Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 287/CM
Ședința publică din data de 1 iunie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTORI: Răzvan Anghel, Maria Apostol Jelena Zalman
– –
Grefier – – –
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenta reclamantă, domiciliată în T,- A, județul T, împotriva sentinței civile nr. 2310/15.10.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă ” P”, cu sediul în-, județul T, având ca obiect conflict de muncă.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 26.06.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la data de 28.05.2009 și 1.06.2009, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată sub nr- la Tribunalul Tulcea, contestatoarea a chemat în judecată pe intimata Transport Public T, solicitând:
1. constatarea nulității absolute a Hotărârii Consiliului de Administrație al Transport Public T nr. 2/10.04.2008,
2. constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 18/07.05.2008,
3. constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 19/07.05.2008,
iar dacă se va trece peste primele trei capete de cerere, anularea acestor decizii ca netemeinice și nelegale,
4. reintegrarea pe funcția avută anterior contestatoarea,
5. obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, contestatoarea a arătat că, Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 2/10.04.2008, este lovită de nulitate absolută deoarece organigrama adoptată s-a făcut cu încălcarea Codului Muncii art. 37 și 38 și conținând în articolul 1 al hotărârii nerealități (articolul copiat din hotărârea nr. 34/2007 și din care nu se justifică realitatea înființării unui nou post de ) fără informarea, participarea și acordul Sindicatului Transport Public, astfel încălcându-se dispozițiile contractului colectiv de muncă care precizează că drepturile salariaților prevăzute în nu pot să reprezinte cauza reducerii altor drepturi colective sau individuale care au fost recunoscute anterior, negociate la nivel de ramură, grupuri de unități și instituții (superior).
A precizat contestatoarea că Decizia nr. 18/07.05.2008, este lovită de nulitate absolută deoarece nu respectă dispozițiile art. 3 din Codul muncii.
De asemenea, a menționat că această decizie reprezintă o modificare unilaterală a contractului său de muncă și modificarea contractului individual de muncă poate fi efectuată doar prin act bilateral, respectiv act adițional, semnat atât de angajator, cât și de salariat, în temeiul art. 17 alin. 4 din Codul muncii.
A arătat că pentru aceleași aspecte arătate la punctul anterior este nulă absolut și Decizia nr. 19/07.05.2008 și că această decizie are același obiect: schimbarea sa cu orice preț din funcția de consilier juridic.
Pe fondul cauzei, contestatoarea a subliniat că actele atacate sunt netemeinice și nelegale, ele fiind emise cu intenția vădită de aoh ărțui și de aos coate de pe postul de consilier juridic și pentru mutarea sa pe un post cu care nu este de acord.
În dovedire, contestatoarea a depus la dar copii xerox după Hotărârea nr. 2/10.04.2008, Structura de personal a intimatei, Decizia nr. 18/07.05.2008, Decizia nr. 19/07.05.2008, contractul individual de muncă nr. 2576/03.11.2003, comunicarea în baza deciziei nr. 2/14.01.2004, contract de confidențialitate fără data și nr. înregistrării, decizia nr. 66/01.09.2004, cererea nr. 1069/17.04.2008, diploma de licență nr. 1842/01.11.2000, adeverința nr. 1079 din 18.08.1999, contract individual de muncă nr. 1166 din 07.05.2008 dispoziția de repartizare nr. 807/8/5/2008, extras din contractul de muncă, recomandarea în ce îl privește pe numitul.
La data de 16 iunie 2008, intimata a formulat întâmpinare, prin care a arătat că Hotărârea nr. 2/10.04.2008 a Consiliului de Administrație a Transport Public a fost motivată de necesitatea reorganizării unor servicii și birouri din cadrul societății în vederea eficientizării lor și are drept suport legal prevederile Legii 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare și, nu în ultimul rând, prevederile actului constitutiv al Transport Public T, care stabilește competențele, prerogativele și atribuțiile Consiliului de Administrație a societății. A mai arătat că această hotărâre a fost luată de membrii consiliului în ședința ordinară din data de 10.04.2008, la care a participat și liderul sindicatului Liber al Transport Public T, Dl., așa cum rezultă din procesul verbal al ședinței.
