Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.727/CM
Ședința publică din 14 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Jelena Zalman
JUDECĂTOR 2: Răzvan Anghel
JUDECĂTOR 3: Mariana Bădulescu
Grefier – –
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta reclamantă, cu domiciliul procesual ales în C,-, -C 1,.5, județul C, împotriva sentinței civile nr. 748/16.06.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă SRL cu sediul în Otopeni, Șoseaua B – P, Km.16,5, județul I, având ca obiect contestație decizie concediere.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința din 08.12.2009 și au fost consemnate în încheierea din acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța pentru a da posibilitate recurentei reclamante să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 10.12.2009 și 14.12.2009, când a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA:
Asupra recursului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate nulitatea absolută a deciziei de concediere nr.584/01.09.2008 și să oblige pârâta la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri morale.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost angajata societății pârâte, iar la data de 15.08.2008, aflându-se în concediu de odihnă, a primit înștiințarea nr. 381 referitoare la restructurarea postului ocupat și încetarea contractului individual de muncă începând din data de 30.08.2008.
Reclamanta a mai susținut că deși decizia de concediere nu i-a fost comunicată, a aflat că postul său este ocupat de o altă persoană.
În ce privește Decizia de concediere nr. 584/01.09.2008, reclamanta a invocat nulitatea absolută a acesteia,apreciind că nu au fost respectate prevederile art.65 alin.1 Codul muncii și nici cele referitoare la durata preavizului de 30 zile calendaristice. Totodată, în condițiile în care această decizie emisă la 01.09.2008 a fost comunicată de angajator la data de 20.01.2009, în intervalul de timp cuprins între cele două date concedierea a fost dispusă ilegal.
Asupra capătului de cerere privind plata daunelor morale, reclamanta a învederat că în relațiile de muncă derulate cu pârâta a fost sistematic harțuită moral, fiindu-i încălcată demnitatea prin acțiunile directorului general- G, totul culminând cu concedierea sa.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri:decizia de concediere nr. 584/01.09.2008,contract individual de muncă, înștiințare nr.381/15.08.2008.Totodată, reclamanta a propus probele cu interogatoriul pârâtei și cu martor:, probe încuviințate și administrate de instanță.
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, arătând că decizia de concediere a fost emisă cu respectarea prevederilor art.65, art. 73 alin.1 și art.74 Codul muncii. In plus,reclamanta nu poate justifica vreun prejudiciu moral, ceea ce vădește reaua sa credință și încercarea de obținere a unor venituri fără temei legal.
S-a susținut pe aceeași cale că societatea se află într-un proces de reorganizare a activității, proces ce a inclus încetarea contractelor individuale de muncă ale mai multor salariați și rezilierea unui contract de închiriere a unei clădiri de birouri.
In dovedirea celor afirmate, pârâta a depus la dosar înscrisuri:fișa postului reclamantei,stat de plată pe luna august 2008, procese-verbale de predare-primire nr. 27/14.05.2007 și nr. 1/15.08.2008, decizii de încetare a contractelor individuale de muncă ale numiților -, și, fișa postului expeditorului internațional, organigramele societații, anterioare și ulterioare concedierii reclamantei. Totodată,pârâta a solicitat proba cu un martor:, probă încuviințată și administrată de instanță.
Prin sentința civilă nr.748/16.06.2009 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și în consecință a fost obligată pârâta către reclamantă la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite și neachitate aferente perioadei 01.09.2008-20.01.2009; a fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale; s-a respins capătul de cerere privind anularea deciziei de concediere nr. 584/01.09.2008 ca nefondat; a fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta a fost angajata societății pârâte pe postul de șef departament. Prin decizia nr. 584/01.09.2008 pârâta a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei cu începere de la data de 30.08.2008, motivul acestei concedieri,întemeiată în drept pe dispozițiile art.65 Codul muncii, fiind restructurarea postului ocupat de reclamantă și inexistența de locuri de muncă libere la nivelul societății.
Prin cererea de față, reclamanta a contestat decizia menționată, invocând motive care privesc atât legalitatea, cât și temeinicia actului unilateral de voință al angajatorului.
