Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
PRECUM ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 626/CM
Ședința publică din data de 27 octombrie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Răzvan Anghel
– – –
Grefier – – –
S-au luat în examinare recursurile civile formulate de:
1. reclamanta, domiciliată în C,-, -. A,. 86, județul C și
1. reclamanta, domiciliată în C,-, -. A,. 86, județul C și
2. pârâta– –, cu sediul în C, Port, 54, județul C,
2. pârâta– –, cu sediul în C, Port, 54, județul C,
împotriva sentinței civile nr. 548 din 14 aprilie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, având ca obiect conflict de muncă – contestație decizie concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru recurenta pârâtă – – C d-na avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. – din 26 octombrie 2009, depusă la dosar, lipsind recurenta reclamantă.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursurile sunt declarate în termenul legal, motivate și scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul recurentei pârâte învederează că nu are acte de depus sau cereri noi de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.
Instanța, luând act că nu sunt înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Apărătorul recurentei pârâte, având cuvântul asupra recursului formulat de reclamantă, solicită respingerea acestuia ca fiind nefondat.
Referitor la recursul formulat de recurenta pârâtă, apărătorul acesteia critică hotărârea recurată întrucât instanța de fond a pronunțat hotărârea cu depășirea atribuțiilor judecătorești, învederând că aceasta s-a subrogat rolului partenerilor sociali în ceea ce privește acordarea primei de dispatch. Referitor la modalitatea în care prima de dispatch urma să fie repartizată, în directă corelare cu contribuția adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, arată că aceasta reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de Comisia Paritară și soluționată de comun acord de către partenerii sociali. Solicită admiterea
recursului așa cum a fost formulat și reținerea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii cuantumului primei de dispatch. Totodată, arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursurilor.
CURTEA
Cu privire la recursurile civile de față, Curtea constată:
Reclamanta a chemat în judecată în calitate de pârâtă, – – solicitând anularea deciziei nr. 435 din 6 mai 2008, prin care s-a dispus desfacerea contractului său de muncă și reintegrarea în funcția avută anterior, precum și plata drepturilor salariale de care nu a beneficiat, după momentul desfacerii contractului și până la reintegrarea sa în funcție, reactualizate și majorate cu rata inflației.
În cazul respingerii primului capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani:
– 9.430 lei, reprezentând diferență plată salarii compensatorii neacordate, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul – -, înregistrat la. C sub numărul 19510 din 27 septembrie 2006;
– 500 lei reprezentând Prima de C/2007;
– 230 lei, reprezentând Prima de Paști/2008 ce nu i-a fost acordată;
– 2.151 lei, reprezentând drepturi salariale brute neacordate pentru lunile februarie, martie și aprilie 2008;
– despăgubiri reprezentând reactualizarea cu rata inflației a drepturilor salariale neacordate pe lunile februarie, martie, aprilie 2008, de la data scadenței acestora și până la momentul achitării;
– contravaloarea tichetelor de masă neacordate pentru lunile februarie, martie și aprilie 2008;
– 926, reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007, ce nu i-a fost plătit;
– 3.562 lei, reprezentând primă de celeritate (despatch money) pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2007, ce nu i-a fost plătită;
– plata cheltuielilor de judecată.
A precizat că la data de 6 mai 2008 i-a fost comunicată decizia nr. 435 din 6 mai 2008, prin care i s-a adus la cunoștință că după expirarea perioadei de preaviz de 20 de zile lucrătoare, contractul individual de muncă încetează ca urmare a procedurii de concediere colectivă ce s-a desfășurat în
A arătat că începând cu luna februarie 2008, cea mai mare parte a angajaților societății, care erau și membri ai Sindicatului Lucrătorilor, au fost trimiși acasă și plătiți cu o indemnizație reprezentând 75% din salariu, la care s-a adăugat sporul de vechime.
erau acceptați în continuare la muncă, cu condiția să se retragă din sindicat iar celor ce acceptau le solicitau să semneze un act adițional la contractul individual de muncă prin care erau modificate mai multe clauze, între care și încadrarea în muncă.
Mai arată reclamanta că, indiferent de funcția avută anterior în sectorul exploatare, cei care acceptau, erau încadrați ca “mecanizatori”, aceasta reprezentând o nouă funcție ce nu mai existase anterior în organigrama societății.
În ce privește personalul, au fost redenumite compartimentele funcționale ale societății, creându-se aparența că au fost înființate noi servicii și departamente și au fost înființate funcții noi care au preluat practic atribuțiile ce reveneau vechilor angajați, vizați de concediere.
– S-a invocat nulitatea absolută a procedurii de concediere colectivă, pentru următoarele considerente:
Concedierea colectivă a avut loc anterior consultării organizației sindicale, cu încălcarea prevederilor art. 711Codul muncii;
Astfel cum rezultă din notificarea datată 3 martie 2008 și transmisă Sindicatului Lucrătorilor, prin Decizia Consiliului de Administrație din data de 26 februarie 2008 se hotărâse deja reorganizarea prin renunțarea la 187 de salariați, iar consultările ulterioare au avut un caracter formal, ele nevizând locurile de muncă ce urmau a fi restructurate.
