Nesemnarea încheierii de şedinţă prin care s-a amânat pronunţarea hotărârii, nu constituie un caz de nulitate absolută, ci de nulitate relativă, prevăzută de art. 197 alin. 1 şi 4 Cod procedură penală, dar numai în situaţia în care s-ar dovedi o vătămare a părţii, ce nu poate fi acoperită decât prin anularea actului.
Prin sentinţa penală nr. 196 din 6.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti au fost condamnaţi inculpaţii:
– B.D. la 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 208- 209 lit. a, g şi i Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit a Cod penal.
în baza art. 61 Cod penal, instanţa a revocat liberarea condiţionată pentru restul de 1 an şi 4 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1.474 din 11.06.1996 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa de 5 ani, urmând să execute 5 ani închisoare.
– N.T. la 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de furt, prevăzută de art. 208-209 lit. a, g şi i Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.
Totodată, instanţa a menţinut starea de arest a inculpaţilor, a dedus din pedepse durata arestării preventive de la 16.10.1997 la zi, a constatat că prejudiciul de 32.000.000 lei, cauzat părţii civile S.C. „Daniel şi Alexandra”- S.R.L. a fost acoperit, şi a obligat pe inculpaţi la câte 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut în fapt că, în noaptea de 15/16.10.1997, inculpaţii B.D. şi N.T., cu ajutorul unei foarfeci tip „gură de lup” au tăiat lacătele si grilajul metalic de la uşa de intrare în magazinul de ţesături a S.C. „Daniel şi Alexandra”-S.R.L. Bucureşti, de unde au sustras bunuri (covoare, mătase pentru plăpumi şi seturi persane) în valoare de 32.000.000 lei, fiind surprinşi de lucrătorii de poliţie aflaţi în misiune, care au sesizat prezenţa inculpaţilor în acel loc.
Prin decizia penală nr. 1.546 din 2.101.998 a Tribunalului Bucureşti s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală, în sensul că s-a reţinut în sarcina inculpatului B.D. şi aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, menţinându-se pedeapsa de 5 ani închisoare, iar în baza art. 118 lit. b Cod penal s-a confiscat de la inculpaţi foarfeca tip „gură de lup”, folosită la comiterea infracţiunii.
Totodată, tribunalul a dedus durata arestării preventive a inculpaţilor de la 16.10.1997 la 2.11.1998, a respins apelul declarat de inculpatul B.D. şi l-a obligat să plătească 250.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa de apel a reţinut că inculpatul B.D. a comis infracţiunea de furt şi în stare de recidivă postexecutorie, conform art. 37 lit. b Cod penal, în raport de pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 296/1990 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă la 23.10.1990, şi pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 741 din 30.10.1992 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.
De asemenea, a reţinut că instanţa de fond a omis să confişte foarfeca metalică folosită de inculpaţi la tăierea grilajului metalic de la magazinul unde au comis sustragerea.
Referitor la apelul declarat de inculpatul B.D., prin care acesta solicita reducerea pedepsei, instanţa de apel a reţinut că pedeapsa a fost corect individualizată.
împotriva deciziei penale menţionate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul B.D.
în recursul său, Parchetul a susţinut că la judecarea în apel, deşi inculpaţii erau în stare de arest, nu s-a asigurat asistenta juridică obligatorie, potrivit legii, întrucât din dosar lipseşte delegaţia avocatului C.I., care a pus concluzii pentru inculpaţi; că încheierea de şedinţă din 2.11.1998, prin care s-a amânat pronunţarea si care face parte integrantă din decizie nu este semnată de grefier, încălcându-se dispoziţiile art. 312 din Codul de procedură penală; că pedepsele
aplicate inculpaţilor nu au fost individualizate în raport de pericolul social ridicat al infracţiunii comise, persoanei inculpaţilor, care sunt recidivişti, impunându-se, din acest motiv, şi aplicarea pedepsei complimentare a interzicerii unordrepturi, prevăzută de art. 64 din Codul penal.
Recursul declarat de parchet nu este fondat.
Din examinarea hotărârilor pronunţate în cuază şi a lucrărilor dosarului rezultă că instanţa de apel, întemeindu-se pe probele administrate în cauză, a stabilit şi reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpaţilor şi, de asemenea, a dat o corespunzătoare încadrare juridică faptei penale comise.
Susţinerea că lipsa de la dosar a delegaţiei apărătorului din oficiu a inculpaţilor echivalează cu neasistarea acestora cu ocazia judecării în fond a cauzei, este lipsită de raţiune juridică.
Din cuprinsul încheierii de şedinţă din 2.11.1998, când s-a judecat în fond. apelul, semnată de preşedintele completului de judecată, rezultă că inculpaţii au fost asistaţi, din oficiu, de avocatul C.I., care a pus concluzii pentru ambii inculpaţi.