O primă critică formulată de reclamantă a vizat încadrarea împrejurărilor ce au determinat luarea măsurii concedierii în prevederile textului legal invocat de angajator.
Astfel, otrivit p. art. 65. alin.1 din Codul munciic oncedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității.
Condiția de legalitate impusă de alin.2 al aceluiași articol este ca esființarea locului de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Din analiza coroborată a organigramelor societății pârâte, anterioare și ulterioare concedierii reclamantei, rezultă că postul ocupat de aceasta a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât, sub aspectul caracterului efectiv al desființării, decizia de concediere este legală.
Totodată, nu pot fi reținute nici susținerile reclamantei referitoare la angajarea unei alte persoane care deși nu ocupă același post, de șef departament, îndeplinește în realitate aceleași atribuții de serviciu. Din compararea fișei postului reclamantei cu cea a numitului, angajat la data de 14.08.2008 pe postul de expeditor internațional, rezultă într-adevăr că sarcinile de serviciu ale reclamantei, constând în principal în întocmirea formalităților vamale de tranzit nu au fost preluate de noul angajat, acesta ocupându-se numai de transportul maritim.
În ceea ce privește existența unei cauze reale și serioase care să fi avut drept consecință concedierea salariatului, instanța reține că din interpretarea dispozițiilor art.65 alin.1 Codul muncii se desprind mai multe condiții care definesc cauza reală și serioasă.
Astfel, în primul rând, cauza reală trebuie să aibă caracter obiectiv, adică să fie reclamată de existența uneia dintre situațiile expres menționate în art.65 Codul muncii, respectiv: dificultăți economice, transformări tehnologice, reorganizarea activității.
În al doilea rând, cauza este serioasă dacă este precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, neavând rolul de a disimula existența unui alt motiv.
Revine așadar instanței de judecată rolul de a aprecia în fiecare caz concret, in funcție de probatoriile administrate de părți,îndeplinirea condițiilor generic impuse de lege. Pe de altă parte, instanța nu poate cenzura dreptul angajatorului la organizarea propriei activități și la stabilirea strategiei administrative necesare rentabilizării activității, inclusiv prin reducerea numărului de salariați, acesta fiind un atribut exclusiv al organelor de conducere ale societății.
Acesta este și motivul pentru care, constatând că postul ocupat anterior de reclamantă a fost efectiv suprimat din organigrama pârâtei, iar o parte din activitățile aferente, respectiv tranzitarea vamală, au fost externalizate, prin încheierea unor contracte cu societăți de comisionare vamală, instanța nu poate interveni asupra motivelor care au determinat angajatorul să procedeze la restructurarea propriei sale activități.
Pentru considerentele expuse, urmează a se reține că în cazul reclamantei au fost respectate prevederile art.65 Codul muncii,concedierea fiind sub acest aspect în mod legal dispusă.
În ce privește mențiunile deciziei de concediere referitoare la perioada preavizului, trebuie subliniat în primul rând că art.74 alin.1 lit. b Codul muncii prevede obligativitatea inserării în cuprinsul deciziei a respectivei mențiuni, astfel că doar lipsa acesteia ar putea afecta valabilitatea deciziei. Or, în speță, este stabilită de către pârâtă durata preavizului, fiind deci îndeplinită condiția de formă impusă de art. 74 alin.1 lit.
Imprejurarea că aceasta durată, care respectă și limita minimă impusă de art.73 Codul muncii, este contestată de către reclamantă, nu poate constitui decât un caz de anulare a deciziei contestate, ceea ce presupune obligația pentru reclamantă de a face dovada unei vătămări imposibil de înlăturat pe altă cale. Pe de altă parte, sancțiunea nu poate afecta decizia în întregul său, ci doar clauza pretins vătămătoare, câtă vreme măsura concedierii este legală și temeinică, potrivit celor anterior reținute în considerente.