Reclamanta consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 54/2003, cât și cele din contractele colective de muncă (art. 87. național; art. 95. transporturi; art. 140. unitate) care impun obligația pentru patron de a invita la ședințele Consiliului de Administrație pe reprezentanții sindicali, atunci când sunt luate în discuție probleme ce au caracter social și economic.
Nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale cu 30 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național;
Articolul 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național dispune că angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul în situația în care intenționează să efectueze concedieri colective, în “timp util”.
Prin sintagma “timp util”, în cazul societăților cu peste 250 de salariați, cum este cazul, se înțelege un termen de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 711Codul muncii.
În ceea ce privește notificarea prin care a fost adusă la cunoștința organizației sindicale intenția de concediere, aceasta a fost transmisă în data de 3 martie 2008 iar notificare către C și Agenția de Muncă în data de 04.04.2008.
Reclamanta a arătat că, din perspectiva termenului de 30 de zile impus de art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național stabilit între momentul anunțării intenției de concediere colectivă și notificarea transmisă instituțiilor statului conform art. 711Codul muncii, precum și a termenului ulterior, tot de 30 de zile, impus de art. 711alin. 1 Codul muncii, între momentul transmiterii notificării către și și data la care sunt emise deciziile de concediere, concedierea a fost dispusă fără a fi respectate aceste termene imperative.
Emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunțare a intenției de concediere colectivă, conform dispozițiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel național, coroborat cu dispozițiile art. 711Codul muncii;
Prin notificarea 2357 din 3 martie 2008, astfel cum aceasta a fost modificată prin -ul 2580 din 7 martie 2008, s-a stabilit că: “Începerea concedierilor va avea loc în minim 60 de zile calendaristice și maxim 70 de zile calendaristice de la primirea de către Sindicat a prezentei notificări”. Însă, decizia de concediere a fost emisă în data de 6 mai 2008, adică în termen de 60 de zile de la data emiterii acestui.
Data emiterii -ului nu este însă similară cu data primirii acestuia de către reprezentantul sindicatului, care este 10 martie 2008.
Mai mult, la 6 mai 2008, când a fost emisă decizia de concediere, termenul minim de 60 de zile nu era împlinit, acesta epuizându-se la 9 mai 2008.
Nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi;
S-a susținut că procedura concedierii colective nu a respectat nici termenul de informare a organizației sindicale reprezentative, reglementat în contractul colectiv la nivel de ramură, care nu mai este de 30, ci de 45 de zile.
Astfel, conform art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național, angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul în scopul ajungerii la o înțelegere, cu cel puțin 30 de zile înainte de comunicarea notificării prevăzute la art. 711Codul muncii.
Întrucât este o societate încadrată în Transporturi, îi sunt aplicabile și prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul acestei ramuri, iar prin art. 81 al contractului colectiv de muncă pe ramură (spre deosebire de art. 79 din contractul la nivel național) se stabilește un termen de 45 de zile anterior comunicării notificării prealabile privind concedierea colectivă. Ori, în speță, acest termen nu a fost respectat.
Nu au fost respectate dispozițiile contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere;
Încadrarea ca mecanizatori, a celor care au fost de acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condițiile impuse de conducerea societății, este o măsură ilegală, luată cu eludarea prevederilor art. 81 din contractul colectiv la nivel național, dar și ale art. 83 din Transporturi și pe criterii strict subiective.
Având în vedere motivele prezentate, reclamanta apreciază că măsura concedierii este lovită de nulitate absolută.
– Cu privire la capătul 2 de cerere, subsidiar, privitor la plata salariilor compensatorii, reclamanta a menționat că la finalul negocierilor colective din luna august 2006, la nivelul a fost încheiat contractul colectiv de muncă înregistrat la. C sub numărul 19510 din 27 septembrie 2006.
Articolul 7 alin. 1 din contract a stabilit că acesta este valabil până la data de 31 august 2007, dar în același timp, alin. 3 prevedea că: “dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic”.
În luna august 2007, deci anterior împlinirii unui an de la încheierea acestui contract, reprezentanții conducerii societății și-au exprimat intenția de denunțare contractului colectiv și în acest sens au înștiințat Sindicatul Lucrătorilor
; această adresă, înregistrată sub numărul 4403, fost înaintată către în data de 3 iulie 2007. Astfel, nu a fost respectat termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. 3 din contract, denunțarea nerealizându-se în condițiile de validitate contractuale convenite, motiv pentru care își produce efectele dispoziția ce stabilește că în lipsa unei denunțări valide, contractul colectiv se prelungește cu încă un an.
Reclamanta a menționat că acest contract a fost înregistrat la. C în data de 27 septembrie 2006, motiv pentru care administrația a considerat ca acest contract a intrat in vigoare la data menționată.
