Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 588/CM
Ședința publică de la 13 Octombrie 2009
Completul specializat pentru cauze privind
Conflicte de muncă și asigurări sociale
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTOR 2: Maria Apostol
JUDECĂTOR 3: Jelena Zalman
Grefier – –
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta reclamantă cu domiciliul procesual ales în C,-, împotriva sentinței civile nr. 796/24.06.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC – 2008 SRL, cu sediul în C, Bd. – – – Hotel, parter, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta reclamantă -, lipsind intimata pârâtă – 2008 SRL.
Procedura legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. pr.civ.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a evidențiat faptul că procedura de citare cu intimata a fost îndeplinită, la sediul acesteia, astfel cum a fost menționat de către Inspectoratul Teritorial d e Muncă (fila 49 – 51 dosar tribunal).
Recurenta – reclamantă – se legitimează cu I seria -, nr. -, având: – și precizează că daunele morale în cuantum de 500.000 lei le solicită de la administratorul firmei – 2008, întrcât acesta a jignit-o personal.
Recurenta arată că nu mai are alte cereri, probe de formulat în cauză.
Instanța, în temeiul disp.art. 150.pr.civ. declară încheiate dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Recurenta solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr- reclamanta în contradictoriu cu pârâta SC – SRL a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr.01/05.01.2009 emisă de angajator, reintegrarea în funcția avută anterior încetării raporturilor de muncă, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cuvenite de la data de 21 decembrie 2008, obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 lei precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că decizia nr. 01/05.01.2009 prin care s-a dispus de către angajator încetarea contractului individual de muncă în temeiul dispozițiilor art.55 lit. “b” din Codul Muncii, este nelegală, întrucât aceasta nu și-a exprimat în nici un mod voința de a înceta raporturile de muncă cu societatea.
Pârâta și-a precizat poziția procesuală pe calea întâmpinării, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată, motivat de faptul că, reclamantei i s-a adus la cunoștință înăuntrul perioadei de probă de 20 de zile că societatea va renunța la serviciile sale, urmând ca pentru perioada lucrată această să fie remunerată cu suma de 686 lei.
A mai precizat pârâta că salariata a primit drepturile bănești fără obiecțiuni și din a doua zi după primirea banilor, nu s-a mai prezentat la serviciu.
În drept s-au invocat dispozițiile art.31 – 33, art.55 – 56 Codul Muncii.
În susținerea și dovedirea celor solicitate părțile au depus la dosarul cauzei contractul individual de muncă al reclamantei, decizia nr. 01/05.01.2009, state de plată, adresa nr.77/27.01.2009 emisă de ITM C, procesul verbal de control nr.52242/13.01.2009 și răspunsul ITM
Sub aspect probator instanța a încuviințat pentru ambele părți administrarea probei cu înscrisuri, probei cu interogatoriu și a probei testimoniale.
La termenul de judecată din data de 24.06.2009 reclamanta a precizat că înțelege să renunțe la judecata capetelor de cerere privind anularea decizie de încetare a contractului de muncă, reintegrarea în funcția deținută anterior și obligarea la plata drepturilor bănești, însă insistă în judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale.
Prin sentința civilă nr. 796/24.06.2009 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cererii de anulare a deciziei de concediere, de reintegrare în funcția deținută anterior și de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor salariale în temeiul dispozițiilor art.246 alin.1 pr.civ. și s-a respins cererea de plată a unor despăgubiri morale ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
Cererea prin care se solicită obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 500.000 lei este neîntemeiat deoarece susținerile reclamantei potrivit cu care atitudinea angajatorului a adus atingere integrității sale morale și profesionale nu au fost dovedite cu nici un mijloc de probă.
Dimpotrivă din depoziția martorei Marfa rezultă că reclamanta nu a fost agresată verbal de către angajator. De asemenea, martora a arătat că din cele auzite de la colegi, motivul concedierii reclamantei a constat în lipsa de competență în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Tot astfel, se reține că nu există dovezi care să ateste împrejurarea că preinfarctul suferit de soțul reclamantei la câteva zile după concedierea sa, urmat de decesul acestuia, a fost determinat de măsura concedierii dispusă de către pârâtă.
