C. com., art. 46 C. civ., art. 1169, art. 1170 C. proc. civ., art. 112 alin. (4)
în mod corect s-a retinut în considerentele hotărârii atacate că
reclamanta nu şi-a dovedit pretenţiile cu mijloacele de probă prevăzute de art. 46 C. com., proba cu înscrisuri administrată nefiind relevantă câtă vreme acestea nu sunt traduse în limba română.
C.A. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 571 din 9 decembrie 2004, în P. R. nr. 3/2005, p. 79
Prin cererca înregistrată la nr. 3244 din 15 martie 2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, A.D.S. a chemat în
judecată pe pârâta SC A.B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 1.599.475.883 lei cu titlu de redevenţă, de 760.944.183 lei cu titlu de penalităţi contractuale până la 20 octombrie 2003, precum şi la plata penalităţilor prevăzute de art. 5.5. din contractul de concesiune nr. 448 din 25 aprilie 2000, de la 20 octombrie 2003 până la stingerea debitului.
în motivarea cererii, a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de concesiune nr. 448 din 25 aprilie 2000, că pârâta s-a obligat să plătească o redevenţă anuală reprezentând echivalentul în lei a 520 kg grâu STAS 813/68 la ha pentru terenul arabil şi a 515 kg grâu acelaşi STAS la ha pentru păşuni şi faneţe, preţul fiind stabilit după cotaţia bursieră de la momentul plăţii. A susţinut că, în lipsa unei specificaţii contractuale cu privire la bursa de referinţă şi în condiţiile în care
B.R.M. nu tranzacţionează grâu, calculul redevenţei s-a făcut în funcţie de bursa de la Londra.
A arătat şi că în contract, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional, părţile au convenit ca redevenţă să se achite în rate trimestriale, în proporţie de 5% pentru trimestrul I, de 15% pentru trimestrul al II-lea, de 30% pentru trimestrul al IlI-lea şi de 50% pentru ultimul trimestru, dar pârâta nu şi-a respectat obligaţia contractuală, înregistrând debitul pretins în acţiune, pentru care datorează şi penalităţi la nivelul prevederilor legale privind executarea creanţelor bugetare, respectiv O.U.G. nr. 111/1996, iar începând cu 1 ianuarie 2003, O.G. nr. 61/2002.
Cererea este întemeiată, în drept, pe prevederile art. 966 şi urm.
C. civ., art. 1066 C. civ., art. 109 si art. 7201 C. proc. civ., pe prevederile Legii nr. 268/2001 şi ale H.G. nr. 626/2001.
Pârâta nu a depus întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr. 4641 din 7 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a respins cererea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada pretenţiilor sale în condiţiile art. 1169 C. civ., prin mijloace de probă prevăzute de art. 46 C. com., că s-a limitat la proba cu înscrisuri, cu care însă a făcut doar dovada existenţei raporturilor contractuale cu pârâta, fară a dovedi şi obligaţia de plată ce îi incumbă acesteia din urmă. A mai reţinut că această dovadă se impunea, cu atât mai mult cu cât la concilierea directă pârâta a negat orice debit faţă de reclamantă.
Instanţa de fond a apreciat că acţiunea este neîntemeiată, prin raportarea susţinerilor pârâtei la clauzele înscrise în art. 4 din Cap. IV şi art. 10 alin. (1) din Cap. VIII din contractul părţilor şi coroborat cu absenţa altor probe.
La 8 iunie 2004, în termen legal, a formulat apel motivat reclamanta împotriva sentinţei civile nr. 4641 din 7 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, cauza fiind înregistrată la nr. 1100 din 16 iunie 2004 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială.
