de 12.564 lei (contravaloarea bunurilor consumabile, prin natura lor). Celelalte bunuri proprietatea sa, în valoare de 172,135,25 lei, au fost revendicate.
Prin urmare, lichidatorul judiciar, respingând cererea de restituire a bunurilor proprietatea recurentei, a încălcat prevederile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2006. Potrivit acestui text de lege, dacă un debitor deţine orice bun care aparţine altuia la data înregistrării cererii introductive, a expirării termenului pentru contestarea cererii creditorilor ori a respingerii contestaţiei debitorului împotriva acestei cereri, proprietarul va avea dreptul să îşi recupereze bunul, în afară de cazul în care debitorul are un drept de garanţie valabil asupra bunului. Or, din cele mai sus-arătate, rezultă că debitoarea deţinea, la data înregistrării cererii introductive, bunuri care aparţineau altuia (în speţă, recurentei), astfel că refuzul de restituire a bunurilor, exprimat de administratorul judiciar prin adresa nr. 7589 din 30 septembrie 2010, reprezintă o măsură nelegală.
în mod asemănător, şi judecătorul-sindic, respingând contestaţia recurentei împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar, contestaţie întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (1 )-(4) din Legea nr. 85/2006, a pronunţat o hotărâre nelegală, încălcând prevederile art. 90 din şi art. 480 C. civ. Cât priveşte susţinerea intimatului-creditor, referitoare la constituirea unei garanţii reale asupra bunurilor în litigiu, constată, în primul rând, că este o susţinere nedovedită în cursul soluţionării căii de atac de faţă. în al doilea rând, constituirea de garanţii pentru garantarea oricărei obligaţii nu poate avea efectele reglementate de Titlul VI din Legea nr. 99/1999, câtă vreme a fost încheiată în condiţiile inexistenţei consimţământului proprietarului bunurilor mobile.