Având în vedere că sarcina probei în dovedire daunelor morale revine reclamantei și luând în considerare conținutul ansamblului probator, instanța constată că pretențiile solicitate de aceasta, sunt nefondate.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamanta.
În motivarea recursului său reclamanta nu a formulat critici propriu-zise față de hotărârea recurată ci și-a exprimat nemulțumirea față de soluția pronunțată, arătând că își menține “în continuare daunele morale de 500.000 lei”. În cuprinsul cererii de recurs reclamanta a arătat că a “fost luată prin învăluire la ultima înfățișare” la care “se vorbea în termeni judecătorești”; a mai făcut referire la un pretins comportament neadecvat al apărătorului pârâtei; de asemenea, a arătat că nu are posibilitatea de a angaja un avocat dar consideră că nu trebuie să fie ignorată dacă se apără singură în cauză; a mai susținut că “totul era o nelegiuire” iar contabila societății i-ar fi spus că dacă va formula acțiune va avea probleme; recurenta a arătat că față de felul în care din 01.12.2008 a fost tratată și acuzațiile care i s-au adus este incorect să nu i se dea dreptate; nu a existat nici o discuție amiabilă ci s-a căutat să fie intimidată; a mai arătat că dorește să își păstreze demnitatea și prestigiul; că nu o interesează că pârâtul este plecat din țară și nu are de unde să îi dea daune morale; martorii trebuiau prezentați de pârâtă și i s-a spus să nu le ceară “așa ceva că nu au de unde să aducă”.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Se reține mai întâi că cererea de recurs este lipsită de claritate și nu cuprinde critici de nelegalitate sau netemeinicie concrete, încadrate în prevederi legale.
Față de această situație, instanța de recurs, pentru a asigura examinarea efectivă a căii de atac și a garanta astfel dreptul de acces la instanță al recurentei, va încadra aspectele expuse în cererea de recurs în motive de recurs care să poată fi analizate din punct de vedere juridic.
Astfel, o primă categorie de aspecte invocate pot fi încadrate într-un motiv de recurs vizând caracterul echitabil al procedurii din perspectiva asistenței juridice calificate și respectării garanțiilor instituite de prevederile legale incidente.
În această privință, se reține că recurenta avea posibilitatea să solicite acordarea ajutorului public judiciar în condițiile OUG nr. 51/2008 astfel încât să beneficieze de asistența unui avocat ales sau desemnat din oficiu, cerere care este scutită de taxa judiciară de timbru. Recurenta nu a formulat o astfel de cerere și nici măcar o cerere similară, chiar informă, care să permită instanței de fond să îi solicite precizările și dovezile necesare soluționării unei astfel de cereri. În procedura de față asistența juridică calificată din partea unui avocat nu este obligatorie iar consecințele opțiunii recurentei de a își apăra singură interesele sunt suportate de către aceasta.
În cauză, instanța a respecta drepturile procesuale ale recurentei. Contrar susținerilor acesteia, vagi și lipsite de susținere probatorie, în sensul că nu i s-ar fi acordat atenția cuvenită de către instanță, se reține că întâmpinarea depusă de pârâtă a fost comunicată reclamantei la termenul din 11.03.2009, acesteia i s-a acordat cu acea ocazie un termen pentru a lua cunoștință de cuprinsul ei; reclamanta a depus și un răspuns la întâmpinare la 25.03.2009; la termenul din 08.04.2009, la solicitarea reclamantei, instanța de fond a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu și doi martori urmând a se indica ulterior numele acestora; la 10.04.2009 reclamanta a depus o notă în care indica numele și adresa numai unui martor, susținând că în privința altor două persoane (identificate doar prin prenume) nu cunoaște date de contact; reclamanta a depus însă interogatoriul propus a fi administrat pârâtei; martora, propusă de reclamantă a fost audiată la termenul din 24.06.2009. În această situație, instanța de fond, nu avea cum să identifice alți martori pe care să îi audieze, neputându-i-se imputa lipsa rolului activ. În sfârșit la termenul din 24.06.2009 instanța a comunicat înscrisurile depuse de pârâtă reclamantei, care a arătat că nu dorește amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de cuprinsul acestora; cu toate acestea, instanța a lăsat cauza la a doua apelare pentru ca totuși reclamanta să ia cunoștință de înscrisurile primite iar ulterior reclamanta a avut cuvântul pentru a-și expune concluziile.