Dar această interpretare nu este corectă, întrucât, deși art. 25 alin. 3 din Legea 130/1996 stabilește că un contract colectiv se aplică de la data înregistrării, acest aspect nu are nicio consecință asupra perioadei pentru care s-a încheiat contractul și care rămâne cea stabilită de părți.
Ulterior, în a fost declanșat conflictul de interese, fiind desfășurată o grevă generală, însă, nu s-a mai încheiat un contract colectiv de muncă.
Evenimentele ulterioare nu sunt de natură să valideze denunțarea unilaterală a contractului colectiv deoarece nu s-a realizat în condițiile stabilite în contract, cu 30 de zile anterior expirării acestuia, deci înaintea datei de 1 iulie 2007.
Din acest punct de vedere contractul este în vigoare până la data de 31 august 2008.
În această situație, art. 132 din contractul colectiv la nivel de unitate stabilește o plată compensatorie, în funcție de vechimea în muncă.
– Pentru pretențiile vizând plata sumei de 500 lei “prima de C/ 2007”, 230 lei “prima de Paști/ 2008” și 926 lei – cel de-al 13-lea salariu, au fost formulate următoarele considerente:
În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul, înregistrat la. C sub numărul 19510 din 27 septembrie 2006, art. 96 stabilit că prima de C pentru fiecare angajat este de 500 lei, sumă ce nu a fost primită pe anul 2007. Același text a prevăzut că prima de Paști este în cuantum de 230 lei, drept care nu a mai fost achitat pentru anul 2008.
Articolul 43 alin. 2 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi prevede totodată pentru toți salariații încadrați în această ramură de activitate (în care sunt incluși și salariații ) dreptul de a primi al 13-lea salariu; acesta este stabilit ca fiind egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie al anului precedent. Reclamantul a menționat, în privința termenului în care acest drept este acordat, că aceeași clauză stabilește că plata se face în primul semestru al anului următor – în cazul de față, în primul semestru din anul 2008.
S-a susținut că deși organizația sindicală a solicitat conducerii societății plata acestui drept salarial, solicitarea a rămas fără răspuns.
– S-a mai solicitat, de asemenea, plata sumei de 3.562 lei reprezentând dispatch pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2007:
Cu privire la acest capăt de cerere, s-a menționat că în cursul anului 2007 Sindicatul Lucrătorilor C, în numele unora dintre
membrii de sindicat, a chemat în judecată pentru a fi obligată să respecte prevederile art. 42 alin. 1 lit. d) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat prin Actul adițional din data de 18 decembrie 2006, înregistrat la. sub nr. 2837 din 27 decembrie 2006, care stabilesc că primele de operare cu celeritate (dispatch money) vor fi folosite pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acestora.
Prin sentința civilă nr. 518 din 25 aprilie 2008, Tribunalul Constanțas -a pronunțat în dosarul -, în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu consecința obligării societății să achite salariaților premii corespunzătoare primei de dispatch achitate pe perioada 1 ianuarie 2007 – iunie 2007, conform art. 42 alin. 1 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat. S-a avut în vedere faptul că prin Raportul semestrial de activitate al pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2007 s-a făcut dovada că s-au încasat cu titlu de dispatch importante sume de bani.
Luând în considerare veniturile societății în perioada arătată, care au crescut față de perioada similară din anul precedent cu 19,73%, respectiv cu 2.459.673 lei și numărul total de salariați – 420 – se poate calcula o primă brută de 3.562 lei pentru fiecare angajat și care nu a fost achitată.
Prin încheierea interlocutorie pronunțată la 26 septembrie 2008 fost respinsă excepția inadmisibilității capătului de cerere privind prima de dispatch, dedusă din excepția de prematuritate, astfel cum a fost invocată prin întâmpinare, de către pârâtă.
Instanța de fond a motivat această soluție pe considerentul că lipsa unor negocieri ale partenerilor sociali cu privire la modalitatea efectivă de punere în practică a unor prevederi contractuale nu atrage inadmisibilitatea demersului judiciar și nici prematuritatea acțiunii, analiza justeței acestor pretenții urmând a fi făcută pe fondul cauzei.
II. Prin sentința civilă nr. 548 din 14 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, s-aadmis în parte acțiuneareclamantei, formulată în contradictoriu cu pârâta
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.605 lei cu titlu de primă de dispatch corespunzătoare perioadei 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2007.
A fost obligată pârâta la plata, către reclamantă, a sumei de 125 lei reprezentând 1/2 din cheltuielile de judecată (onorariu avocat).
Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei, precum și capătul de cerere privitor la anularea deciziei de concediere nr. 435 din 6 mai 2008.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele aspecte:
Se contestă decizia de încetare a contractului individual de muncă urmare concedierii (art. 65 și 66 Codul muncii ) prin prisma nelegalității procedurii de concediere colectivă operate în începând cu luna februarie 2008.
Susținerile reclamantei s-au raportat la momentul anterior celui reglementat prin art. 711Codul muncii, anume că măsura concedierii colective s-a hotărât în Consiliul de Administrație la 26 februarie 2008, la a cărui ședință sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.
