C. com., art. 36, art. 46, art. 395
în situaţia în care părţile nu au înţeles să încheie un contract în formă scrisă, raporturile juridice dintre acestea desfăşurându-se în forma simplificată a comenzii urmate de executare, conform art. 36 C. com., fiecare factură fiscală constată un alt raport juridic între părţi şi deci un alt contract în formă simplificată, excepţia de neexecutare neputând fi invocată decât raportat la fiecare factură fiscală în parte.
Factura comercială, ca mijloc de probă specific activităţii comerciale, face dovadă împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului. Pentru ca factura să dovedească existenta actului
juridic şi executarea operaţiunii care constituie obiectul ei şi în favoarea emitentului, ea trebuie acceptată de către destinatar.
Semnătura oricărui prepus, care acţionează în temeiul unui mandat tacit, angajează în mod valabil societatea comercială, iar aceasta nu se poate exonera de răspunderea contractuală, invocând depăşirea de către mandatar a puterilor conferite, decât dacă dovedeşte că terţii cocontractanţi cunoşteau întinderea dreptului de reprezentare.
Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 1327 din 19 noiembrie 2010, ne publicată
Prin sentinţa civilă nr. 1795 din 1 martie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. 3999/303/2009, a fost admisă cererea principală formulată de reclamanta pârâtă SC G. SRL, în contradictoriu cu pârâta reclamantă SC E. SRL; a fost obligată pârâta reclamantă să achite reclamantei pârâte suma de 97.745,70 lei contravaloarea mărfii livrate şi neachitate, precum şi 3.664, 60 lei dobânda legală aferentă calculată până la data de 15 aprilie 2009, urmând ca dobânda legală să curgă în continuare până la data plăţii efective; a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă SC E. SRL în contradictoriu cu reclamanta pârâtă SC G. SRL, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta reclamantă SC E. SRL în contradictoriu cu che
maţii în garanţie C.S.L., G.E. şi U.M., ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta reclamantă să achite reclamantei pârâte suma de 3581 lei cheltuieli de judecată; a fost obligată pârâta reclamantă să achite chematului în garanţie U.M. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte cererea principală că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei reclamante la plata unui debit restant în cuantum total de 97.745,70 lei aferent facturilor fiscale nr. 6 din 2 septembrie 2008 în cuantum de 13.911,1 lei, acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă nr. 43 din 17 noiembrie 2008 în cuantum de 14161 lei, acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă, nr. 45 din 25 noiembrie în cuantum de 14.161 lei, nr. 46 din 26 noiembrie 2008 în cuantum de 14.161 lei, acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă şi proces-verbal de predare – contestată de pârâta reclamantă, nr. 47 din 28 noiembrie 2008 în cuantum de 14.161 lei, acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă; nr. 48 din 28 noiembrie 2008 în cuantum de 14161 lei, poartă ştampila pârâtei reclamante; nr. 52 din 8 decembrie 2008 – în cuantum de 13.028,12 lei, neacceptată prin semnătură şi ştampilă, dar necontestată de pârâta reclamantă.
Instanţa a mai reţinut că aşa cum rezultă din cuprinsul întâmpinării depuse la dosar pârâta reclamantă nu a înţeles să conteste decât una din facturile respective, afirmând că livrarea conform facturii nr. 46 din 26 noiembrie 2008 în cuantum de 14.161 lei, acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă şi proces-verbal de predare este o livrare fictivă iar cu privire la celelalte facturi a căror contravaloare a fost solicitată de reclamanta pârâtă, a înţeles să procedeze în acest mod deoarece la rândul său reclamanta nu a livrat paleţii aferenţi altor facturi fiscale (nr. 9 din 4 septembrie 2008, 16 din 17 septembrie 2008, 20 din 24 septembrie 2008, 22 din 26 septembrie 2008, 24 din 3 octombrie 2008, 27 din 14 noiembrie 2008) pe care pârâta reclamantă le-a plătit, aceasta înţelegând să invoce excepţia de neexecutare. Sub acest aspect, având în vedere că nu s-au contestat livrările efectuate conform facturilor pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile (mai puţin factura nr. 46 din 26 noiembrie 2008) instanţa a reţinut că nu poate fi primită excepţia de neexecutare invocată de pârâta reclamantă.