Rezultă așadar că instanța de fond a respectat drepturile procesuale ale reclamantei, care a avut posibilitatea să propună și să producă probe, a luat cunoștință de apărările și probele părții adverse și a avut posibilitatea să își exprime părerea cu privire la acestea și la fondul cauzei.
Mai mult, instanța de fond a luat în considerare cererea de acordare a daunelor morale inclusă în răspunsul la întâmpinare depus de reclamantă pentru termenul din 08.04.2009, în care, deși a fost intitulat “contestație” se solicită “respingerea întâmpinării formulate” și care are un caracter neclar, în cuprinsul său reclamanta contestând în realitate susținerile formulate de pârâtă în întâmpinare.
O a doua categorie de aspecte invocate de recurentă vizează probatoriul administrat în cauză și modul în care a fost interpretat de către instanța de fond în stabilirea situației de fapt.
Astfel, este adevărat că în conformitate cu art. 287 din Codul Muncii sarcina probei incumbă angajatorului însă sarcina probei vizează proba posibilă iar nu proba imposibilă. Astfel, angajatorul nu poate fi obligat să probeze un fapt negativ, cum ar fi în cauză că reclamanta nu a fost supusă unor acțiuni denigratoare sau de altă natură care să îi fi produs prejudicii morale. Pe de altă parte, chiar dacă sarcina probei incumbă angajatorului, angajatul sau fostul angajat este cel care trebuie să probeze situația premisă, existența dreptului pretins pentru a-și justifica calitatea procesual activă, și abia ulterior, sarcina probei contrare sau a executării obligației corelative a angajatorului trebuie dovedită de acesta. Astfel, cum este cazul de față, reclamanta trebuia să dovedească fapta ilicită a angajatorului care pretinde că i-a produs daune de natură morală, rămânând în sarcina angajatorului proba contrară. Pretinsa afirmație a unui angajat al societății (contabil), invocată de reclamanta însăși și nedovedită de altfel, în sensul că ar fi anticipat unele probleme în cazul în care reclamanta ar fi acționat societatea în justiție, nu este de natură a conferi suport probatoriu afirmațiilor recurentei – reclamante.
Din contră, chiar martora propusă de reclamantă, Marfa a arătat că nu a constatat și nici nu a auzit injurii aduse de către reprezentantul societății reclamantei. Din toate probele administrate nu a rezultat nici o faptă a vreunui alt angajat al societății sau al reprezentantului acesteia care să poată fi considerată a fi de natură să producă un prejudiciu moral reclamantei.
Prin susținerile făcute în recurs reclamanta ignoră prevederile art.1169 din Codul civil care, cu caracter general, stabilește că cel ce face o afirmație în fața instanței trebuie să o probeze.