S-a învederat că, în aceste împrejurări, este inadmisibil să se invoce nulitatea absolută a hotărârii și nici măcar nulitatea relativă a acesteia, singurul organism competent să cenzureze hotărârile Consiliului de Administrație fiind Adunarea Generală a Asociaților societății și nicidecum un angajat al acesteia, prin instanța de judecată, mai ales că această hotărâre nu a produs nici un efect negativ asupra raporturilor de muncă ale reclamantei cu societatea.
Pentru solicitările din următoarele două capete de cerere privind constatarea nulității absolute a Deciziilor nr. 18 și 19 din data de 07.05.2008 ale conducerii executive a societății, intimata a arătat că aceste decizii sunt emise în temeiul și în aplicarea hotărârii Consiliului de Administrație susmenționată, întrunesc toate condițiile legale în acest sens și nu constituie decât acte administrative de natură să pună în concordanță măsurile de organizare și funcționare ale societății cu legislația muncii.
S-a precizat că, de altfel, conform calificării sale, prin contractul individual de muncă nr. 2576/03.11.2003, contestatoarea este angajată în funcția de jurist la Transport Public, iar prin Decizia nr. 66/01.09.2004 este numită șef juridic, salarizare, normare și personal, corespunzător acestei numiri întocmindu-se și actul adițional nr. 2929 din 29.10.204 la contratul individual de muncă.
A menționat că, urmare hotărârii Consiliului de Administrație, prin Decizia nr. 18/07.05.2008, contestatoarea, menținându-i-se profesiunea de jurist cu care a fost angajată, a fost numită șef salarizare, normare și personal deoarece – prin înființarea oficiului juridic – biroul juridic, salarizare, normare și personal a devenit biroul salarizare, normare și personal. De asemenea, a susținut intimata că noua funcție a contestatoarei este reconfirmată și prin dispozițiile art. 2 din Decizia nr. 19/07.05.2008, concomitent cu reiterarea salariului de încadrare și a sporului de vechime prevăzute în contractul individual de muncă amintit mai sus.
S-a arătat că, de fapt, contestatoarea nu a ocupat niciodată funcția de consilier juridic în cadrul societății, contactul său individual de muncă nu i-a fost modificat unilateral sub nici o formă, iar afirmațiile de hărțuire și de demitere de pe postul de consilier juridic sunt absolut subiective și lipsite de temeiuri de fapt și de drept.
Cât privește cererea de reintegrare a contestatoarei pe postul deținut anterior, intimata a arătat că aceasta nu a fost nici un moment destituită din postul și funcția prevăzută în contractul individual de muncă și că, prin hotărârea consiliului de Administrație și a deciziilor emise în aplicarea acesteia nu i-au fost afectate în nici un mod drepturile stabilite prin contractul de muncă, din contra, pe fond, i-au fost diminuate obligațiile de serviciu, mai exact a fost exonerat de atribuțiile și sarcinile cu caracter juridic ale fostului pe care-l conducea.
Referitor la ultimul capăt de cerere, intimata a învederat că, atâta timp cât reclamanta se consideră în conflict de muncă cu societatea, iar cauzele judiciare privind soluționarea conflictelor de muncă sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar conform art. 285 din Codul muncii, găsește că este inadmisibil de drept un astfel de capăt de cerere, așa încât apreciază că instanța nu îl poate lua în considerație.
În apărare, intimata a depus la dosar copii xerox după următoarele înscrisuri: act constitutiv al Transport Public, Proces-verbal din data de 10.04.2008 în cadrul ședinței ordinare a al Transport Public T, Hotărârea nr. 2/10.04.2008, Decizia nr. 14/07.05.2008, Decizia nr. 19/07.05.2008, contract individual de muncă nr. 2576/03.11.2003, decizia nr. 66/01.09.2004, act adițional nr. 2929/29.10.2004.
În dovedire, contestatoarea a mai depus la doar copii xerox după următoarele înscrisuri: fișa postului, contract individual de muncă nr. 2576/03.11.2003, act adițional nr. 747/24.03.2005, act adițional nr. 1377/22.05.2006, act nr. act adițional nr. 365/22.01.2007, act adițional nr. 1263/12.06.2004, cerere nr. 5303/12.11.2007, adresa nr. 87/11.01.2008, act adițional nr. 1647/1.07.2004, extras din carnetul de muncă, dovada plății drepturilor salariale cuvenite pentru luna martie 2008 și decizia de concediere nr. 36 din 14 august 2008.