în motivarea apelului, s-au reiterat motivele de fapt şi de drept ale cererii şi a fost criticată hotărârea de fond pentru netemeinicie, susţi-nându-se că obligaţia de plată care îi revine pârâtei este dovedită cu aderarea, prin semnarea contractului, la clauzele acestui contract, respectiv cele prevăzute la art. 1, art. 4.1., art. 5, art. 8.4. şi art. 10 lit. b), acestea prevăzând foarte clar obligaţia de plată şi modul de stabilire a redevenţei. Sub acest aspect, a invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 969 C. civ.
In ce priveşte apărarea intimatei-pârâte în legătură cu suprafaţa de teren ce a revenit foştilor proprietari, apelanta a arătat că a încheiat în mod legal protocoalele nr. 40313 din 15 ianuarie 2003 pentru suprafaţa de 88,69 ha, nr. 14039 din 29 august 2002 pentru 738,58 ha, nr. 14674 din 26 august 2002 pentru 238,58 ha, nr. 19751 din 11 noiembrie 2002 pentru 276,79 ha, nr. 80789 din 11 noiembrie 2002 pentru 1671,07 ha, nr. 82794 din 11 decembrie 2002 pentru 272,58 ha şi nr. 19434 din 21 octombrie 2002 pentru 147,39 ha, toate aceste protocoale fiind luate în calcul la stabilirea debitului pretins prin acţiune. A mai arătat si că, în conformitate cu fişele de calcul ale debitului, solicită plata redevenţei pentru suprafeţele efectiv exploatate de pârâtă până la 22 februarie 2001, când aceasta din urmă a rămas fară teren.
In ce priveşte apărarea pârâtei cu privire la calamităţile pentru anul 2000, a arătat că, deşi a luat în calcul suprafeţele calamitate conform hotărârii Consiliului de administraţie cu nr. 31 din 7 februarie 2002, intimata-pârâtă nu i-a comunicat nici apelantei şi nu a făcut nici în instanţă vreo probă în legătură cu calamităţile.
Apelul este întemeiat, în drept, pe prevederile art. 720s, art. 282 şi urm. C. proc. civ.
La termenul din 7 octombrie 2004, Curtea a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele pretinse pentru anul 2000, excepţie la care apelanta-reclamantă a răspuns prin note de şedinţă la 9 decembrie 2004, invocând dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 şi susţinând că s-a întrerupt cursul prescripţiei prin plata sumei de 1.670.732.333 lei, făcută la 30 noiembrie 2001 şi reprezentând redevenţă pentru anul 2000. A arătat că plata a fost făcută în natură prin depunerea în proprietatea apelantei-recla-mante a cantităţii de 510.537 tone de grâu STAS la SC T. SA, această cantitate de grâu fiind valorificată de SNPA pentru suma sus-arătată.
Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.
Din analiza actclor şi lucrărilor dosarului, a probelor administrate în cauză, Curtea apreciază că apelul este întemeiat în limitele şi pentru următoarele considerente.
Apelanta-reclamantă solicită de la intimata-pârâtă plata redevenţei aferente anului 2000 şi a celei aferente anului 2001, conform fişelor de calcul aflate la dosarul de dosar.
Deşi s-a apărat invocând întreruperea cursului prescripţiei în condiţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, respectiv prin plata făcută în natură la 30 noiembrie 2001, Curtea apreciază apărarea ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Aşa cum reiese din procesul-verbal de custodie încheiat între SC T. SA – Siloz Băileşti şi intimata-pârâtă, intimata-pârâtă a depus în custodie 500 tone de grâu, cu titlu de obligaţie de plată faţă de Agenţia Domeniilor Statului, redevenţă.
