Reclamanta nu a dovedit că persoanele fizice străine au prestat servicii de management, astfel că cheltuielile aferente nu sunt deductibile din punct de vedere fiscal.
Referitor la sumele confiscate, acestea reprezintă diferenţa dintre preţurile practicate de reclamantă şi preţurile maxime admise. Aceste sume nu reprezintă cheltuieli aferente realizării veniturilor şi nu există norme legale care să prevadă deductibilitatea acestui tip de cheltuieli.
Ordonanţele Guvernului se aplică de la data publicării în Monitorul Oficial. Dacă ordonanţa este respinsă de Parlament, efectele încetează la data publicării legii de respingere. Legea de respingere nu ar putea stabili o dată anterioară pentru încetarea efectelor, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii.
Prin acţiunea înregistrată la 13 octombrie 2000, reclamanta SC “X” SRL a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor şi D.G.F.P.C.F.S.M.B. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze Decizia nr. 1266 din 27 septembrie 2000 emisă de primul pârât, dispoziţia nr. 93 din 11 mai 2000 emisă de cel de-al doilea, ca şi Hotărârea nr. 290 din 13 august 1999 şi procesul verbal de control nr. 7915 din 14 iunie 1999, ambele emise de organele de specialitate din cadrul D.G.F.P.C.F.S.M.B., cu privire la următoarele sume: 2.033.294.189,92 lei reprezentând pretinsă diferenţă de impozit pe profit, 770.005.629 lei majorări de întârziere aferente diferenţei de impozit, 58.144.680.030 lei diferenţe de accize pentru combustibilul aflat în stoc la data de 2 martie 1999 şi 4.023.0915.130 lei majorări de întârziere aferente diferenţelor de accize.
S-a mai solicitat de reclamantă să fie exonerată de plata diferenţelor de accize în cuantum de 37.862.451.401 lei, precum şi a majorărilor de întârziere aferente în cuantum de 3.960.642.926 lei; să se restituie următoarele pretinse debite reţinute de organul de control prin compensare cu TVA rezultat de rambursat: 2.033.294.189,92 lei, reprezentând diferenţă de impozit pe profit ca urmare a considerării ca nedeductibile a cheltuielilor cu personalul străin, 20.282.228.629 lei reprezentând diferenţe de accize compensate din TVA de restituit şi 63.272.204 lei reprezentând majorări aferente diferenţelor de accize compensate din TVA de restituit; să fie obligate pârâtele în solidar la plata de despăgubiri constând în actualizarea la inflaţie a TVA rezultat de restituit reţinut ilegal prin compensarea cu pretinse debite datorate de reclamantă pentru perioada dintre 14 ianuarie 1999 şi 12 octombrie 2000, data introducerii cererii; să fie obligate pârâtele în solidar la plata cheltuielilor de judecată făcute atât în cadrul procedurii administrativ jurisdicţionale cât şi în faza de judecată.
în motivarea acţiunii reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
Referitor la suma de 2.033.294.189,92 lei soluţia Ministerului Finanţelor este netemeinicâ şi nelegală întrucât:
Cu privire la cheltuielile cu personalul străin, SC “X” SRL le-a înregistrat pentru asigurarea locuinţelor de serviciu, pentru şcolarizarea copiilor acestora, pentru transportul acestora în şi din ţara de origine, asistenţa medicală, obţinerea vizelor şi permiselor de muncă în valoare de 4.529.762.326 lei, pentru anii 1997 şi 1998. Calificând aceste cheltuieli ca fiind nedeductibile, organul de control a majorat profitul impozabil al reclamantei cu această sumă, stabilind o diferenţă de impozit de 1.599.878.200,96 lei aferentă cheltuielilor cu personalul străin.
Având în vedere că, pe de o parte, enumerarea cheltuielilor considerate “social culturale” este limitativă în textul legilor bugetare, iar, pe de altă parte cheltuielile cu chiriile pentru personalul străin, cu şcolarizarea în România a copiilor acestora, cu eliberarea permiselor şi vizelor, cu asistenţa medicală, cu transportul acestora şi al familiei din şi în ţara de origine nu sunt dintre cele enumerate în normele bugetare, este clar, arată reclamanta, că regimul deductibilităţii acestora este dat de dispoziţiile art. 4 alin. 2 din O.G. 70/1994 privind impozitul pe profit. Ministerul Finanţelor s-a limitat la calificarea acestor cheltuieli ca fiind deductibile la calculul profitului impozabil numai în limitele cotelor de 1,5% şi 2,5%, considerentele de nedeductibilitate parţială a acestora fiind greşit reţinute.
Cu privire la deductibilitatea sumelor confiscate, reclamanta arată că atâta vreme cât venitul brut obţinut din comercializarea carburanţilor auto cu depăşirea preţului maxim nu a fost diminuat cu sumele confiscate, aceste sume nefiind venituri, este firesc ca prin efectul deposedării de averea dobândită ilicit, sumele confiscate să nu mai fie considerate venituri la determinarea profitului impozabil, întrucât numai veniturile legal dobândite constituie sursă de impozitare.