Intimata a mai depus la doar copii xerox după: fișa postului în ceea ce îl privește pe numitul, fișa postului în ceea ce o privește pe contestatoare, contestația formulată împotriva deciziei nr. 36 din 14 august 2008 și decizia nr. 36/14 august 2008.
Prin sentința civilă nr. 2310/15.10.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea s-au respins excepțiile ca nefondate și s-a respins și contestația ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
Referitor la excepția de nulitate absolută a hotărârii Consiliului de administrație al SC P SA T, înregistrată sub nr.2/10.04.2008, instanța a reținut că raportat la prevederile art. 67 și 68 din Legea nr.168/1999, hotărârea a cărei nulitate absolută o invocă contestatoarea nu se află în rândul actelor a căror legalitate poate fi analizată de către instanța de litigii de muncă, urmând a respinge excepția ca nefondată.
Cu privire la excepția de nulitate absolută a deciziilor nr.18 și 19 din 7.05.2008 emise de societatea intimată, instanța a reținut următoarele:
Prin decizia nr.18/7.05.2008 emisă de intimată, s-a dispus ca începând cu data de 8.05.2008 contestatoarea să ocupe postul de șef Salarizare, Personal.
Prin decizia nr.19/7.05.2008 emisă de intimată s-a dispus ca începând cu data de 1.05.2008 Biroul Juridic- Salarizare, Personal să devină Biroul Salarizare, Personal.
Contestatoarea a dobândit calitatea de salariat al intimatei în baza contractului individual de muncă nr.2576/3.11.2003.
Obiectul acestui contract consta în activitate juridică iar meseria pe care o desfășura contestatoarea era aceea de jurist.
Ulterior, prin decizia nr.66/1.09.2004, începând cu data de 1 septembrie 2004 s-a stabilit că funcția ocupată de contestatoare era aceea de șef în cadrul Biroului Juridic-Salarizare, Personal.
Prin actul adițional nr.2929/29.10.2004 s-a stabilit la clauza privind felul muncii, ca postul ocupat de contestatoare să fie acela de șef Juridic – Salarizare, Personal.
În carnetul de muncă s-a consemnat faptul că, contestatoarea a desfășurat activitate de jurist la societatea intimată, începând cu data de 1 noiembrie 2003.
Ulterior, la poziția 24, operată la data de 1.02.2008, la rubrica “Meseria sau funcția și locul de muncă” este consemnat “șef Juridic – Salarizare, Personal”, iar la poziția 25, operată la data de 1.05.2008, la rubrica “Mutația intervenită” figurează “schimbat denumirea biroului”, iar la rubrica “Meseria sau funcția și locul de muncă” figurează șef Salarizare, Personal.
Analizând și structura de personal, depusă în copie la dosar de către intimată, se constată că, contestatoarea și-a menținut profesiunea de jurist cu care a fost angajată, însă în cadrul biroului Salarizare, Personal.
Prin înființarea Oficiului Juridic, Biroul Juridic – Salarizare, Personal a devenit Biroul Salarizare, Personal, în cadrul căruia contestatoarea ocupă postul de șef.
În aceste condiții, instanța apreciază că nu poate fi vorba în speță despre o schimbare a locului și a felului muncii în ceea ce o privește pe contestatoare, aceasta, în calitate de jurist desfășurând activitatea în cadrul Biroului Salarizare, Personal.
Noua funcție a contestatoarei este reconfirmată și de disp. art.2 din decizia nr.19 din 7.05.2008, concomitent cu reiterarea salariului de încadrare de 1210 lei, de care beneficia și în calitate de șef Juridic- Salarizare, Personal și a sporului de vechime prevăzute în contractul său de muncă.
Astfel, nu se poate reține că, prin numirea contestatoarei pe postul de șef Salarizare, Personal, aceasta a suferit o diminuare a drepturilor salariale cuvenite.
În consecință, instanța apreciază că în cauză intimata, prin emiterea deciziilor 18 și 19 din 7.05.2008 nu a procedat la modificarea unilaterală a contractului de muncă, în ceea ce o privește pe contestatoare.
Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că prin emiterea deciziilor de mai sus au fost încălcate preved. art.3 din Codul muncii, cu privire la garantarea libertății muncii prin Constituție și neîngrădirea dreptului la muncă, urmând a respinge excepția de nulitate absolută cu privire la deciziile nr.18 și 19 din 7.05.2008, ca nefondate.
Pe de altă parte, deși, contestatoarea a susținut că cele două decizii contestate nr. 18 și 19 din 7.05.2008 sunt nelegale și netemeinice, acestea fiind emise cu intenția vădită de aoh ărțui și de aos coate de pe postul de consilier, spre aom uta pe un alt post, cu care nu este de acord, instanța reține că în cauză nu au fost produse dovezi în acest sens.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamanta. În motivare a arătat următoarele: prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de amânare a cauzei pentru soluționarea amiabilă a acesteia, prejudiciindu-i dreptul la apărare și la un proces echitabil, garantate de legea română și art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce constituie un “minus petita” și impune casarea sentinței; în mod nelegal nu a fost audiat martorul pe care l-a propus și care a fost încuviințat și astfel prima instanță a încălcat prevederile art. 129 al. 5 și 6 în sensul că nu a exercitat rolul activ și nu a luat toate măsurile pentru audierea martorului și aflarea adevărului; instanța nu a atașat dosarele solicitate ceea ce reprezintă un “minus petita”; cum instanța de fond a reținut că nu constituie un litigiu de muncă cererea de constatare a nulității absolute a Hotărârii nr. 2/2008 a Consiliului de administrație trebuia să constate că nu are competență materială și să disjungă, apoi să decline competența de soluționare a acestei cereri și să suspende judecata celorlalte capete de cerere până la soluționarea contestației formulate împotriva acelei hotărâri a consiliului de administrație; deciziile nr. 18/2008 și 19/2008 constituie modificări unilaterale ale contractului individual de muncă, fără acordul său, în sensul modificării locului de muncă prin aceea că nu mai exercita atribuții de consilier juridic în cadrul postului de șef SNP ci doar atribuții de inspector resurse umane, precum și în sensul modificării drepturilor salariale, fiindu-i suprimat sporul de confidențialitate, măsuri care contravin art. 3 din Codul muncii; instanța de fond a motivat și comunicat hotărârea după termenul legal de 30 de zile, respectiv după 35 de zile; deciziile contestate sunt emise în temeiul Legii nr. 15/1990 deși pârâta este societate comercială și funcționează în temeiul Legii nr. 30/1990, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestor decizii; în conformitate cu legea administrației publice locale autoritățile administrației publice sunt cele care stabilesc organigrama societăților de interes local aflate în subordinea primăriei, aceasta nefiind de competența intimatei. În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9, art. 3041, art. 129 alin. 5și 6, art.312 alin. 5 și 6 Cod.pr.civ..
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului. În susținerea cererii sale intimata arătat că în materia conflictelor de muncă judecata se face în regim de urgență, că recurenta nu a încercat rezolvarea amiabilă a litigiului, acesteia nu i-a fost afectat dreptul la apărare, audierea martorului propus nu era utilă, cauzele a căror conexare a solicitat-o recurenta nu aveau legătură cu prezenta cauză, prin deciziile contestate nu s-a modificat contractul individual de muncă.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește aprecierea că instanța de fond nu s- pronunțat asupra unei cereri ceea ce ar atrage casarea sentinței recurate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, raportat la prevederile art. 312 al.3 teza II și alin.5 Cod.pr.civ., casarea cu trimitere spre rejudecare poate interveni atunci când prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, situație care poate fi reținută și în situația în care instanța nu s-a pronunțat asupra unei cereri formulate în cadrul acțiunii. Dar, în acest caz, este vorba de o cerere care învestește instanța, deci de o cerere conexă sau incidentă sau chiar de unul sau mai multe capete de cerere din cererea principală. Casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare nu poate interveni pentru omisiunea de a soluționa o cerere formulată în cursul procedurii, cum este o cerere de amânare a judecății. De altfel, solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare pentru acest motiv, recurenta nu indică în concret cum ar trebui să procedeze instanța de fond, mai ales că în conformitate cu 315(1) Cod.pr.civ. instanța de recurs ar trebui să dea o dezlegare a acestei probleme. Or, trimiterea spre rejudecare pentru a se amâna soluționarea cauzei este lipsită de aplicabilitate.