S-a înlăturat această afirmație deoarece legea impune angajatorului, conform art. 69 alin. 1 Codul muncii, doar obligația de a iniția consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire la: metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați, precum și la posibilitățile de atenuare a consecințelor concedierii.
Ceea ce reglementează art. 69 Codul muncii este obligația informării sindicatului asupra intenției de realizare a unor concedieri colective, de a se iniția în acest sens consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informațiilor necesare identificării soluțiilor, fiind în concordanță cu art. 70 și art. 711Codul muncii, privind emiterea notificărilor scrise iar aceste obligații au fost îndeplinite în cauză.
Articolul 87 din contractul colectiv de muncă la nivel național, art. 98 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi și respectiv, art. 140 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, privitoare la obligația patronatului de a invita la ședințele Consiliului de Administrație pe reprezentanții sindicali în cazul în care sunt luate în discuție probleme cu caracter social economic, deși au forța juridică dată prin art. 7 din Legea nr. 130/1996, republicată, nu stabilesc și nici nu pot determina peste voința legiuitorului alte situații de nulitate absolută.
S-a mai invocat că angajatorul nu a respectat termenul de 30 de zile stabilind în condițiile art. 711Codul munciio durată mai redusă pentru consultări.
Instanța de fond a constatat că, în condițiile în care legea nu stabilește limite temporale care să clarifice sintagma “timp util”, este incontestabil faptul că derularea unor consultări reale, organizate și în deplină cunoștință de cauză asupra situației societății, exclude stabilirea unor termene nerezonabile și insuficiente pentru scopul pentru care a fost legal acordat.
Societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Lucrătorilor (ca de altfel și și C) o notificare fondată pe dispozițiile art. 69 alin. 2 Codul muncii la data de 3 martie 2008, reprezentantul sindicatului primind sub semnătură acest înscris.
Între data primirii acestei notificări și cea emisă în condițiile art. 711Codul muncii (înregistrată la instituții și primită de sindicat la 4 aprilie 2008) sunt mai mult de 30 de zile calendaristice, norma de trimitere nefăcând distincție sub aspectul modalității de calcul (zile calendaristice sau zile lucrătoare).
Articolul 69 Codul muncii, ca și art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010, se referă la timpul util negocierilor și consultărilor, marcând acest moment prin raportare la cel al declarării de către angajator a intenției de reorganizare.
Chiar dacă, ulterior, patronatul înțelege să extindă perioada de punere în aplicare a măsurii preconizate, aceasta nu poate avea niciun efect asupra termenului util necesar consultărilor, o asemenea situație fiind în sprijinul reprezentanților salariaților și în favoarea angajaților vizați de concedierea colectivă.
Au fost înlăturate și criticile legate de emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea intenției de concediere colectivă, conform dispozițiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel național, coroborat cu dispozițiile art. 711Codul muncii, întrucât termenul de inițiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul și-a făcut cunoscută intenția de reorganizare, în speță, 3 martie 2008.
Articolul 711Codul muncii, singurul aplicabil în acest context, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text.
În cauză, față de data de 4 aprilie 2008 notificării formulate în temeiul art. 711Codul muncii, emiterea deciziei reclamantei a respectat această cerință legală.
Cu privire la nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, s-a reținut:
Acest text dispune că în cazul reducerilor de personal efectuate la societățile supuse acestui contract colectiv de muncă, determinate de restrângerea activității, retehnologizare, automatizare și robotizare a procesului de producție, patronul va pune la dispoziția organizației sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare, justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilitățile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc. și va informa organizația sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariați.
Dispoziția nu este de natură să completeze, în sensul denaturării normelor legale și nici nu este susceptibilă a produce vreo nulitate astfel că a fost apreciată ca nerelevantă în cauză această susținere de nelegalitate.
În ce privește critica privind nerespectarea dispozițiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, instanța a apreciat că aceste prevederi creează cadrul negocierilor între patronat și sindicat/reprezentanții salariaților în vederea identificării condițiilor concrete de reducere a personalului.
Criticile vizează modificarea unor posturi și implicit a unor contracte individuale de muncă în derulare, prin condensarea și preluarea unor atribuții de către unii dintre salariați în condițiile desființării altor posturi de natura celor menționate în notificarea datată 3 martie 2008, măsură care nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea de a stabili posturile căror salariați sunt afectate de reorganizare, sindicatul având dreptul de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri.
Sindicatul Lucrătorilor nu a propus, cu ocazia formulării adresei din 21 martie 2008, impunerea unor criterii de selecție, ci doar inițierea unor cursuri de formare profesională pentru cei supuși concedierii.
Prin urmare, societatea a stabilit, pe baza evidenței de ansamblu a numărului de posturi ce urmau a fi restructurate, care personal rămâne în activitate
și care este concediat și nu s-a dovedit că au fost concediați exclusiv salariații membri de sindicat sau că nu au fost respectate criterii de selecție convenite de partenerii sociali.