Prin urmare, instanța reține că stabilirea în cuprinsul deciziei de concediere a unei durate a preavizului mai mică decât cea convenită prin contractul individual de muncă nu constituie motiv de nulitate absolută a deciziei, astfel cum a susținut reclamanta, regimul juridic al celor două categorii de nulități-absolută și relativă fiind diferit.
Nu pot fi apreciate ca întemeiate nici afirmațiile reclamantei referitoare la luarea măsurii încetării raporturilor de muncă în timpul concediului său de odihnă, întrucât înscrisul de care se prevalează, aflat la fila 62 din dosar, reprezintă doar cererea sa de concediu, fără nici o dovadă a înregistrării acesteia în evidențele pârâtei și fără nici o mențiune de aprobare.
Pentru motivele de fapt și de drept expuse, instanța constată că decizia de concediere contestată îndeplinește condițiile de formă impuse de art.74 și art.268 alin.2 Codul muncii, măsura dispusă fiind totodată întemeiată în fapt și în drept. Drept consecință, capătul de cerere având ca obiect contestația formulată împotriva deciziei nr. 584/01.09.2008 va fi respins ca nefondat.
Sub aspectul efectelor produse de această decizie, instanța apreciază că modalitatea în care reclamantei i-a fost adusă la cunoștință măsura angajatorului a fost de natură a-i cauza prejudicii atât materiale cât și morale, prejudicii ce se impun a fi reparate de persoana aflată în culpă.
Reclamanta a susținut astfel că decizia de concediere, emisă la data de 01.09.2008 și prin care se stabilea încetarea contractului individual de muncă încheiat cu pârâta i-a fost comunicată la data de 20.01.2009. Acest aspect rezultă din mențiunile efectuate de reclamantă în partea de jos a deciziei și nu a fost contestat de către pârâtă.
Potrivit art.268 alin.2 Codul muncii, text aplicabil și în cazul de față și ale cărui dispoziții sunt reluate în chiar cuprinsul deciziei contestate, decizia de concediere se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii și produce efecte de la data comunicării. Cum o altă sancțiune nu este prevăzută în mod expres de lege, urmează a se reține că singura consecință a nerespectării termenului de comunicare a deciziei este lipsirea sa de efecte pe durata cuprinsă între data emiterii și data aducerii la cunoștința salariatului.
O asemenea situație se regăsește și in speța de față, măsura concedierii dispusă la data de 01.09.2008 fiind comunicată reclamantei la data de 20.01.2009.Ca o consecință a raționamentului anterior dezvoltat, se impune concluzia că în tot acest interval de timp reclamanta, care deși nu se afla sub efectele deciziei de concediere, nu a mai fost totuși primită la muncă de fostul angajator, situația sa fiind una incertă, a fost în mod evident prejudiciată prin încălcarea dreptului său la muncă.
Pentru repararea acestui prejudiciu, pârâta va fi obligată la plata unei despăgubiri al cărui cuantum nu poate fi raportat decât la drepturile salariale de care ar beneficiat reclamanta pentru perioada 01.09.2008-20.01.2009.De menționat că reintegrarea reclamantei pe postul anterior deținut, fie și numai pentru această perioadă nu este posibilă, decizia de concediere fiind legală și temeinică, doar efectele sale suferind o prorogare în timp.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, deși reclamanta a pretins că în calitate de salariată a pârâtei a fost supusă unei permanente denigrări și hărțuiri din partea directorului societății, prin probele administrate nu dovedit existența unui prejudiciu moral de natură a atrage răspunderea pârâtei pentru repararea lui.
Declarația martorului este sub acest aspect lipsită de concludență, întrucât martorul relatează în principal aspecte cunoscute tot de la reclamantă. Singurul incident perceput în mod direct de către martor se referă la o convorbire telefonică la care a asistat, purtată de reclamantă cu șeful ei, prin care acesta îi cerea să comită niște ilegalități, sub amenințarea concedierii. Or, o asemenea discuție, deși tensionată, nu poate fi considerată sursa unei suferințe morale care să necesite reparare bănească și în nici un caz nu reprezintă un criteriu de apreciere a relației dintre reclamantă și superiorul său, în ansamblu.