Prin urmare, rezultă că s-a asigurat efectiv asistenţa juridică a inculpaţilor, iar lipsa de la dosar a delegaţiei apărătorului este o problemă administrativă, care nu echivalează cu lipsa însuşi a apărătorului şi neacordarea asistenţei juridice, cum se susţine în recursul procurorului.
Despre delegaţia apărătorului din oficiu se face vorbire în art. 171 alin. 5 Cod procedură penală, iar lipsa delegaţiei nu figurează printre cazurile de nulitate absolută, prevăzute de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.
Eventual, lipsa delegaţiei apărătorului ar constitui o nulitate relativă, prevăzută de art. 197 alin. 1 şi 4 Cod procedură penală, care atrage nulitatea actului numai în situaţia în care s-ar aduce o vătămare părţii, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act şi numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului de către partea nemulţumită, de procuror sau de instanţă.
Nu constituie un motiv de casare nici împrejurarea că încheierea de şedinţă nu a fost semnată de grefierul de şedinţă, câtă vreme cuprinsul acesteia, în care se consemnează dezbaterile, a fost atestat prin semnătura preşedintelui completului de judecată, în sensul prevederilor art. 305 alin. 2 Cod procedură penală, şi nu se invocă vreo omisiune sau consemnare inexactă în desfăşurarea procesului, cu atât mai mult că aspectele consemnate se pot verifica oricând în caietul grefierului, iar potrivit art. 312 alin. 2 din acelaşi cod, în unele situaţii, hotărârea se poate semna de grefierul şef pentru grefierul de şedinţă.
Oricum, o astfel de încălcare face parte din încălcările la care se referă art. 197 alin. 1 şi 4 Cod procedură penală, sancţionată cu nulitate relativă, în măsura în care s-ar produce o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act şi nu constituie nici cazul de recurs prevăzut de art. 385^9 pct. 3 Cod
procedură penală, referitor la compunerea instantei, întrucât compunerea acesteia este atestată prin semnătura preşedintelui completului de judecată, care nu este contestată.
Nu este fondată nici critica referitoare la pedepsele aplicate inculpaţilor.
Este de observat că apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti împotriva sentinţei instanţei de fond vizează doar neclarificarea stării de recidivă a inculpaţilor, fără a se cere şi majorarea pedepselor, iar în ce-l priveşte pe inculpatul N.T., critica din apelul procurorului s-a respins, ca neîntemeiată.
Este de observat că, pentru prima oară în recurs, procurorul a cerut majorarea pedepselor celor doi inculpaţi, printre care şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzută de art. 64 Cod penal şi, deci, se critică sentinţa instanţei de fond pentru prima dată în recurs.
Potrivit art. 372 alin. 2 şi art. 3858 alin. 2 Cod procedură penală, în apelul (sau recursul) declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel (sau de recurs) nu poate agrava situaţia acestuia.
Sub acest aspect, este de observat că apelul declarat de procuror nu a vizat agravarea sau neagravarea situaţiei inculpaţilor sub aspectul pedepselor aplicate, iar instanţa de apel, din oficiu, nu putea agrava situaţia acestora, reţinându-se că inculpatul B.D., în apelul declarat, a solicitat reducerea pedepsei închisorii, iar inculpatul N.T. nu a declarat apel.
Prin urmare, nu se poate agrava situaţia inculpaţilor cu privire la majorarea pedepsei închisorii şi nici a interzicerii unor drepturi care se solicită expres, pentru prima dată, în recurs de către procuror, întrucât s-ar încălca prevederile legale sus-arătate, care, sub aspectul tratamentului juridic, echivalează cu principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac (non reformatio in pejus), înscris în cuprinsul aceloraşi prevederi legale, şi anume art. 372 si art. 385 Cod procedură penală.
De altfel, pedepsele cu închisoare aplicate inculpaţilor sunt în concordanţă cu criteriile de individualizare înscrise în art. 72 din Codul penal, iar aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, conform art. 64 din Codul penal, este facultativă şi corect instanţa de fond nu a aplicat-o.
în consecinţă, pentru motivele expuse, urmează a se respinge recursul declarat de parchet.
Referitor la recursul declarat de inculpatul B.D., urmează a se lua act de retragerea acestuia, conform manifestării de voinţă exercitate la termenul de judecată în faţa instanţei de recurs şi în concordanţă cu prevederile art. 3854 Cod procedură penală, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Din pedepse se va deduce durata arestării preventive a inculpaţilor. (Judecator Antoaneta Nedelcu – sectia I penala CAB)