Nu se poate reține nici faptul că în acest mod s-ar fi încălcat dreptul la apărare al recurentei și nici dreptul la un proces echitabil întrucât aceasta a avut posibilitatea de a propune și administra probe, a fost prezentă în fața instanței având posibilitatea să își expună concluziile la diferite termene și a beneficiat de amânarea judecății în mai multe rânduri, beneficiind și de asistență juridică din partea unui avocat (av. – Baroul Tulcea – împuternicire seria – nr. 04738/17.06.2008). Astfel, la termenul din 18.06.2008 a fost încuviințată cererea reclamantei de amânare a judecății pentru angajarea unui apărător și pregătirea apărării, deși aceasta, în calitate de reclamantă, citată încă din data de 12.06.2008, avea posibilitatea angajării unui avocat până la acea dată. Pentru termenul din 17.09.2008 reclamanta a solicitat din nou amânarea judecății pentru soluționarea pe cale amiabilă a litigiului, cerere încuviințată de instanță. Pentru termenul din 01.10.2008, reclamanta a solicitat din nou acordarea unui termen în același scop, judecarea cauzei fiind amânată pentru comunicarea către reclamantă a înscrisurilor depuse de intimată, cerere formulată și pentru termenul din 15.10.2008, care a fost însă respinsă în mod corect de instanță față de prevederile art.156(1) și art. 155 Cod.pr.civ.. Faptul că la termenul din 15.10.2008, când s-a soluționat cauza, nici reclamanta și nici apărătorul său nu s-au prezentat a fost o opțiune a acesteia în privința modului în care și-a îndeplinit obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului stabilită de art.129(1) Cod.pr.civ. nici prezența sa nici a apărătorului nefiind obligatorie. Pentru același termen, reclamanta a solicitat suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 242 pct.2 Cod.pr.civ., “la cererea părții” susținând că are discuții cu intimata pentru încheierea unei tranzacții. Se reține mai întâi că art. 242(1) pct.2 Cod.pr.civ. nu reglementează posibilitatea suspendării judecății “la cererea părții” ci impune suspendarea judecății pentru lipsa părților. La termenul respectiv însă, reprezentantul intimatei a fost prezent. Este posibilă suspendarea judecății prin acordul părților, în temeiul art. 242 (1) pct.1 Cod.pr.civ. însă la termenul din 15.10.2008 reprezentantul intimatei s-a opus unei astfel de suspendări. De altfel, la termenul din 01.10.2008 reprezentantul intimatei a negat faptul că ar exista posibilitatea încheierii unei tranzacții.
De altfel, recurenta nu indică în concret în ce sens consideră că nu i s-a respectat dreptul la apărare sau dreptul la un proces echitabil.
Nici motivele privind probațiunea nu sunt întemeiate.
Astfel, susținerile referitoare la faptul că în mod greșit martorul pe care l-a propus nu a fost audiat nu sunt fondate.
Se reține că în cererea de administrare a probatoriului, depusă pentru termenul din 04.07.2008, s-a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâtei și proba testimonială, constând în audierea martorului, toate aceste probe fiind încuviințate prin încheierea din 04.07.2008. Teza probatorie a fost indicată în mod generic a fi dovedirea temeiniciei și legalității susținerilor reclamatei și netemeiniciei susținerilor pârâtei, aceeași teză probatorie fiind reținută în încheierea din 04.07.2008 ca fiind susținută de apărătorul reclamantei.
Prin încheierea din 06.08.2008, instanța a revenit asupra dispoziției sale în sensul că a considerat că nu se impune audierea martorului.
Se reține că inițial, când proba a fost încuviințată, contrar art. 168 alin.1 Cod.pr.civ. reclamanta nu a indicat în concret ce fapte dorește să dovedească, utilizând o formulare generică, la care s-a făcut referire. La termenul din 06.08.2008, cerându-se precizări față de constatarea că la termenul anterior nu s-au indicat împrejurările ce se dorește a fi probate, instanța a reținut susținerile apărătorului reclamantei, în sensul că se dorește audierea martorului, despre care a arătat că este lider de sindicat, pentru a dovedi împrejurări legate de condițiile în care s-au emis deciziile și faptul că reclamantei i-au fost încălcate drepturile salariale.