Această recunoaştere în forma pretinsei plăţi nu poate avea efect întreruptiv de prescripţie, pe de o parte, pentru că în contractul părţilor se prevede plata redevenţei prin echivalent în lei, această clauză nefiind modificată prin actul adiţional. Sub acest aspect, Curtea apreciază că, în ce priveşte raporturile juridice ale părţilor, incidente sunt prevederile contractuale, care au putere de lege în condiţiile art. 969 C. civ., nu prevederile invocate, în apărare, de apelantă, şi anume Ordinele nr. 641/2001 şi nr. 206/2001 ale Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, acestea survenind după încheierea contractului şi neputând acţiona retroactiv. De altfel, dacă părţile ar fi avut intenţia de a modifica înţelegerea referitoare la modalitatea de plată, ar fi făcut acest lucru printr-un act adiţional, cu trimitere la ordinele pe care în acest stadiu al procesului le invocă apelanta-reclamantă.
Curtea apreciază că depunerea cantităţii de 500 tone de grâu nu poate întrerupe cursul prescripţiei şi pentru că în procesul-verbal de custodie nu se face referire expresă la datoria în contul căreia se face această adevărată dare în plată, la rubrica „redevenţă pentru perioada …” nefiind făcută menţiunea corespunzătoare a anului. Nu poate fi luată în calcul cu efect întreruptiv această depozitare a cantităţii de 500 tone de grâu, pentru că nu s-a făcut dovada că această cantitate a fost valorificată, că suma rezultată a fost virată în contul apelantei-intimate, singura valoare pe care o are acest proces-verbal fiind aceea a dovezii încredinţării unui bun în custodie unui terţ faţă de raporturile juridice izvorând din contractul de concesiune.
Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că, în privinţa sumelor pretinse de apelanta-reclamantă cu titlu de redevenţă pentru anul 2000, cu ultima scadenţă la 31 decembrie 2000, a intervenit
prescripţia extinctivă în condiţiile art. 1, raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi că acest curs al prescripţiei nu a fost întrerupt în condiţiile invocate de apelanta-reclamantă, ale art. 16 lit. a) din acelaşi decret. Sub acest aspect, hotărârea de fond este pronunţată cu aplicarea greşită a sus-menţionatei dispoziţii legale, instanţa avea obligaţia de a pune în discuţie această excepţie absolută şi dirimantă din oficiu, de aceea, în temeiul art. 295 alin. (1) şi a art. 296 C. proc. civ., Curtea va admite apelul şi va schimba în tot hotărârea atacată.
în ce priveşte pretenţiile cu titlu de redevenţă aferentă anului 2001, Curtea apreciază că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, iar în completarea considerentelor instanţei de fond, Curtea reţine şi următoarele aspecte:
Este întemeiată critica relativă la dovada existenţei obligaţiei de plată a intimatei-pârâte în funcţie de clauzele contractuale, fiind dincolo de orice îndoială că, în conformitate cu contractul de concesiune nr. 448/2000 încheiat de părţi, intimata-concesionar avea obligaţia de a plăti redevenţă, pentru care modul de calcul era în parte determinat. Numai că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada preţului grâului în funcţie de cotaţia bursieră. La solicitarea Curţii, apelanta s-a obligat să depună calculul redevenţei în funcţie de bursa de la Londra, precum şi dovezi în acest sens. A depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri în limba engleză, fară ca acestea să fie în legalizată şi fară să se arate care este legătura dintre aceste înscrisuri şi preţul grâului, precum şi momentul în raport de care a făcut calculul redevenţei.
In atare situaţie, Curtea apreciază că în mod corect s-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că apelanta-reclamantă nu şi-a dovedit pretenţiile cu mijloacele de probă prevăzute de art. 46 C. com., Curtea reţinând în plus că proba cu înscrisuri administrată în apel nu este relevantă, câtă vreme înscrisurile nu sunt traduse în limba română şi nu sunt însoţite de o notă de calcul, atât pe pretenţiile referitoare la redevenţă, cât şi pe pretenţiile referitoare la penalităţi. Curtea apreciază că nu s-au respectat dispoziţiile art. 1169 şi art. 1170 C. civ., iar în conformitate cu principiul general de drept idem est non esse et non probări, va respinge cererea, ca neîntemeiată, pentru redevenţă aferentă anului 2001.