Dacă în ce privește modul de derulare a raporturilor de muncă instanța nu poate reține existența vreunui prejudiciu moral suferit de reclamantă, acest prejudiciu nu poate fi ignorat cu referire la modalitatea în care pârâta a procedat la încetarea unilaterală a respectivelor raporturi de muncă. Astfel faptul că reclamanta a avut timp de aproape 5 luni de zile nesiguranța situației sale sociale, fiind totodată lipsită de venituri, a fost de natură a se repercuta negativ asupra psihicului său, cauzând o vătămare pentru repararea căreia se impune a fi angajată răspunderea pârâtei.
Pentru aceste considerente, pârâta va fi obligată la plata către reclamantă a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale.
In temeiul art.274 și art.276 proc.civ. pârâta a fost de asemenea obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 lei, reprezentând parte din onorariul avocatului ales.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamanta. În motivarea recursului său a arătat următoarele: în mod greșit instanța de fond a reținut că necomunicarea deciziei de concediere nu este sancționată cu nulitatea acesteia întrucât termenul de emitere a deciziei de concediere face parte din procedura instituită de lege, iar încălcarea ei atrage aplicarea art.76 din Codul muncii respectiv nulitatea absolută; decizia a fost emisă la 01.09.2008 dispunând încetarea contractului individual de muncă cu 30.08.2008, deci retroactiv, cu stabilirea perioadei 11.08 – 29.08.2008 ca termen de preaviz, ceea ce este ilegal, întrucât orice decizie se comunică anterior încetării raporturilor de muncă iar nu ulterior; decizia de concediere este nulă de drept întrucât nu s-a respectat termenul de preaviz de 30 de zile lucrătoare indicat în contractul individual de muncă, fiind încălcate prevederile art.40 lit. c) din Codul muncii; în mod greșit instanța de fond că încetarea raporturilor de muncă are o cauză reală și serioasă și că instanța nu poate interveni asupra motivelor care au determinat angajatorul să procedeze la restructurarea activității sale; în acest sens s-a arătat că nu s-a dovedit în mod neechivoc faptul că a existat un plan de reorganizare a activității așa cum s-a motivat în decizia de concediere; actele din anul 2007 privind rezilierea contractului de închiriere pentru spațiul comercial din Portul C – Sud nu pot dovedi că din cauza dificultăților economice pârâta a fost nevoită să desființeze punctul de lucru din C,înscrisurile făcând trimitere la împrejurări mult anterioare desfacerii contractului individual de muncă; nu s-a dovedit că au fost concediate și alte persoane, înscrisurile depuse de pârâtă făcând referire la încetarea raporturilor de muncă prin acordul părților iar nu pentru restrângerea activității; din răspunsul la întrebarea 5 din interogatoriu rezultă că nu dificultățile economice au impus desființarea postului ci dorința de a reduce cheltuielile prin angajarea unei persoane care să fie plătită mai puțin decât contestatoarea; din statele de plată rezultă că anterior concedierii recurentei exista un număr de 22 de angajați iar ulterior, în luna octombrie 2008 exista același număr, după concedierea contestatoarei fiind angajată altă persoană pe postul acesteia dar cu restrângerea atribuțiilor întrucât acea persoană nu avea pregătirea necesară; în luna iunie 2008 pârâta plătea salarii în sumă de 31.864 lei iar în octombrie 2008 în sumă de 30.930 lei, rezultând o economie de 934 lei; au fost invocate aspecte rezultate din doctrina și practica judecătorească referitoare la concedierea pentru desființarea postului în sensul că nu este justificată desființarea postului dacă: angajatorul nu a desființat în prealabil posturi vacante similare, angajatorul încadrează ulterior alt salariat pentru a ocupa un post similar, un salariat,încărcat excesiv a fost însărcinat să execute și sarcinile celui concediat, se desființează numai postul salariatului care lucrează în altă parte decât la sediul societății și realitatea motivului concedierii nu coexistă la ambele unități, se întemeiază doar pe reducerea activității șipe rezultatul deficitar al unui compartiment fără a se înregistra dificultăți la nivelul întregii unități, sub pretextul realizării de economii, salariatul concediat este înlocuit de un salariat mai puțin calificat care ocupă același post; din statele de plată rezultă că nu au fost concediați și alți declaranți vamali din cadrul societății și societatea și-a păstrat același număr de angajați ceea ce face ca decizia să nu aibă o bază efectivă, reală și serioasă; în privința daunelor morale s-a arătat că această concediere reprezintă actul final al unei acțiuni de “mobbing – hărțuire morală la locul de muncă”; s-a arătat că angajatorul a dorit “să scape” de contestatoare și a invocat dificultăți economice pentru a justifica concedierea,însă anterior i s-a solicitat să săvârșească mai multe fapte ilegale cu care nu a fost de acord, așa cum rezultă din declarația martorului audiat; a fost nevoită să efectueze ore suplimentare, noaptea, sub amenințarea conducerii, fiind de multe ori insultată e șefi; aceste aspecte au determinat un climat de muncă ostil iar demnitatea sa a fost afectată, reprezentanții din conducerea societății având o atitudine defăimătoare și denigratoare față de reclamantă, fapt probat implicit prin modul de emitere a deciziei de concediere și comunicarea ei după mai bine de 5 luni; deși sentința pronunțată de Tribunalul Constanța este intimat nu a manifestat intenția de aop une în executare; în final, s-a arătat că în subsidiar, dacă se va considera că decizia de concediere nu este lovită de nici o cauză de nulitate, plata drepturilor salariale i se cuvine până la 19.02.2009 inclusiv, aceasta fiind data la care s-ar fi împlinit termenul de preaviz de 30 de zile.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În legătură cu nulitatea deciziei de concediere pentru necomunicare, se constată că recurenta folosește două noțiuni distincte: termenul de comunicare și termenul de emitere care nu se confundă.
Astfel, spre exemplu, art. 62 din Codul muncii reglementează termenul de emitere a decizie însă, din restul considerentelor din cererea de recurs referitoare la acest motiv, rezultă că recurenta critică nerespectarea termenului de comunicare a deciziei de concediere iar nu termenul de emitere. De altfel, pentru concedierea determinată de desființarea locului de muncă Codul muncii nu prevede un termen de emitere al deciziei.
Dacă respectarea termenului de emitere a deciziei de concediere, atunci când este prescris de lege, cum este cazul art. 62 din Codul muncii, face parte din procedura prevăzută de lege pentru concediere, comunicarea deciziei de concediere nu face parte din această procedură, întrucât decizia de concediere încheie procedura concedierii, comunicarea fiind un act ulterior acestei proceduri.
Ca urmare, necomunicarea deciziei de concediere în termenul prescris de lege poate atrage doar acordarea unor daune materiale sau morale, cum de altfel a și făcut instanța de fond, acordând daune morale tocmai pentru acest motiv.
În ceea ce privește concedierea cu efect retroactiv, ca motiv de nulitate, se constată că nici acest motiv nu este fondat în circumstanțele particulare ale cauzei.
Astfel, în această privință sunt în discuție efectele deciziei de concediere. Astfel, potrivit art. 75 din Codul muncii, “decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”.
Ca urmare, indiferent de data la care angajatorul a indicat încetarea raporturilor de muncă, decizia contestată a produs efecte de la data comunicării ei, pentru acest motiv instanța de fond acordând reclamantei drepturile salariale până la 20.01.2009, recunoscând efectul încetării contractului individual de muncă prin decizia contestată abia la acea dată. Ca urmare, este fără relevanță dacă angajatorul a stabilit data încetării raporturilor de muncă la o dată anterioară.
În ceea ce privește perioada de preaviz, se pun de către recurentă două probleme, prima fiind aceea că preavizul este stabilit la o dată anterioară emiterii deciziei de concediere iar a doua că nu a fost respectată durata contractuală a preavizului, respectiv 30 de zile.
Este adevărat că potrivit art. 73(1) din Codul muncii, în cazul concedierii pentru motivul prevăzut de art. 65 din Codul muncii, cum este cazul e față, angajatul are dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile.