Instanţa a reţinut că între părţi nu a intervenit un contract în formă scrisă, raporturile comerciale luând naştere în forma simplificată a comenzii urmate de neexecutare, conform art. 36 C. com. Astfel fiind, fiecare factură fiscală constată un alt raport juridic între părţi şi deci un alt contract în formă simplificată, pârâta neputând invoca excepţia de neexecutare decât raportat la fiecare factură fiscală în parte. Excepţia de neexecutare apare astfel ca neîntemeiată pentru facturile cu privire la care nu se contestă livrarea, deci îndeplinirea obligaţiilor de
cătrc partea cocontractantă, pârâta reclamantă neputând opune această excepţie reclamantei pârâte pentru obligaţii rezultând din alte facturi, deci din alte raporturi juridice.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 969 C. civ., coroborat cu art. 36 C. corn., art. 46 C. corn., instanţa a obligat pârâta reclamantă la plata contravalorii facturilor fiscale necontestate nr. 6 din 2 septembrie 2008, 43 din 17 noiembrie 2008, 45 din 25 noiembrie 2008, 47 din 27 noiembrie 2008, 49 din 28 noiembrie 2008 şi 52 din 8 decembrie 2008.
In ceea ce priveşte factura fiscală nr. 46 din 26 noiembrie 2008 în cuantum de 14.161 lei, acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă şi pentru care există procesul-verbal de predare dosar contestată de pârâta reclamantă, instanţa a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 46 C. corn., fiind acceptată la plată, această factură face dovada pretenţiilor reclamantei pârâte cu privire la suma de 14.161 lei.
Factura fiscală face dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului ca orice alt înscris sub semnătură privată. Cu toate acestea, având în vedere că sunt acceptate de către destinatar, care confirmă astfel contravaloarea serviciilor prestate, conform art. 1176 C. civ. şi art. 46 C. corn., acestea fac dovada şi împotriva destinatarului, deşi nu emană de la acesta. Având în vedere faptul că obligaţia de a plăti o sumă de bani este o obligaţie de a da, creditorului acestei obligaţii – în vederea obţinerii executării acesteia prin intermediul unei acţiuni în justiţie îi revine decât sarcina de a proba existenţa contractului şi executarea propriilor obligaţii, urmată de afirmarea neexecutării obligaţiei debitoarei.
Instanţa a apreciat că prin factura fiscală nr. 46 din 26 noiembrie 2008 acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă şi proces-verbal de predare s-a făcut dovada executării obligaţiei de livrare, documentele respective fiind semnate de reprezentanţii pârâtei reclamante.
Instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 393 C. com. Potrivit cărora, patronul răspunde de faptele prepusului şi de obligaţiunile contractate de el, în limitele însărcinării ce i-a dat. Conform art. 396 C. com. prepusul este totdeauna dator a trata în numele patronului şi să arate în subsemnatura sa, pe lângă numele şi prenumele său
propriu, numele şi prenumele sau firma patronului, cu menţiunea „prin
procură”, sau alta asemenea. In lipsa unei asemenea declaraţiuni, prepusul se obligă personal; cei de al treilea însă pot exercita şi contra patronului acţiunile ce deriva din actele prepusului, privitoare la exerciţiul comerţului cu care acesta a fost însărcinat.
Din coroborarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa a apreciat că, atât timp cât facturile au fost acceptate la plată de prepusul socie
tăţii, pârâta reclamantă răspunde de obligaţiile de plată asumate prin facturile respective, neputându-se exonera de acestea numai prin invocarea culpei propriului angajat.