Referitor la suma de 58.144.680.030 lei cu titlu de “diferenţe de accize” soluţia Ministerului Finanţelor este de asemenea nelegală, întrucât:
Veniturile bugetare reglementate prin art. II din O.U.G. 14/1999 nu sunt accize, ci constituie o categorie distinctă, sui generis de venituri bugetare, stabilite la nivelul diferenţei între accize deja plătite şi noua valoare a accizei introdusă prin ordonanţă, datorată şi de către neplătitorii de acciză la data livrării stocurilor inventariate.
Calificând măsura instituită prin Ordonanţă că având natura unei confiscări a unei părţi din profitul legal obţinut de societăţile comerciale vânzătoare cu amănuntul, reclamanta susţine că O.U.G. 14/1999 se află în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale.
Referitor la suma de 770.005.629 lei reprezentând majorări de întârziere aferente diferenţei de impozit pe profit şi la suma de 4.023.915.130 lei reprezentând majorări de întârziere aferente “accizelor” soluţia Ministerului Finanţelor este, de asemenea, greşită faţă de argumentele reţinute anterior din care rezultă greşita stabilire în sarcina reclamantei a unor debite faţă de bugetul de stat.
La dosarul cauzei reclamanta a depus în copie următoarele înscrisuri: contractul de servicii încheiat la 30.06.1993 între reclamantă şi “S.”, extras din Decizia Ministerului Finanţelor nr. 772 din 19 aprilie 1999, adresa Direcţiei Generale Legislaţie impozite directe din cadrul Ministerului Finanţelor nr. 404213 din 7 decembrie 1999, procesul verbal de control nr. 7915 din 14 iunie 1999, obiecţiunile la procesul verbal, Hotărârea D.G.F.P.C.F.S.M.B. nr. 290/13 august 1999, contestaţia împotriva acestei hotărâri, Dispoziţia D.G.F.P.C.F.S.M.B. – Serviciul de soluţionare a contestaţiilor nr. 93/11 mai 2000, plângerea împotriva acestei dispoziţii şi Decizia Ministerului Finanţelor – Direcţia Generală Soluţionarea Plângerilor nr. 1266/27.09.2000.
La 21 noiembrie 2000, reclamanta şi-a precizat acţiunea introductivă, capetele 3 şi 4 (valoare care rezultă din aplicarea indicelui de inflaţie de 195,4% la TVA nerambursată în sumă de 22.076.556.800 lei).
La 12.12.2000 pârâtul Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare în care reiterează practic punctul de vedere expus în decizia sa nr. 1266 din 27.09.2000.
Referitor la cheltuielile efectuate în anii 1997-1999 cu personalul străin, pârâtul a arătat că documentele depuse de reclamantă la termenul din 21 noiembrie 2000 nu pot proba contrariul, deoarece acestea nu poartă viza organului de control, viză care să certifice că au existat în evidenţele societăţii la data controlului.
în ceea ce priveşte accizele şi majorările de întârziere, pârâtul susţine că reclamanta avea obligaţia să vireze la bugetul statului diferenţele de accize pentru combustibilul aflat în stoc la data de 2 martie 1999, pe măsura valorificării acestui combustibil, potrivit art. 2 alin. 3 din O.U.G. 14/1999. Deşi această ordonanţă a fost respinsă de Parlament, efectele sale încetează la data publicării legii de respingere, potrivit art. 78 din Constituţie, neputându-se stabili o dată anterioară decât cea cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
La solicitarea reclamantei, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi interogatoriu, pentru pârâtul Ministerul Finanţelor.
Probele solicitate au fost încuviinţate şi administrate.
Examinând ansamblul probator aflat la dosarul cauzei, Curtea reţine următoarele:
în ceea ce priveşte suma de 2.033.294.182,92 lei reprezentând impozit pe profit şi 770.005.130 lei majorări de întârziere aferente, se pune problema dacă cheltuielile efectuate cu personalul străin sunt deductibile din punct de vedere fiscal.
Potrivit art. 4 alin. 2 din O.G. nr. 70/1994 prin impozitul pe profit, aşa cum a fost modificat şi completat şi Legea nr. 73/1996, pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente veniturilor şi cele considerate deductibile, conform prevederilor legale în vigoare.
Reclamanta nu a dovedit că persoanele fizice străine au prestat servicii de management, ca atare cheltuielile aferente prestării acestor servicii nu sunt deductibile din punct de vedere fiscal.
Totodată, trebuie reţinut că partenerul extern nu a întocmit facturi din care să rezulte prestarea serviciilor de specialitate (management), care să poată justifica cheltuielile cu persoanele fizice străine, altele decât cele salariale.
Prin urmare, aşa cum reclamanta a refacturat o parte din cheltuieli către alte societăţi străine aparţinând concernului S., tot aşa şi firma S.I.P.C.L. trebuia să înregistreze cheltuielile cu personalul străin, altele decât cele salariale, urmând a le recupera de la SC “S.R.” SRL.
Referitor la suma de 1.140.568.392 lei, trebuie clarificat dacă sumele confiscate şi trecute pe cheltuieli de către reclamantă sunt deductibile din punct de vedere al impozitului pe profit.
Cu ocazia controlului efectuat, s-a constatat că în luna august 1997 a dispus confiscarea sumei de 1.140.568.392 lei reprezentând diferenţa dintre preţurile practicate de reclamantă şi cele maxim admise. Această sumă a fost înregistrată de reclamantă, în mod eronat, în contul 671 “cheltuieli excepţionale privind operaţiunile de gestiune”.
Prin această înregistrare contabilă, reclamanta a diminuat masa profitului impozabil şi, implicit valoarea impozitului pe profit, pârâtul Ministerul Finanţelor reţinând în mod legal că sumele confiscate nu sunt deductibile din punct de vedere fiscal, reîntregind în acest sens profitul impozabil cu suma confiscată.
Temeiul juridic avut în vedere l-a reprezentat acelaşi art. 4 alin. 2 din O.G. 70/1994, republicată, reţinându-se corect că sumele confiscate nu reprezintă cheltuieli aferente realizării veniturilor şi nici nu există acte normative care să prevadă deductibilitatea acestui tip de cheltuieli.
Cu privire la suma de 58.144.680.030 lei reprezentând diferenţe de accize pentru combustibilul aflat în stoc la data de 2 martie 1999 şi 4.023.915.130 lei majorări de întârziere aferente, Curtea reţine următoarele:
La data de 2 martie 1999, reclamanta avea în stoc diverse cantităţi de combustibil, respectiv benzină Premium, combustibil valorificat în totalitate în lunile martie şi aprilie 1999.
Potrivit art. 14 din O.U.G. 14/1999, pentru carburanţii auto se datorează bugetului de stat accize, stabilite în lei pe tona de produs finit. în ceea ce priveşte oblgiaţiile importatorilor şi comercianţilor, art. 2 alin. 3 din Ordonanţă precizează că sumele reprezentând diferenţele dintre valoarea accizelor, determinată pe baza sumelor fixe stabilite prin ordonanţă şi valoarea accizelor achitate fie în vamă, fie la achiziţionarea de pe piaţa internă a carburanţilor auto se fac la bugetul de stat, momentul datorării acestora fiind data livrării stocurilor inventariate.
Ca atare, corect a reţinut pârâtul, în decizia sa nr. 1266/27 septembrie 2000, că reclamanta nu a respectat dispoziţiile art. 2 alin. 3 din O.U.G. nr. 14/1999, în sensul că nu a virat la bugetul statului diferenţele dintre valoarea accizelor determinate pe baza sumelor fixe stabilite prin această ordonanţă şi valoarea accizelor achitate la achiziţionarea carburanţilor auto pe piaţa internă şi din import, stabilind în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumelor menţionate, reprezentând diferenţe accize ce trebuiau virate la bugetul de stat, respectiv majorările de întârziere aferente.
Reclamanta a susţinut că prin O.U.G. 14/1999 Guvernul a emis o normă cu caracter neconstituţional, instituind o confiscare cu privire la profitul unei întreprinderi, motiv pentru care a fost sancţionat prin respingerea ordonanţei de către Parlament. Consecinţa acestui exces de putere din partea Guvernului ar fi – mai susţine reclamanta – lipsa de legitimitate a obligării la plata sumelor contestate.
Acest punct de vedere nu poate fi primit.
Ordonanţele se aplică de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României. Această regulă este instituită de art. 107 alin. 4 din Constituţie, în cazul ordonanţelor de urgenţă, în plus, acestea îşi produc efectele numai dacă, prealabil publicării, au fost depuse în Parlament spre aprobare.
Dacă ordonanţa este respinsă de Parlament, efectele sale încetează pe data publicării legii de respingere, potrivit art. 78 din Constituţie. Legea de respingere nici nu ar putea stabili o dată anterioară, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii, consacrat în art. 1 din C. civ. şi prevăzut şi în art. 15 alin. 2 din Constituţie.
în ceea ce priveşte restituirea taxelor de timbru achitate pentru parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 105/1997 în vigoare la data emiterii actelor administrative, cererea este, de asemenea, neîntemeiată.
Potrivit art. 6 alin. 2 din această lege, sumele plătite cu titlu de taxă de timbru se restituie la cerere în raport de admiterea total sau parţială a contestaţiei respectiv plângerii. întrucât atât contestaţia cât şi plângerea au fost respinse în totalitate, reclamanta nu poate beneficia de prevederile legale menţionate.
Pe de aită parte trebuie reţinut şi că taxele plătite nu pot fi asimilate cheltuielilor de judecată, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 75 din 1997 în care se menţionează că acestea reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat şi se restituie la cerere în condiţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 105/1997.
Pentru aceste considerente, constatând că Decizia nr. 1266/27 septembrie 2000 emisă de Ministerul Finanţelor – Direcţia Generală Soluţionarea Plângerilor este legală si temeinică se va respinge acţiunea ca neîntemeiată. (Judecator Simona Marcu)
(Secţia Administrativ, sentinţa civilă nr. 630/2001)