Față de aceste precizări referitoare la teza probatorie instanța a considerat că proba nu este utilă cauzei.
Instanța de fond a procedat în mod corect întrucât potrivit art. 167(1) Cod.pr.civ. dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere.
În cauză, față de obiectul contestației, în mod corect a reținut instanța de fond că martorul nu putea relata aspecte de fapt relevante privind deciziile contestate întrucât instanța era chemată să analizeze legalitatea și temeinicia unor decizii pentru care situația de fapt care le-a motivat este legată de situația organizatorică a societății, care rezultă din documentele interne ale societății, iar pretinsa reducere a veniturilor prin efectul deciziei nr. 19/07.05.2008 este de asemenea o situație care nu poate fi dovedită prin declarații de martori, ci poate fi evidențiată din documentația contabilă și pe cale de interpretare a conținutului acestei decizii.
Mai trebuie reținut că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a reținut că acesta presupune ca fiecare parte într-un proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ față de partea adversă (hotărârile în cauzele Dombo. contra Olanda și Georgiadis contra Greciei). Acest principiu impune, între altele, posibilitatea de a combate argumentele invocate de partea adversă inclusiv prin propunerea și administrarea de probe, citarea și interogarea martorilor fiind necesar a se realiza în asemenea mod încât o parte să nu fie dezavantajată.
În ceea ce privește probatoriul administrat într-o cauză, Convenția lasă în sarcina statelor problema reglementării admiterii, forței probante și a sarcinii probei (hotărârea în cauza Feldbrugge contra Olanda).
Aceleași concluzii sunt aplicabile și criticii privind respingerea cererii reclamantei de atașare a dosarelor respectiv: dosarul nr- al Tribunalului Tulcea, dosarul nr- al Tribunalului Tulcea și dosarul nr- al Tribunalului Tulcea, această cerere nefiind întemeiată.
Astfel din chiar susținerile apărătorului reclamantei cu privire la obiectul acestor dosare, consemnate în încheierea din 03.09.2008, și din conținutul cererii de atașare a dosarelor respective, rezultă că această cerere nu îndeplinea condiția prevăzută de art. 167(1) Cod.pr.civ.. Astfel, o contestație împotriva unei alte decizii de sancționare, care vizează alte fapt, nu are nici o relevanță în prezenta cauză care în mod necesar se limitează doar la analiza deciziei contestate, neputând fi depășite limitele sesizării, astfel cum art. 129(6) Cod.pr.civ. impune. Apoi, cauza care a determinat o eventuală stare de tensiune între părți, și eventual comportamentul imputat reclamantei cu consecința aplicării sancțiunii contestate, de asemenea nu au relevanță, într-o contestație precum cea de față, instanța fiind chemată să verifice condițiile de legalitate și temeinicie ale deciziilor contestate, care vizează doar felul muncii și drepturile salariale de care beneficia reclamanta. Instanța nu putea analiza situația deciziei de concediere care face obiectul altui dosar, pentru că și în acest caz și-ar fi depășit limitele sesizării. Decizia prin care a fost concediată disciplinar, ulterioară deciziei contestate în această cauză, nu poate avea relevanță asupra situației de față, și în acest caz fiind vorba de fapte diferite și decizii diferite, care fac obiectul unor cauze diferite, în care instanța este ținută de limitele sesizării. De altfel, pentru a proba situațiile invocate, respectiv sursele conflictului dintre părți și eventuala acțiune premeditată pentru concedierea reclamantei, reclamanta avea posibilitatea de a propune probe în acele cauze, referitor strict la aceste aspecte, urmând a fi analizată această cerere de către instanță, probele în cele patru cauze neputând fi în mod obiectiv aceleași, având în vedere obiectul lor.
Pentru motivele expuse anterior, nici respingerea sau nepronunțarea asupra acestei cereri nu poate fi considerată “minus petita”.
În referire la motivul că deciziile contestate au determinat o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, se reține de asemenea că susținerile recurentei nu sunt fondate.
Astfel, este adevărat că prin contractul individual de muncă nr.2576/03.11.2003 recurenta a fost încadrată în funcția de jurist, dar, ulterior, prin acordul părților, acest contract individual de muncă a fost modificat prin actul adițional nr. 2929/29.10.2004, felul muncii fiind modificat în sensul că recurenta a fost încadrată ca șef al Biroului juridic, salarizare, normare, personal.