Cu privire la susţinerea în sensul că livrarea a fost fictivă dcoarece nu se regăseşte în cuprinsul registrelor de acces şi descărcare, instanţa a apreciat că o asemenea împrejurare nu poate dovedi prin ea însăşi că livrarea nu a avut loc în fapt. Astfel, nu se poate da o valoare probantă mai mare unor asemenea registre ţinute de terţi decât unei facturi fiscale acceptate la plată de reprezentantul societăţii şi a unui proces-verbal prin care se constată primirea mărfii. Este adevărat că martorul pârâtei reclamante a arătat că apreciază că în raport de modalitatea de intrare a camioanelor în incinta societăţii nu este posibil ca acestea să nu fie trecute în registrul de la poartă, însă aceasta este o apreciere subiectivă a martorului, care nu poate da alte lămuriri instanţei şi este evaziv în răspunsurile cu privire la modalitatea în care angajatul societăţii pârâte sau angajaţii societăţii de pază şi-ar fi îndeplinit obligaţiile – declaraţie depusă la dosar, arătând că de fapt era angajat al unui al departament. Multe din însemnările făcute în registre sunt ilizibile şi depuse în extras, astfel că instanţa nu poate aprecia asupra corectitudinii completării acestora.
Aceleaşi concluzii au fost reţinute de instanţă şi în ceea ce priveşte posibilitatea de a dovedi cu extrasele din registrele respective a faptului că livrările pentru facturile fiscale la care se face referire în cererea reconvenţională au fost fictive. Instanţa reţinut că facturile respective au fost acceptate la plată de către pârâta reclamantă şi plătite în consecinţă, afirmându-se însă că plata a fost nedatorată.
In raport de prevederile art. 46 C. com. şi art. 393 C. com. instanţa apreciază că pârâta reclamantă este ţinută de obligaţiile asumate de reprezentantul său în limita atribuţiilor sale, nereuşind să facă dovada că suma pe care a plătit-o reclamantei drept contravaloare a facturilor fiscale nr. 9 din 4 septembrie 2008, nr. 16 din 17 septembrie 2008, nr. 20 din 24 septembrie 2008, nr. 22 din 26 septembrie 2008, nr. 24 din 3 octombrie 2008, nr. 27 din 14 octombrie 2008 nu este datorată.
Astfel fiind, instanţa a admis cererea principală.
Instanţa a respins conform art. 1169 C. civ., art. 46 C. com. şi art. 393 C. com. cererea reconvenţională ca neîntemeiată.
Având în vedere că s-a reţinut că nu s-a făcut dovada că livrarea aferentă facturii fiscale nr. 46 din 26 noiembrie 2008 a fost fictivă, de asemenea că nu s-a dovedit prin probele administrate fară putinţă de tăgadă conivenţa sau culpa chemaţilor în garanţie, respectiv completarea unor documente false privind predarea-primirea paleţilor chiar
cu privire la livrarea aferentă facturii respective, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
In baza art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâta reclamantă să achite reclamantei pârâte suma de 3.581 lei cheltuieli de judecată iar chematului în garanţie UM suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta SC E. SRL în baza art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi admiterea cererii reconvenţionale.
In motivarea recursului a arătat, sub un prim aspect că în mod nelegal, prin interpretarea greşită a legii, instanţa a reţinut că facturile acceptate la plată de prepusul pârâtei reclamante fac dovada livrărilor de paleţi conform menţiunilor de pe fiecare factură în parte.
Concluzia la care a ajuns instanţa este greşită întrucât în cauză nu exista o împuternicire dată prepusului pentru a semna facturile, or ceea ce se contestă este tocmai faptul că reclamanta pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile de livrare a paleţilor astfel cum au fost prevăzute pentru fiecare factură emisă, reclamanta pârâtă efectuând facturi fictive pentru unele facturi şi livrări parţiale pentru altele.
A sustinut recurenta că facturile emise conţin menţiuni referitoare
la obligaţia de livrare a paleţilor însă aceste menţiuni nu fac dovada raportului fundamental în baza căruia se emit astfel de înscrisuri pentru plată.
In ceea ce priveşte netemeinicia sentinţei atacate, recurenta a arătat sub un prim aspect că excepţia de neexecutare invocată este întemeiată, că deşi instanţa de fond a reţinut că a contestat doar factura nr. 46/2008, în fapt a refuzat la plată o serie de facturi, respectiv nr. 6 din 2 septembrie 2008, 43 din 17 noiembrie 2008, 45 din 25 noiembrie 2008, 47 din 27 noiembrie 2008, 49 din 28 noiembrie 2008 şi 52 din 8 decembrie 2008, motivul fiind neexecutarea de către reclamantă a obligaţiilor sale, respectiv nu a livrat paleţi aferenţi facturilor achitate nr. 9 din 4 septembrie 2008, 16 din 17 septembrie 2008, 20 din 24 septembrie 2008, 22 din 26 septembrie 2008, 24 din 3 octombrie 2008, 27 din 14 noiembrie 2008.