Așa cum s-a arătat deja, excepția prevăzută de art. 287 din Codul Muncii nu este de natură a conduce la concluzia că pârâta trebuia să dovedească faptul că reclamanta nu a fost supusă nici unui tratament denigrator, întrucât o astfel de probă nici nu este posibilă mai ales că reclamanta nu a indicat fapte concrete și date la care s-ar fi produs ci a făcut afirmații generale. Astfel, în răspunsul la întâmpinare formulat, în care a solicitat și daunele morale, reclamanta a susținut că tratamentul care i-a produs daune morale ar fi constat în: desfășurarea unor activități necalificate, condițiile improprii de muncă, lipsa condițiilor pentru servirea mesei și lipsa unui vestiar, programul de lucru, dezinteresul angajatorului pentru transport, masă și “alte facilități” despre care susține totuși că nu a avut timp să le afle; singurul element concret indicat a fost condiția medicală a soțului său. În restul răspunsului la întâmpinare intitulat “contestație” reclamanta prezintă situații vizând activitatea altor persoane sau conflicte ale angajatorului cu alte persoane care nu au legătură cu cauza.
Aspectele privind condițiile de muncă, de asemenea nu pot constitui temei pentru acordarea daunelor morale, nefiind dovedite. În plus reclamanta nu a dovedit că angajatorul ar fi avut obligația de a-i asigura ceea ce pretinde, cum ar fi transportul gratuit, vestiar sau sală de mese. De altfel, nu s-a probat că pârâta nu ar fi respectat condițiile de igienă și sanitare impuse de legislația aplicabilă activității desfășurate.
În ceea ce privește daunele morale pretins suferite prin modul de redactare al conținutului deciziei de concediere și prin lipsa preavizului, trebuie avut în vedere că reclamanta a renunțat la contestația formulată împotriva deciziei de concediere astfel încât aceasta este prezumată temeinică și legală și în consecință nu poate fi considerată în sine un act ilicit de natură a produce un prejudiciu moral. De altfel, în decizia contestată s-a reținut ca motiv al încetării contractului individual de muncă acordul părților, iar nu aspecte care să pună la îndoială competența profesională a recurentei.
În sfârșit, în recurs, reclamanta a susținut că ar fi pretins daunele morale de la, administratorul SC – 2008 SRL. Această cerere nu poate fi primită însă, față de dispozițiile art. 316 raportat la art.294 Cod.pr.civ., având în vedere că în cererea introductivă a indica drept emitent al deciziei contestate și implicit pârâtă pe SC – 2008 SRL. În “contestația” care cuprinde un răspuns la întâmpinare în realitate, reclamanta a arătat că solicită daune morale de la indicându-l însă în calitate de administrator al SC – 2008 SRL, nefiind cert că îl cheamă în judecată pe acesta în calitate de persoană fizică, în nume propriu, mai ales că nu a indicat domiciliul acestuia pentru a exista elemente de natură a conduce la concluzia că ar fi fost vorba de o moficare a acțiunii. Pe de altă parte, însă, în concluziile asupra fondului, expuse oral în fața instanței la termenul din 24.06.2009 și reținute în partea introductivă a sentinței recurate, reclamanta a arătat că “solicită doar obligarea pârâtei la plata daunelor morale, fiind prejudiciată prin luarea acestei măsuri de către pârâtă”, rezultând că se referă la măsura “concedierii”. Ca urmare, având în vedere caracterul neclar al cererilor reclamantei, motivația lor și precizările finale formulate în fața instanței de fond, nu se poate considera că instanța de fond ar fi fost învestită cu o cerere formulată împotriva persoanei fizice, că nu ar fi stabilit în mod corect cadrul procesual și nu ar fi soluționat cererile cu care a fost învestită. Desigur, prevederile art. 316 raportat la art.294 Cod.pr.civ. împiedică recurenta să formuleze eventualele sale pretenții împotriva persoanei fizice direct în recurs însă nu o împiedică să se adreseze unei instanțe competente pe cale separată, nefiind afectat dreptul său de acces la o instanță desprins de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa din prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod.pr.civ. se va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurenta reclamantă cu domiciliul procesual ales în C,-, împotriva sentinței civile nr. 796/24.06.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC – 2008 SRL, cu sediul în C, Bd. – – – Hotel, parter, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13.10.2009.
Președinte, Judecători,
– – – –
– –
– –
Grefier,
Jud.fond:,
redactat jud. – 11.11.2009
tehnoredactor – gref. –
2 ex./16.11.2009