Astfel, s-au înlăturat ca nefondate toate motivele referitoare la incidența art. 76 Codul muncii și la nulitatea procedurii de concediere colectivă.
Analizând în ansamblu situația arătată de societatea pârâtă – prin prisma dificultăților economice evocate, instanța de fond a reținut:
Documentația prezentată la dosar atestă că a finalizat anul 2007 cu pierderi, înregistrând cheltuieli totale, mai mari decât venituri, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacități de producție naționale în domeniul produselor chimice.
O influență asupra acestui bilanț al pierderilor l-a avut și greva generală a salariaților, derulată pe perioada 26 octombrie 2007-14 ianuarie 2008, care a condus la neoperarea în cursul lunii noiembrie a navelor și operarea în luna decembrie 2007 unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeași perioadă a anului precedent.
Chiar dacă derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivație pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situația economico-financiară a societății, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată și prezentată sindicatului în raport de situația efectivă a posturilor.
Ulterior concedierii, în cadrul au fost realizate angajări dar această împrejurare nu contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat s-a încadrat, ca titulatură a funcției și a atribuțiilor locului de muncă, în structura noii organigrame.
Cu această motivare, instanța de fond a stabilit că procedura concedierii colective nu a fost inițiată și derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantei a fost legală și temeinică.
Cererea subsidiară, vizând obligarea societății la plata diferențelor rezultate din drepturile corespunzătoare salariilor compensatorii, conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, înregistrat sub nr. 19510 din 27 septembrie 2006 la. C, a fost analizată de instanță, în raport de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Articolul 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabilește că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării, părțile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară) celei de înregistrare.
Articolul 23 alin. 1 din lege dispune, totodată, că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.
În raport de aceste dispoziții legale, la nivel de societate contractul colectiv de muncă putea să-și producă în mod legal efectele până la 27 septembrie 2007.
În documentația transmisă Direcției de Muncă, sindicatul a precizat că în perioada 27 august – 28 septembrie 2007 au avut loc negocieri între partenerii sociali pentru a se ajunge la modificarea anumitor clauze ale contractului; în cadrul conflictului de interese a fost parcursă procedura concilierii, iar la 23 octombrie 2007 fost anunțată greva generală.
În aceste condiții, opinia exprimată de către reclamantă potrivit căreia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și-a produs efectele și ulterior datei de 27 septembrie 2007 este în neconcordanță cu probele administrate, cu atât mai mult cu cât legalitatea grevei a fost recunoscută de instanțele judecătorești.
S-a reținut astfel, că după data menționată niciuna dintre clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai putea să producă efecte, fiind incidente, într-o asemenea situație, prevederile contractului colectiv aplicabil la nivel superior – în speță, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 17 aprilie 2006.
Textul aplicabil era, așadar, cel al art. 79, care prevedea că la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.
Întrucât nu s-a contestat acordarea acestor compensații, s-a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită la plata altor compensații la concediere, rezultate din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Pentru aceleași considerente s-a respins și cererea pentru plata primei de C pe anul 2007 și a celei de Paști pe anul 2008, întemeiate în acțiune pe prevederile art. 96 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, constatându-se că aceste drepturi de natură salarială nu sunt cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel superior.
Nici obligația de plată a celui de-al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și acordat în primul semestru al anului următor, nu s-a regăsit în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură (art. 43 alin. 2) decât în forma publicată la 11 februarie 2008.
Acest drept nu va putea fi pretins cu titlu retroactiv, pentru o perioadă care nu intră sub incidența dispozițiilor contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11 februarie 2008, astfel că pretențiile reclamantei au fost respinse ca nefondate.
Cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 3.562 lei cu titlu de dispatch pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2007, instanța de fond a reținut:
Actul adițional la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007 încheiat la 18 decembrie 2006 și înregistrat la. sub nr. 2837 din 27 decembrie 2006 completat textul art. 42, în sensul că la lit. “d” s-a consemnat, prin voința partenerilor sociali semnatari, că:
“În domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se
încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților careau contribuit, direct la încasarea acesteia”.
Modalitatea în care prima de dispatch urmează să fie repartizată egal sau, dimpotrivă în directă corelare cu contribuția adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă însă o chestiune ce urmează a fi stabilită de Comisia Paritară și soluționată de comun acord sau prin mediere de către partenerii sociali, instanța neputând să se subroge partenerilor sociali, iar dezacordul părților ori dezinteresul uneia dintre părțile contractante, în a stabili în Comisia paritară criteriile necesare valorificării acestui drept de natură salarială implică alte pârghii procedurale.
În consecință, deși a fost admis acest capăt de cerere, instanța nu a avut în vedere suma pretinsă de reclamantă prin acțiune ci a obligat pârâta să plătească reclamantei suma datorată ca primă de dispatch corespunzătoare perioadei arătate.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, având în vedere admiterea într-o măsură redusă a pretențiilor formulate, pârâta a fost obligată la plata a 1/2 din cheltuielile de judecată respectiv, la 125 lei.
III. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta reclamantă care a criticat-o în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 od procedură civilă.
–În ce privește cererea având ca obiect nulitatea deciziei de concediere, recurenta apreciază că instanța de fond nu a avut în vedere argumentele prezentate și nu a ținut cont de faptul că această decizie este rezultatul încălcării mai multor dispoziții legale și anume:
Au fost încălcate dispozițiile art. 69 și 711din Codul muncii deoarece măsura concedierii colective a fost luată în data de 26 februarie 2008 în timp ce prima notificare cu privire la intenția de concediere colectivă s-a transmis sindicatului la data de 3 martie 2008, după ce decizia de concediere colectivă în cadrul Consiliului de Administrație al societății fusese luată.
Prin urmare, motivul de nulitate prevăzut de art. 76 Codul muncii este întemeiat corect pe nerespectarea art. 711și anume adoptarea deciziei de concediere colectivă fără consultarea prealabilă a sindicatului.
S-au încălcat și dispozițiile art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național care dispune că angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul “în timp util” dacă are intenția să efectueze concedieri colective, iar în speță, pârâta nu și-a respectat obligația din moment ce nu a respectat termenul de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 711.
Astfel, notificarea nr. 2357 din 3 martie 2008 intenției de concediere s-a primit de către sindicat la data de 10 martie 2008 iar angajatorul a anunțat hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective la data de 4 aprilie 2008, anterior împlinirii termenului de 30 de zile stabilit imperativ de art. 79, care se împlinea la 11 martie 2008.
De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere că deciziile de concediere au fost emise anterior termenului de 60 de zile stabilit prin notificarea intenției de concediere colectivă.
Este greșită motivarea instanței și cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 81 din contractul colectiv de muncă/ramură transporturi, aceste dispoziții fiind de fapt o punere în aplicare a principiului consacrat de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 cu trimitere la art. 79 din contractul colectiv de muncă național.
Prin urmare, dacă s-ar fi raportat la data la care a fost comunicată notificarea inițială, instanța ar fi observat că până la notificarea impusă de art. 711nu au trecut decât 30 de zile și nicidecum 45 de zile cum impune art. 81 din contractul colectiv de muncă/ramură transporturi.
S-a afirmat și demonstrat că pârâta nu a respectat dispozițiile din contractul colectiv de muncă în referire la criteriile de stabilire a ordinii de priorități la concediere, făcând înainte o selecție subiectivă a persoanelor pe care dorea să le păstreze iar la momentul la care s-a luat măsura concedierii colective, s-a hotărât desființarea tuturor posturilor de docheri, făcând imposibilă aplicarea criteriilor de selecție.
Astfel, pârâta a făcut angajări masive, încălcând prevederile art. 72 din Codul muncii care interzice noi angajări pe locurile celor concediați.
În raport de toate probele administrate, recurenta apreciază că este dovedită nelegalitatea măsurii de concediere și că instanța de fond în mod greșit a respins cererea prin care solicită să se constate nulitatea deciziei.
–Cererea subsidiară, viza plata unor drepturi așa cum erau prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate,care era valabil și după data de 31 august 2007 din moment ce, în concordanță cu prevederile art. 7 alin. 3, “niciuna dintre părți nu a denunțat contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat”.
Recurenta apreciază astfel, că hotărârea instanței de fond este nelegală și sub acest aspect și solicită admiterea cererii cu consecința obligării societății pârâte la plata drepturilor solicitate.
– Este lipsită de temei legal hotărârea instanței prin care s-a respins cererea de acordare a celui de al 13-lea salariu deoarece din prevederile contractului colectiv de muncă/ramură rezultă că salariații trebuie să beneficieze în cei 2 ani de valabilitate a contractului, de 2 ori de al 13-lea salariu și nu o dată, așa cum motivează instanța de fond.
– Recurenta este nemulțumită și de faptul că s-a respins cererea de acordare a primei de Paște și C, precum și diferența cuvenită cu titlu de salarii compensatorii.
– Cu privire la prima de dispatch, deși instanța a admis acest capăt de cerere, a prevăzut în dispozitiv un alt cuantum al sumei fiind în eroare cu privire la rolul Comisiei Paritare în repartizarea acestor prime.
Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în tot a cererii sale.
IV. Recurenta – – a declarat de asemenea recurs împotriva sentinței civile nr. 548/2009, criticând-o pentru faptul că instanța de fond s-a subrogat rolului partenerilor sociali în ce privește acordarea primei de dispatch în cuantum de 2605 lei aferentă perioadei 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2007.
Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007 încheiat la 18 decembrie 2006 și înregistrat la. sub nr. 2837 din 27 decembrie 2006 fost completat art. 42, în sensul că la lit. “d” s-a stabilit prin voința partenerilor sociali modalitatea și condițiile de acordare a primei de operare cu celeritate.