Prin decizia nr.19/07.05.2008, s-a hotărât ca începând cu 01.05.2008 Biroul juridic, salarizare, normare, personal să devină Biroul salarizare, normare, personal, în urma Hotărârii Consiliului de administrație nr. 2/10.04.2008 prin care s-a aprobat noua organigramă și s-a hotărât înființarea Oficiului juridic.
Rezultă astfel că din Biroului juridic, salarizare, normare, personal s-a desprins Oficiul juridic ca structură organizatorică distinctă prin preluarea activității juridice, fără ca acest să fie desființat ci doar redenumit ca urmare a reducerii activității prin eliminarea activității juridice.
Prin decizia nr. 18/07.05.2008, s-a stabilit ca reclamanta să își mențină funcția de șef acestui, rămânând în funcția de șef al Biroului salarizare, normare, personal, corespunzător noii denumiri a biroului.
Rezultă astfel că funcția ocupată și felul muncii reclamantei nu s-a schimbat prin deciziile contestate.
Recurenta nu ocupa funcția de jurist sau consilier juridic în cadrul Biroului juridic, salarizare, normare, personal, ci pe aceea de șef de, funcție pe care a păstrat-o și după ce din acest a fost preluată activitatea juridică de către Oficiul juridic.
Din fișa postului ocupat de reclamantă, acela de șef al biroului, rezultă că aceasta avea atribuții atât în domeniul juridic, cât și atribuții în domeniul activității de salarizare, normare și personal.
La termenul din 24.03.2009, reprezentantul pârâtei a arătat că ulterior nu s-a mai întocmit o nouă fișă a postului ocupat de recurentă, considerându-se că își păstrează aceleași atribuții, mai puțin cele referitoare la activitatea juridică.
Trebuie avut în vedere că în dreptul muncii, ocupația este cea care constituie felul de muncă. este activitatea utilă, aducătoare de pe care o desfășoară o persoană în mod obișnuit, într-o unitate economico-socială și care constituie pentru aceasta sursa de existență. unei persoane poate fi exprimată în funcția sau meseria exercitată de aceasta. Funcția este activitatea desfășurată de o persoană într-o ierarhie funcțională, de execuție sau conducere. aceasta constă în totalitatea atribuțiilor sau sarcinilor de serviciu pe care persoana încadrată trebuie să le aducă la îndeplinire pe baza unei anumite calificări profesionale. Funcția de conducere conferă titularului dreptul de decizie și comandă. Meseria este complexul de cunoștințe obținute prin școlarizare și prin practică, necesare pentru executarea anumitor operații sau pentru prestarea unor servicii.
Or, eliminarea sau adăugarea unor atribuții cuprinse în fișa postului nu pot fi considerate a constitui o modificare a felului muncii decât în măsura în care sunt atât de importante încât determină o modificare substanțială a activității salariatului, sub aspectul obligațiilor de serviciu iar noile atribuții sau atribuțiile menținute fac activitatea acestuia semnificativ diferită de activitatea desfășurată anterior.
În cazul de față însă această situație nu se verifică, activitatea reclamantei fiind în continuare aceea specifică unui șef de, prin atribuțiile păstrate, chiar dacă o parte din atribuții au fost eliminate prin preluarea unei părți a activității de către Oficiul juridic. Aceasta a păstrat atribuțiile de decizie și comandă, iar cunoștințele juridice corespunzătoare calificării sale sunt necesare exercitării acestei funcții în continuare, angajarea de personal și derularea raporturilor de muncă cu aceștia implicând folosirea unor cunoștințe juridice. Nu se poate astfel considera că prin preluarea unor atribuții de către un consilier juridic, reclamanta nu ar mai fi în situația de a folosi cunoștințele și aptitudinile sale în domeniul juridic.
De altfel, legea impune ca principiu ca modificarea contractului individual de muncă să se facă cu acordul părților, inclusiv în ceea ce privește felul muncii, pentru protecția angajatului.
În situația în care acestuia i se reduc atribuțiile de serviciu în principiu nu se poate reține că ar fi prejudiciat.
În ceea ce privește sporul de 15% – spor de confidențialitate, se reține că la dosar s-a depus un contract de confidențialitate (fila 15 dosar fond) care nu are număr și dată de înregistrare sau dată a semnării, prin care recurenta apare a se obliga să păstreze confidențialitatea datelor ce i se vor furniza cu privire la drepturile sale bănești și ale celorlalți angajați, modalitatea de plată a salariului, durata concediului și indemnizația de concediu, pentru sine și ceilalți angajați, riscurile specifice postului, “confidențialitatea actelor specifice postului pe care îl ocupă”, “clauze de neconcordanță”.
În actul adițional nr. 365/22.01.2007, care apare a fi semnat de părți, în copia depusă la dosar (fila 71 dosar fond), s-a stabilit în favoarea recurentei un spor de confidențialitate în cuantum de 15%.
Dar, din conținutul nici uneia dintre deciziile contestate nu rezultă că acest spor ar fi fost eliminat și nu ar mai fi acordat reclamatei.
Faptul că în decizia nr. 19/07.05.2008 se indică doar salariul de încadrare și sporul de vechime de 10% nu înseamnă că sporul de confidențialitate ar fi fost eliminat. În decizia respectivă nu este folosită o formulă exclusivă, din care să rezulte că recurenta ar beneficia numai de sporul de vechime cu consecința implicită a eliminării altor sporuri, inclusiv a celui de confidențialitate.
În concret, plata acestui spor constituie însă o problemă de a contractului individual de muncă iar nu o problemă de legalitate și temeinicie a deciziilor contestate.
Ca urmare, constatându-se că nu a operat o modificare a contractului individual de muncă al recurentei, instanța nu mai avea motiv să analizeze hotărârea Consiliului de administrație nr. 2/10.04.2008. Este adevărat că instanța de fond, putea analiza această hotărâre, și nu a analizat-o, dar acesta nu constituie în concret în această cauză un motiv de casare, întrucât instanța de fond, în această cauză, nu trebuia să analizeze legalitatea acestei hotărâri. Aceasta, întrucât prima instanță, în soluționarea conflictului de muncă, putea analiza hotărârea consiliului de administrație numai în măsura în care se constata că această hotărâre ar fi condus la modificarea contractului individual de muncă al reclamante. Cum în cauză nu se poate reține modificarea unilaterală a contractului individual de muncă al recurentei, ca efect al unor măsuri de reorganizare a activității societății pârâte, în lipsa unui astfel de efect, nu mai are relevanță o analiză a hotărârii consiliului de administrație ca pretinsă cauză a unui astfel de efect inexistent.
Pentru aceste considerente, motivele privind această hotărâre nu au relevanță în soluționarea recursului.
În ceea ce privește critica privitoare la faptul că instanța de fond ar fi motivat și comunicat hotărârea după termenul legal, respectiv după 35 de zile, se reține că acesta nu constituie un motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii instanței de fond astfel încât nu este necesar a fi analizat, neavând relevanță în cauză.
În ceea ce privește motivele referitoare la faptul că deciziile contestate sunt emise în temeiul Legii nr. 15/1990 deși pârâta este societate comercială și funcționează în temeiul Legii nr. 30/1990, ceea ce ar atrage nulitatea absolută a acestor decizii, Curtea constată că acestea nu sunt fondate.
Astfel, prevederile Legii nr. 15/1990 sunt invocate în cele două decizii în mod generic, acest act normativ fiind cel care a reglementat reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.
În realitate, acest temei indicat este inutil, cele două decizii contestate fiind emise în aplicarea hotărârii consiliului de administrație nr. 2/2008 și neavând ca efect decât punerea de acord a denumirii biroului condus de reclamantă cu noua organigramă aprobată prin hotărârea consiliului de administrație, fără a produce vreun efect sub aspectul elementelor esențiale ale contractului individual de muncă încheiat de recurentă cu intimata.
De aceea, invocarea prevederilor Legii nr. 15/1990 nu constituie un viciu care să atragă nulitatea deciziilor, nefiind încălcată nici o normă legală care să fie impusă pentru valabila emitere a acestor acte.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurenta reclamantă, domiciliată în T,- A, județul T, împotriva sentinței civile nr. 2310/15.10.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă ” P”, cu sediul în-, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2009.
Jud.fond. /
jud.
2 ex./ 30.06.2009.