A mai arătat că G. a emis facturi pentru 4.200 de paleţi în sumă totală de 83.466,6 RON facturi care au fost achitate integral însă nu a efectuat în fapt aceste livrări; a refiizat să ia orice fel de măsuri de investigare a acestei fraude, lăsând să se vadă existenţa unei conivenţe cu şoferul contractat şi cu unul dintre angajaţii societăţii.
Sub acest ultim aspect a susţinut recurenta că frauda a rezultat din documentele de gestiune ale societăţii, fişa de constatare pentru paleţii aferenţi fiecărei comenzi date de E., G. emiţând factură fiscală în
consecinţă, nici Registrul de acces în complexul comercial nici Registrul de descărcări nu atestă intrarea ori descărcarea vreunui camion cu paleţi în zilele în care au fost întocmite fişele de constatare.
A apreciat că din materialul probator administrat în cauză a rezultat că fişele de constatare au fost întocmite fară ca paleţii să fie livraţi; acest aspect rezultă din declaraţiile chemaţilor în garanţie care au arătat că la intrarea în incinta complexului erau opriţi la poartă şi întrebaţi cu privire la societatea la care merg şi despre conţinutul transportului şi din declaraţia martorului W.C. care atestă că niciun camion nu intra în incinta complexului şi a depozitului fară a fi înregistrat în cele două registre.
De asemenea, din declaraţiile chemaţilor în garanţie a rezultat că paleţii nu erau număraţi de fiecare dată când erau descărcaţi, unele documente care atestau livrarea paleţi lor au fost semnate fară a fi de faţă la descărcarea lor, antedatarea unor avize de expediţie.
Sub un ultim aspect recurenta a arătat că în mod netemeinic au fost respinse pretenţiile din cererea reconvenţională formulată iar recurenta a fost obligată la plata unor bunuri care nu i-au fost livrate în mod efectiv invocând în acest sens dispoziţiile art. 1092 alin. (1) C. civ. care prevede că orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fară să fie debit este supus repetiţiunii.
A solicitat şi admiterea cererii de chemare în garanţie apreciind că aceasta a fost respinsă fară a fi cercetate în concret condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ.
In drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 , art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
A arătat intimata că, raportat la dispoziţiile art. 395 C. com., susţinerile recurentei sunt neîntemeiate aceasta neputând invoca lipsa unei împuterniciri dată prepusului care a procedat la semnarea facturilor ca şi cauză exoneratoare de răspundere. De asemenea, recurenta pârâtă a confirmat debitul de 97.745,70 RON iar prin semnarea şi ştampilarea proceselor-verbale de recepţie s-a certificat faptul că marfa a fost primită în bune condiţii şi în consecinţă a făcut dovada efectuării prestaţiilor.
Sub un alt aspect a susţinut intimata că în cauză nu se poate reţine excepţia de neexecutare invocată de către recurenta pârâtă întrucât obligaţiile reciproce nu derivă din acelaşi contract ci din contracte comerciale succesive.
A apreciat drept neîntemeiate susţinerile cu privire la cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 308 C. proc. civ.
Chemaţii în garanţie U.M., G.E. şi C.S.L. nu au formulat întâmpinare.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, tribunalul reţine următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere, când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Contrar susţinerilor recurentei Tribunalul reţine, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, că factura comercială, reglementată de art. 46 C. com. ca mijloc de probă specific activităţii comerciale, face dovadă împotriva emitentului – intimata reclamanta în cauză – şi în favoarea destinatarului – recurenta pârâtă.
Pentru ca factura să facă dovadă în legătură cu existenţa actului juridic şi cu executarea operaţiunii care constituie obiectul ei şi în favoarea emitentului, ea trebuie acceptată de către destinatar.