Prin urmare, modalitatea în care această primă urmează să fie repartizată reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de Comisia paritară. De asemenea, nu s-a avut în vedere faptul că suma totală reținută cu titlu de dispatch nu este netă, ci brută, din ea urmând a fi scăzute în prealabil toate cheltuielile societății care au fost efectuate pentru realizarea primei de dispatch.
După stabilirea valorii nete a dispatch-ului încasat pentru operațiunile derulate în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2007 urmează a se stabili care sunt salariații care au contribuit direct la obținerea acestuia și care este ponderea în care respectivul dispatch se datorează acestora.
Prin urmare, apreciază recurenta, instanța nu putea stabili cuantumul sumei ce i se cuvenea reclamantei în lipsa unui acord intre partenerii sociali.
Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate și de materialul probator administrat, Curtea constată:
– Recurenta reclamantă consideră că decizia prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă este lovită de nulitate deoarece nu s-au respectat termenele prevăzute de lege în cazul concedierii colective și nici criteriile de stabilire a ordinii de priorități la concediere.
Potrivit art. 76 Codul muncii, poate fi sancționată cu nulitatea absolută ” concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege”, prin urmare, în mod corect instanța de fond s-a raportat la dispozițiile cuprinse în lege, respectiv art. 68-72 din Codul muncii și nicidecum la alte dispoziții, cum sunt cele cuprinse în contractul colectiv de muncă deoarece un astfel de contract reprezintă “legea părților”, rezultatul negocierilor care trebuie să respecte legea, dar nu reprezintă legea însăși, cea la care instanța se raportează în analiza unor excepții privind nulitatea absolută.
Articolul 69 Codul muncii stabilește că, “În cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective, acesta are obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la:
a) metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați;
b) atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați.
Articolul 71 alin. 1 și 2 din Codul muncii prevede:
“Sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaților concediați, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificării”.
Angajatorul are obligația de a răspunde în scris și motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora.
Verificând termenele impuse de legiuitor, instanța constată:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 2358 din 3 martie 2008, pârâtaa inițiatconsultări cu sindicatul și în aceeași dată a fost înregistrată și la. și conform art. 70 din lege, iar sindicatul a primit sub semnătură acest înscris.
Prin această notificare se aduceau la cunoștința sindicatului motivele care determinau concedierea colectivă, numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere, criteriile avute în vedere potrivit legii și contractul colectiv de muncă pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, perioada în care vor avea loc concedierile colective (între 45-55 zile de la primirea notificării), compensațiile calculate conform contractului colectiv de muncă/, ce vor fi acordate salariaților concediați precum și termenul de 10 zile calculat de la data notificării, pentru formularea de propuneri de către sindicat, în vederea limitării numărului salariaților concediați.
Ulterior, prin ul la această notificare, se modifică unele date din notificarea inițială, astfel că, se stabilește un termen mai mare pentru începerea concedierilor, respectiv de minim 60 zile și maxim 70 de zile iar termenul înlăuntrul căruia sindicatul putea face propuneri se mărește până la data de 24 martie 2008.
Prin urmare, acest termen a fost respectat și nu pot fi acceptate susținerile reclamantului în sensul că nu s-a ținut seama de termen urmare a prelungirii sale prin ul nr. 2580 din 7 martie 2008 deoarece art. 69 Codul muncii se referă la timpul util pentru a se ajunge la o înțelegere, astfel că el trebuie raportat la momentul la care angajatorul și-a manifestat intenția de concediere.
Decizia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă la data de 6 mai 2008, astfel că unitatea a respectat și termenul de 60 de zile astfel cum acesta a fost stabilit prin la notificarea nr. 2357 din 3 martie 2008, neputând curge un nou termen de 60 de zile de la data primirii acestui ci de la data primei notificări, deoarece acela este momentul la care sindicatul a luat cunoștință de intenția angajatorului de a proceda la concedieri colective.
Potrivit art. 711Codul muncii, “În situația în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, potrivit prevederilor art. 69 și 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligația de a notifica în scris Inspectoratul Teritorial d e Muncă și Agenția Teritorială de Ocupare a Forței de Muncă, cu cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere”.
În urma consultărilor dintre patronat și sindicat nu s-au găsit soluții pentru a evita sau limita numărul concedierilor astfel că, s-a luat măsura concedierilor colective iar despre această măsură a fost înștiințată atât cât și prin notificarea din data de 4 aprilie 2008, respectându-se și de această dată termenul de 30 de zile prevăzut de textul legal arătat mai sus.
Concluzionând asupra criticilor recurentei referitoare la nerespectarea termenelor legale privind măsura concedierii colective, Curtea consideră că acestea sunt nefondate deoarece așa cum s-a arătat, au fost respectate termenele prevăzute de art. 69-71 Codul muncii.
Cu privire la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, instanța de fond a reținut în mod temeinic împrejurarea care rezultă din înscrisurile depuse la dosar și anume că, au fost desființate toate posturile de aceeași natură cu cele ocupate de salariații afectați de concedierea colectivă astfel că nu putea fi vorba de aplicarea unor criterii de selecție.
De altfel, cu ocazia negocierilor dintre sindicat și patronat nu s-au stabilit anumite criterii de selecție astfel că nu se poate reține vreun motiv de nulitate al deciziei de concediere din perspectiva art. 76 Codul muncii.
În raport de toate aceste considerente, Curtea apreciază că în mod corect Tribunalul Constanțaa menținut ca legală și temeinică decizia de desfacere a contractului de muncă.
– Recurenta mai critică soluția instanței de fond și din perspectiva nerespectării dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de societate, referitoare la plata compensațiilor în caz de concediere colectivă, prima de C/2007 și Paște/2008.
În conformitate cu dispozițiile art. 23 și art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă își produce efectele de la data înregistrării și pe o perioada de minim 12 luni.
În speță, contractul colectiv de muncă/unitate s-a înregistrat la 27 septembrie 2006 ceea ce înseamnă că efectele lui au durat până la 27 septembrie 2008, având în vedere că înainte de expirarea termenului de valabilitate al acestuia, respectiv prin adresa nr. 4403 din 3 august 2007, comunicată sindicatului în aceeași dată, a denunțat unilateral acest contract, conform art. 7 din contractul colectiv de muncă/unitate.
Așadar, fiind aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior respectiv contractul colectiv de muncă/ramură transporturi, reclamantei nu i se cuveneau la data concedierii decât drepturile stipulate în acest contract și nicidecum din contractul colectiv de muncă/unitate care nu mai erau în vigoare.
– Cât privește plata celui de al 13-lea salariu/2007, trebuie de asemenea observat că în contractul colectiv de muncă/ramură încheiat pentru perioada 2008-2010, cu aplicabilitate din data de 24 februarie 2008, se prevede un astfel de drept dar cum acest contract își produce efectele începând cu februarie 2008, reclamanta nu poate beneficia retroactiv de plata acestui drept, prin urmare, al 13-lea salariu, care este aferent anului încheiat, în speță 2007, nu putea fi prevăzut în contractul colectiv de muncă/2008, astfel că recurenta a interpretat greșit argumentele instanței de fond.
În ce privește prima de dispatch, Curtea apreciază aceste critici ca fiind întemeiate, dar nu sub aspectul sumei stabilite de recurentă deoarece instanța nu poate stabili suma exactă, cuvenită recurentei prin simpla împărțire a sumei obținută de pârâtă pentru operațiunile efectuate de societate pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2007, la numărul de salariați ci numai după scăderea cheltuielilor suportate de unitate urmând a se stabili de asemenea care sunt salariații ce pot beneficia de această primă în raport de contribuția adusă la obținerea acestei prime.
Instanța de fond a stabilit o creanță în favoarea reclamantei, fără o determinare exactă dar această creanță nu poate fi onorată în lipsa unor date exacte, certe, referitoare la persoanele din unitate care au contribuit la obținerea acestei prime și a cuantumului cheltuielilor efectuate de societate în perioada de referință.
În conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. 1 lit. “d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 2837 din 27 decembrie 2006: “în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acesteia.
(2) Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum și perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și, după caz, instituție”.
Din prevederile contractului colectiv de muncă invocate mai sus, rezultă în mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit la încasarea lor.
Contribuția directă a salariaților la realizarea dispatch-ului poate fi reținută atunci când aceștia participă la diminuarea timpului de operare față de cel contractual, în funcție de atribuțiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operațiunile de încărcare-descărcare.
Întrucât părțile au poziții contradictorii pe acest aspect, în cauză era utilă efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care expertul să stabilească care sunt salariații care au contribuit în mod direct la încasarea primei de operare cu celeritate (dispatch money) și care este cuantumul sumei încasate de pârâtă cu titlu de dispatch pentru perioada 1 ianuarie 2007 – iunie 2007.
Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanța sau părțile por recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoștințe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.
Părțile s-au înțeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaților care au contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susține că datorită perfecționărilor tehnologice contribuția factorului uman a scăzut, situație care impunea, așadar, efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte.
Pentru considerentele arătate mai sus și care răspund și criticilor formulate de pârâtă, potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile și a casat în parte sentința recurată cu privire la obligarea pârâtei la achitarea primei de dispatch pe perioada 1 ianuarie 2007 – iunie 2007 și a trimis cauza la aceeași instanță spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice contabile, cu obiectivele arătate în considerentele expuse mai sus, menținând ca legale și temeinice restul dispozițiilor sentinței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursurile civile formulate de:
împotriva sentinței civile nr. 548 din 14 aprilie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-.
Casează în parte sentința recurată cu privire la prima de dispatch și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanța în vederea efectuării unei expertize contabile.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 octombrie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Răzvan Anghel
– – – –
– –
– –
Grefier,
Jud. fond -,
Red./dact. dec. jud. -/2.11.2009
dispozitiv gref. –
2 ex./5.11.2009