Acesta este un drept care are ca scop asigurarea pentru angajat a posibilității de a căuta un alt loc de muncă, acesta fiind și motivul pentru care art. 74 (3) din contractul colectiv de muncă la nivel național pentru anii 2007 – 2010 stabilește că “în perioada preavizului, salariații au dreptul să absenteze patru ore pe zi de la programul unității, pentru a-și căuta un loc de muncă, fără ca aceasta să afecteze salariul și celelalte drepturi”.
Acest drept nu face parte însă dintre condițiile procedurii concedierii întrucât nu este un drept de natură procedurală, cum ar fi dreptul salariatului de a fi convocat la cercetarea disciplinară pentru a-și expune punctul de vedere cu privire la faptele imputate. Acest drept are natura unui drept de protecție socială,pentru ca angajatul să nu se afle în situația de a fi lipsit imediat de orice venit.
Această natură a dreptului la preaviz face ca încălcarea sa să nu aibă drept consecință decât posibilitatea de a solicita despăgubiri atât în cazul în care dreptul la preaviz nu a fost respecta deloc, cât și în cazul în care a fot acordat un termen de preaviz mai mic decât cel stabilit în lege, în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă.
Ca urmare aceasta nu poate constitui o cauză de nulitate a deciziei de concediere. Pentru perioada termenului de preaviz reclamanta avea dreptul la salariu, iar instanța de fond, acordându-i drepturile salariale de la 01.09.2008 până la 20.01.2009 a acoperit și perioada preavizului la care avea dreptul reclamanta, neexistând nici un temei pentru a-i stabili data de 19.02.2009 ca dată până la care să i se acorde drepturile salariale întrucât perioada de preaviz este anterioară datei la care decizia de concediere produce efecte adică anterior datei la care încetează raporturile de muncă și se calculează până la această dată iar nu în mod necesar de la comunicarea deciziei de concediere chiar dacă angajatorul poate stabili și o astfel de raportare ceea ce nu schimbă însă modul de calcul al termenului de preaviz.
De asemenea, din considerentele instanței de fond, care a acordat daune morale motivat de întârzierea comunicării deciziei de concediere, rezultă că aceasta a acoperit și prejudiciul moral determinat de lipsirea reclamantei de termenul de preaviz în care să identifice un nou loc de muncă.
În continuare, argumentele expuse de recurentă se referă la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 65 din Codul muncii, aceste argumente fiind subsumate în realitate unui singur motiv, și anume neîndeplinirea acestor condiții în cazul său.
Ca urmare, Curtea urmează a analiza dacă în cauză au fost îndeplinite condițiile art.65 din Codul muncii.
Potrivit art. 65 al.(1) din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Analizând măsura concedierii, trebuie verificat dacă desființarea locului de muncă a fost efectivă și a avut o cauză reală și serioasă, astfel cum impune art. 65 al. 2 din Codul muncii.
În această privință se reține că între cauzele reale și serioase ale desființării unui loc de muncă nu se încadrează numai încetarea unei anumite activități ci și schimbarea modului de realizare a acesteia pentru creșterea calității, scăderea costurilor, creșterea vitezei de realizare, care conduc la creșterea competitivității sau reducerea activității. Scopul declarat al oricărei societăți comerciale este obținerea de profit și maximizarea acestuia, desigur, protejând drepturile salariaților. De asemenea, se poate urmări îmbunătățirea relațiilor cu clienți, a comunicării între societate și potențialii clienți, flexibilizarea procedurilor interne, centralizarea activităților de coordonare și control sau evitarea și eliminarea situațiilor în care atribuțiile mai multor angajați se suprapun. Așadar, angajatorul poate lua unilateral măsura de reorganizare a societății, inclusiv prin desființarea unor posturi, în baza prerogativei sale de stabilire a organizării și funcționării unității prevăzute de art.40(1) lit. a din Codul muncii.
Această concluzie rezultă și din faptul că, consultarea cu organizația sindicală, impusă de art. 69 din Codul muncii nu vizează oportunitatea măsurilor de reorganizare, care este la aprecierea angajatorului în funcție de propriile analize economice, întrucât respectivele consultări nu poartă numai asupra mijloacelor și metodelor de evitare a concedierilor colective ci și asupra posibilității reducerii numărului de salariați care urmează a fi concediați și asupra unor măsuri de protecție socială în cazul în care concedierea colectivă nu poate fi evitată.
Chiar recurenta recunoaște că societatea a realizat o economie la fondul de salarii, chiar dacă aceasta nu este una foarte importantă. Or, angajatorul, pe baza analizelor economice proprii, poate hotărî reorganizarea activității inclusiv prin desființarea unor locuri de muncă.
Era deci normal ca, într-o perioadă de dificultăți financiare, manifestată în întreaga economie, societatea pârâtă să caute soluții pentru eficientizarea activității și scăderea cheltuielilor, o astfel de măsură putând fi și preluarea atribuțiilor reclamatei de către un angajat de la sediul central.
Trebuie avut în vedere ca element esențial că reclamanta ocupa funcția de șef departament și activa în cadrul unui punct de lucru – C – aflat în subordinea Departamentului transport maritim, care la rândul său avea o funcție de șef de departament.
Se constată astfel o suprapunere a două funcții de șef departament în cadrul aceluiași departament, astfel încât apare a fi normală măsura desființării postului ocupat de recurentă care în realitate coordona doar punctul de lucru din C, neputând fi desființat postul de șef departament ocupat de, care din ierarhia organigramei rezultă că coordona activitatea întregului departament.
În aceste condiții, se constată că desființarea locurilor de muncă în procedura reorganizării activității a avut o cauză reală și serioasă.
Totodată, desființarea locului de muncă ocupat de recurentă a fost una efectivă.
Astfel, din compararea organigramei aplicabile în societate anterior concedierii reclamantei cu organigrama aplicabilă în societatea pârâtă după concedierea reclamantei, rezultă că postul ocupat de aceasta în cadrul punctului de lucru Caf ost efectiv desființat iar coordonator al acestui punct de lucru a devenit care activează în cadrul Departamentului Transport Maritim de la sediul central.
Desigur, atribuțiile angajatului concediat au fost preluate de alți salariați existenți sau care au fost angajați ulterior dar aceasta nu presupune lipsa caracterului efectiv al desființării locului de muncă.
Astfel, trebuie făcută distincția între cauzele de desființare a unui loc de muncă.
În cazul în care desființarea locului de muncă este cauzată de încetarea desfășurării unei activități de către angajator, cum ar fi închiderea unei unități de producție sau desfacere, renunțarea la producția unor bunuri sau la realizarea unor servicii, dacă activitățile respective sunt totuși desfășurate în continuare dar de alți angajați, se poate aprecia că desființarea postului nu a fost efectivă.
Dacă însă desființarea unui loc de muncă s-a făcut pentru eficientizarea activității, scăderea cheltuielilor, în astfel de cazuri, însăși cauzele care conduc la desființarea unor locuri de muncă implică transferarea unor atribuții de serviciu către alți angajați.
Contrar susținerilor recurentei, atribuțiile sale nu au fost preluate de.
Astfel, trebuie remarcat că recurenta se raportează în susținerile sale la un post de declarant vamal, contrar funcției indicate în organigramă și contractul individual de muncă. Ca urmare, susținerile sale raportat la funcția de declarant vamal nu au legătură cu cauza și nu pot fi analizate, analiza instanței raportându-se la funcția recurentei – de șef departament.
Astfel, din contractul individual de muncă depus la dosar, rezultă că recurenta a fost angajată în cadrul societății pârâte în calitate de șef de departament, același lucru rezultând și din organigrama societății.
Din fișa postului (fila 18) rezultă atribuțiile acesteia între care întocmirea declarațiilor vamale și gestionarea lor sunt doar o parte dintre atribuții. Celelalte atribuții sunt atribuții contabile și atribuții de coordonare și control specifice unei funcții de conducere, respectiv: întocmirea documentelor de încasări și plăți, încasarea și plata unor sume, evidența acestor operațiuni, întreținerea relațiilor cu furnizorii, rezolvarea problemelor administrative ale punctului de lucru, supervizarea personalului aflat în subordine (evident dacă era cazul) planificarea, coordonarea și răspunderea pentru activitatea departamentului aflat în subordine (cu referire evidentă la punctul de lucru).
Pe de altă parte, din fișa postului lui, rezultă că acesta are ale atribuții,de altă natură, respectiv planificarea, organizarea și controlul activităților legate de transport,programarea și optimizarea rutelor, preluarea cererilor și ofertelor clienților, primirea și confirmarea comenzilor de transport, organizarea transporturilor în cele mai bune condiții, eventuale alte dispoziții ale șefului ierarhic.
Ca urmare, rezultă cu evidență că față de suprapunerea activității recurentei angajate ca șef de departament cu activitatea șefului departamentului în care aceasta activa – Departamentul Transport Maritim de la sediul central, postul ocupat de recurentă a fost desființat, atribuțiile sale fiind preluate de ca șef departament și coordonator al punctului de lucru C (așa cum rezultă din noua organigramă) iar cu totul alte atribuții decât cele le recurentei au fost încredințate unui alt angajat.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă astfel că desființarea locurilor de muncă a fost una efectivă.
Datele expuse anterior sunt așadar suficiente pentru a forma convingerea instanței că în cauză concedierea a fost dispusă în mod legal față de prevederile art.65 din Codul muncii, fără a mai avea în vedere alte elemente precum încetarea raporturilor de muncă ale altor angajați sau renunțarea la spațiul comercial din Portul C – Sud, la care a făcut referire pârâta și pe care le contestă reclamanta, astfel încât nu este necesar a mai fi analizate. De asemenea nu are nici o relevanță din perspectiva celor enunțate deja lipsa de calificare a noului angajat.
În privința daunelor morale, se are în vedere că, astfel cum a reținut și instanța de fond, că martorul a relatat împrejurări pe care reclamanta i le-a adus la cunoștință,din acest motiv, declarația sa nefiind una concludentă întrucât nu relatează împrejurări de fapt cunoscute personal.
Singura împrejurare cu privire la care susține că a asistat este o convorbire telefonică cu o persoană din conducerea societății în care reclamanta ar fi fost amenințată dacă nu comite unele ilegalități, fără a indica însă în concret nici ce amenințări i s-au adus, nici ce ilegalități i s-a cerut să săvârșească.
Această împrejurare nu poate conduce însă la concluzia că reclamanta a suferit o puternică tulburare emoțională de natură aoî ndreptăți la repararea presupusului prejudiciu moral.
Restul susținerilor reclamantei, referitor la presupuse atingeri ale demnității sale rămân nedovedite. Or, deși art. 287 din Codul muncii pune în sarcina angajatorului probațiunea, această regulă derogatorie vizează proba posibilă iar nu proba imposibilă, în sensul că angajatorul nu poate fi obligat să probeze un fapt negativ, cum ar fi că nu a adus atingere demnității reclamantei. aceasta, conform art. 1169 din Codul civil, trebuie să dovedească situația premisă, existența unei atingeri aduse demnității sale, rămânând în sarcina angajatorului proba contrară.
Se constată că instanța de fond a acordat totuși daune morale pentru întârzierea în comunicarea deciziei de concediere. Stabilirea echivalentului în bani a unui prejudiciu moral implică de bună seamă o doză de aproximare, însă în cauză, cuantumul stabilit de instanța de fond apare a fi echitabil în circumstanțele cauzei.
Față de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod.pr.civ. se av respinge recursul ac nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil formulat de recurenta reclamantă, cu domiciliul procesual ales în C,-, -C1, apart.5, județul C, împotriva sentinței civile nr. 748/16.06.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă SRL cu sediul în Otopeni, Șoseaua B – P, Km.16,5, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14.12.2009.
Președinte, Judecători,
– – – –
– –
– –
Grefier,
Jud.fond:;
jud.- /22.12.2009
Tehnored.disp.gref.RD/2ex/22.12.2009