Se observă că în cauză, facturile nr. 6 din 2 septembrie 2008 în cuantum de 13.911,1 lei a fost acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă, factura fiscală nr. 43 din 17 noiembrie 2008 în cuantum de 14.161 lei, acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă, factura fiscală nr. 45 din 25 noiembrie 2008 în cuantum de 14.161 lei, poartă ştampila pârâtei reclamante şi proces-verbal de predare, factura fiscală nr. 46 din 26 noiembrie 2008 în cuantum de 14.161 lei, acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă şi proces-verbal de predare, factura fiscală nr. 47 din 28 noiembrie 2008 în cuantum de 14.161 lei, acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă, factura fiscală nr. 48 din 28 noiembrie 2008 în cuantum de 14. 161 lei, poartă ştampila pârâtei reclamante, factura fiscală nr. 46 din 26 noiembrie 2008 în cuantum de 14.161 lei, acceptată la plată prin semnătură şi ştampilă şi pentru care există procesul-verbal de predare.
Art. 395 alin. (2) C. com. prevede că în materie comercială, debitoarea care a încheiat acte juridice prin mandatar, învestit în baza unui mandat tacit, nu poate opune terţilor limitele puterii conferite mandatarului, decât dacă dovedeşte că aceştia cunoşteau întinderea însărcinărilor date mandatarului. Drept urmare semnătura oricărui prepus, care acţionează în temeiul unui mandat tacit, angajează în mod valabil societatea comercială, iar aceasta nu se poate exonera de răspunderea contractuală, invocând depăşirea de către mandatar a puterilor conferite, decât dacă dovedeşte că terţii cocontractanţi cunoşteau întinderea dreptului de reprezentare.
In raport de aceste considerente, susţinerile recurentei conform cărora facturile nu au fost acceptate întrucât nu exista o împuternicire dată prepusului pentru a semna facturile, nu pot fi reţinute.
Nici susţinerea conform căreia în cauză sunt incidente condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului nu poate fi reţinută întrucât, astfel cum s-a reţinut şi de către instanţa de fond, pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului este necesar ca obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract, este necesară existenţa unei neexecutări suficient de importantă, chiar parţială, din partea celuilalt cocontractant; neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia; părţile să nu fi convenit un termen de executare. Or, între părţi nu a fost încheiat un contract în formă scrisă, raporturile juridice dintre părţi desfaşurându-se în forma simplificată a comenzii urinate de executare, conform art. 36 C. com. Astfel, fiecare factură fiscală constată un alt raport juridic între părţi şi deci un alt contract în formă simplificată, pârâta neputând invoca excepţia de neexecutare decât raportat la fiecare factură fiscală în parte.
Pentru aceste considerente instanţa reţine legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate de prima instanţă cu privire la cererea de chemare în judecată şi în ceea ce priveşte cererea reconvenţională.
Şi critica recurentei adusă soluţiei pronunţate în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie este neîntemeiată.
Astfel, potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ. partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni cu o cerere de chemare în garanţie sau prin despăgubire. Admiterea unei cereri de chemare în garanţie se poate realiza în măsura în care aceasta este întemeiată. Or, în cauză, astfel cum s-a reţinut şi de către prima instanţă, nu s-a dovedit prin probele administrate fară putinţă de tăgadă culpa chemaţilor în garanţie, respectiv completarea unor documente false privind preda-
rea-primirea paleţilor. In acest sens se reţine că din adresa nr. 302453 din 26 octombrie 2010 eliberată de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ilfov depusă la dosarul cauzei, în recurs la termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2010 nu rezultă că persoanele chemate în garanţie au fost sancţionate definitiv pentru aspectele pretinse de către recurentă în prezenta cauză. Din această adresă rezultă numai că s-a început urmărirea penală în dosarul nr. 1081 /P/2009 în care sunt cercetate aspectele semnalate de recurentă, dosarul fiind la Parchetul de pe lângă judecătoria Buftea în vederea confirmării propunerii organelor de poliţie.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul va respinge recursul declarat de recurcnta pârâtă SC E.D.L. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1795 din 1 martie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. 3999/303/2009, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC G.P. SRL şi intimaţii chemaţi în garanţie U.M., C.S.L., G.E. ca nefondat.
în temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa recurentei pârâte, o va obliga pe aceasta să achite intimatei SC G.P. SRL suma de 15.977,04 lei cheltuieli de judecată şi chematului în garanţie UM suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată
