C. proc. civ., art. 305
Chiar dacă, de regulă, în recurs nu pot fi administrate probe noi, cu toate acestea, art. 305 C. proc. civ. permite ca în această cale de atac să se producă înscrisuri noi, fără să intervină vreo sancţiune pentru că acestea puteau fi depuse în primă instanţă.
Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr 9 din 06 ianuarie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 2054 din 6 februarie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta G.D. în contradictoriu cu pârâta C.T.A prin reprezentanţa din România şi a fost respinsă cererea pârâtei cu privire la cheltuieli.
S-a reţinut de instanţă că atât reclamanta, cât şi pârâta sunt de acord că bagajul celei dintâi nu a mai putut fi recuperat. Culpa pârâtei în acest sens este nedisputată.
In ceea ce priveşte modul de apreciere a despăgubirii cuvenite reclamantei, instanţa nu a fost de acord cu susţinerile pârâtei.
Convenţia nu condiţionează acordarea acestei despăgubiri de dovedirea cuantumului prejudiciului suferit, astfel cum a solicitat pârâta.
Instanţa a constatat că la dosar a fost depus în copie înscrisul numit „Condiţiile contractului şi alte note importante”. De altfel, între înscrisurile cu această titulatură depuse de cele două părţi nu există deosebiri de conţinut. Instanţa a constatat totuşi că art. 17 alin. (1) şi (3) nu se regăseşte în aceste înscrisuri, iar alt act cu această titulatură nu a fost depus de părţi. Instanţa nu a putut aprecia asupra apărărilor pârâtei, atâta timp cât aceasta invocă o prevedere contractuală nepusă la dispoziţia instanţei.
Prin urmare, niciunul dintre înscrisurile de la dosar nu impune condiţia dovedirii prejudiciului suferit de călător prin pierderea bagajului. Nici susţinerea pârâtei în sensul că formularea Convenţiei privind „limitarea” despăgubirii la 1.000 DST presupune dreptul transportatorului de a acorda o despăgubire inferioară ca şi cuantum nu este întemeiată, întrucât în acest caz Convenţia ar fi pus la îndemâna persoanelor interesate instrumentele necesare cuantificării suinei, ceea ce nu este cazul. Aşadar, suma de 1.000 DST este una fixă. Faptul că bunurile evaluate de reclamantă nu ajungeau la această sumă nu are relevanţă, atât timp cât Convenţia nu condiţionează cuantumul şi acordarea despăgubirii de dovada prejudiciului.
Cu toate acestea, instanţa a constatat că este învestită cu o acţiune în pretenţii. Chiar dacă temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecată este Convenţia de la Montreal ratificată prin O.G. nr. 107/2000 aprobată prin Legea nr. 14/2001, stabilirea prejudiciului se face potrivit legii române în materie de răspundere contractuală. Condiţiile acesteia sunt existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte contrare clauzelor contractuale, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciul suferit şi vinovăţia celui obligat la despăgubire. Existenţa prejudiciului este necontestată de pârâtă, este chiar recunoscută şi cuantificată suma la 600 EUR. Existenţa faptei contrare clauzelor contractuale, respectiv nereturnarea bagajului, este necontestată de pârâtă. De asemenea, legătura de cauzalitate între fapta culpabilă şi existenţa prejudiciului nu numai că este necontestată, dar este şi subîn-ţeleasă de termenii Convenţiei. Vinovăţia pârâtei reiese din atitudinea procesuală a acesteia şi din corespondenţa electronică din 2 octombrie 2007.
Singura condiţie analizată de instanţă este caracterul prejudiciului, calitatea acestuia de a fi cert. Este drept că, prin Convenţie, se stabileşte o sumă fixă de 1000 DST în favoarea persoanei păgubite, însă modul efectiv de calcul a sumei pretinse de reclamantă este imposibil de verificat pentru instanţă. Astfel, art. 23 din Convenţia de la Montreal ratificată prin O.G. nr. 107/2000 şi Legea nr. 14/2001 pentru aprobarea O.G. nr. 107/2000 prevede că „Sumele exprimate în DST în
prezenta convenţie se consideră că se referă la Drepturile Speciale de Tragere astfel cum sunt definite de Fondul Monetar Internaţional. Conversia acestor sume în monedele naţionale se va efectua, în cazul procedurilor juridice, în conformitate cu valoarea acestor monede în DST, la data hotărârii judecătoreşti. Valoarea monedei naţionale exprimate în DST a unui stat parte care este membru al Fondului Monetar Internaţional va fi calculată în conformitate cu metoda de evaluare aplicată de Fondul Monetar Internaţional, în vigoare la data hotărârii judecătoreşti, pentru operaţiunile şi tranzacţiile sale. Valoarea în DST a monedei naţionale a unui stat parte care nu este membru al Fondului Monetar Internaţional va fi calculată conform procedurii stabilite de statul respectiv”.
Instanţa s-a declarat în imposibilitate de a verifica modul de calcul prin care reclamanta a înţeles să cuantifice prejudiciul la 4.125 lei, motiv pentru care a considerat neîndeplinite condiţiile răspunderii contractuale ale pârâtei, astfel că a respins cererea.
împotriva sentinţei, a declarat recurs reclamanta G.D. la data de 4 martie 2009.
In motivarea recursului se arată că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., care o obligau şi o îndreptăţeau să ceară reclamantei explicaţii, scrise sau orale, privind modul de calcul al prejudiciului.
Din examinarea considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt precum şi obligaţia pârâtei de a desdăuna reclamanta pentru prejudiciul ce i-a fost creat datorită pierderii bagajelor însă, sub pretextul că instanţa s-a regăsit în imposibilitate să verifice modul de calcul al cuantificării prejudiciului la 4.125 lei, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Chiar dacă în capătul nr. 1 de cerere s-a precizat că suma de 4.125 lei reprezintă echivalentul a 1.000 DST, ceea ce presupunea că drepturile speciale de tragere au o cotaţie stabilită de BNR alături de celelalte valute, instanţa de fond a preferat să respingă acţiunea în Ioc să pună în vedere reclamantei să indice modul de calcul ori sursa cotaţiei DST; dacă cursul pieţii valutare ar fi fost nelămuritor pentru stabilirea cuantumului prejudiciului (deşi era vorba de o simplă înmulţire a 1.000 DST cu cotaţia BNR de 4,125 lei din ziua introducerii cererii), instanţa putea ca, în baza dispoziţiilor art. 129 (5) C. proc. civ., să ordone efectuarea unei expertize contabile având ca unic obiectiv „stabilirea rezultatului înmulţirii sumei de 1000 cu 4,125 lei”.
în drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 299, 312, 316 raportat la art. 294 (2) C. proc. civ.
La data de 3 iunie 2009 intimata pârâtă Compania de Transport A. prin reprezentanţa din România a depus întâmpinare prin care a solicitat să se ia act că are totală disponibilitate de a executa prevederile Convenţiei de la Montreal în ce priveşte situaţia recurentei-reclamante.
Pe cale de excepţie, intimata a solicitat respingerea recursului ca tardiv introdus; anularea recursului ca insuficient timbrat; respingerea recursului ca fiind consecinţa unei acţiuni inadmisibile – premature. Arată intimata că între recurenta-reclamantă şi intimata-pârâtă s-a contractat şi executat o operaţiune de transport aerian public „(…) efectuate pe baze comerciale (…)”. Pe cale de consecinţă, raporturile juridice dintre recurenta-reclamantă şi intimata-pârâtă sunt de natură comercială.
Recurenta-reclamantă a optat pentru o acţiune judiciară desfăşurată în România şi, deci, supusă prevederilor Codului de procedură civilă român.
Menţionează intimata şi că „convocarea” nu a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 7201 alin. (2) teza 1, C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a ignorat răspunsul primit de la intimata-pârâtă.
La data introducerii acţiunii nu era îndeplinită legal procedura
1 A
imperativ prevăzută de art. 720 C. proc. civ. In lipsa procedurii legale prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. acţiunea recurentei-reclamante este, în egală măsură, prematură şi inadmisibilă şi trebuia respinsă.
Motivul de recurs demonstrează că recurenta-reclamantă este în culpă pentru că nu a demonstrat – nu a formulat cererile de probatorii necesare demonstrării pretenţiilor sale. Motivul de recurs invocat implică administrarea de probatorii, în contradictoriu cu cealaltă parte litigantă astfel încât aceasta din urmă să nu fie privată de dreptul la apărare, respectiv:
– să le poată combate prin orice mijloc de probă; şi,
– să poată exercita căile legale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti întemeiate pe acele probe.
Recurenta-reclamantă doreşte să-şi demonstreze pretenţiile abia în recurs.
Instanţa de fond a interpretat greşit textul art. 22 pct. 2 din convenţie – atât în sine cât şi prin raportare la legislaţia naţională. Textul art. 22 pct. 2 din convenţie prevede că „ (…) răspunderea transportatorului (…) este limitată la suma de 1.000 DST pentru fiecare pasager (…)”. Sintagma „… este limitată la suma de 1.000 DST…” nu poate permite îmbogăţirea fără justă cauză şi deci nu poate exclude necesitatea dovedirii întinderii prejudiciului. Coroborarea prevederilor
art. 22 pct. 2 din Convenţie cu art. 431 C. com. trebuia să impună concluzia că despăgubirea recurentei-reclamante este limitată la valoarea arătată de aceasta dar nu mai mult de 1.000 DST.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 312 alin. (3), art. 305, art. 7201, art. 129 alin. (1) C. proc., art. 45 Cod Aerian român, art. 431 C. com., art. 22 pct. 2 din Convenţie, art. 17 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Condiţiile generale de transport.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Secţiei a IlI-a a Tribunalului Bucureşti, fiind înaintat Secţiei comerciale la data de 26 noiembrie 2009, unde a fost înregistrat sub nr. 46977/3/2009.
Verificând hotărârea atacată prin prisma motivelor atacate, tribunalul reţine:
Recurenta reclamantă G.D. a învestit instanţa cu o acţiune personală, în pretenţii, solicitând angajarea răspunderii civile a pârâtei -companie de transport aerian – pentru pierderea bagajului, în temeiul Convenţiei pentru unificarea anumitor reguli referitoare Ia transportul aerian internaţional, adoptată la Montreal la 28 mai 1999.
Prin sentinţa recurată, instanţa a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 22 pct. 2 din Convenţia de la Montreal – ratificată de România prin O.G. nr. 107/2000, aprobată prin Legea nr. 14/2001 şi a stabilit că acordarea despăgubirilor nu este condiţionată de dovedirea cuantumului prejudiciului. Totodată, a admis că pârâta este vinovată de prejudiciul suferit de reclamantă şi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea română pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei. Singura condiţie ce nu este îndeplinită – în opinia primei instanţe – este caracterul cert al prejudiciului, instanţa neputând verifica modul de calcul al pretenţiilor.
împotriva hotărârii a formulat recurs numai reclamanta, care a invocat greşita soluţionare a cauzei, prin prisma încălcării de către
instantă a rolului activ.
Criticile recurentei se circumscriu dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., conform cărora, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitată la motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
In examinarea prezentei căi de atac, instanţa de control judiciar va analiza numai caracterul prejudiciului, reţinând că toate celelalte condiţii ale răspunderii, inclusiv caracterul fix al despăgubirilor de
1.000 DST au fost stabilite de prima instanţă şi nu au fost criticate, prin recurs, de către pârâtă.
Pârâta – deşi considerentele nu îi sunt favorabile – nu a declarat calea de atac, arătând că, întrucât cererea a fost respinsă ca nefondată, nu avea interes în declararea căii de atac. Contrar celor susţinute de
aceasta, tribunalul constată – din analiza considerentelor hotărârii – că prima instanţă a analizat fondul raportului juridic, existând interes legitim pentru formularea unui recurs de către pârâtă, în baza argumentelor ce vor fi redate în continuare.
Art. 261 C. proc. civ. prevede că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format opinia instanţei, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. în cauză, hotărârea
recurată cuprinde o analiză a susţinerilor pârâtei pe fondul cauzei („In ceea ce priveşte modul de apreciere a despăgubirii, instanţa nu este de acord cu susţinerile pârâtei”; „suma de 1.000 DST este una fixă”; „convenţia nu condiţionează acordarea despăgubirii de dovedirea cuantumului prejudiciului”), astfel încât, în opinia tribunalului, intimata pârâtă trebuia să exercite calea de atac a recursului, obiectul căii de atac fiind hotărârea judecătorească, nu pretenţia concretă a reclamantului.
Recursul este un mijloc procesual prin care partea interesată solicită modificarea sau casarea hotărârii şi nicio dispoziţie legală nu interzice formularea unui recurs împotriva considerentelor hotărârii.
Atât în doctrină, cât şi în practică a fost considerat admisibil recursul împotriva considerentelor „atunci când statuarea din motivare depăşeşte natura juridică a unui simplu considerat”. Ipoteza se regăseşte în cauză deoarece prima instanţă a analizat apărările pârâtei.
Unul din principiile care guvernează judecata recursului este mm reformatio in pejus, părţii care a declarat calea de atac neputându-i-se agrava situaţia în propria cale de atac. Acest principiu împiedică instanţa de control judiciar să analizeze, în recursul declarat de reclamantă, apărările pârâtei apreciate ca neîntemeiate de prima instanţă. O asemenea reapreciere ar genera înrăutăţirea situaţiei juridice a reclamantei, în propria cale de atac.
De asemenea, instanţa de control judiciar are în vedere şi principiul disponibilităţii, astfel încât nu poate proceda la o nouă judecată decât în limitele stabilite de recurent. Reclamanta a atacat hotărârea numai cu privire la prejudiciu deoarece toate celelalte condiţii ale răspunderii au fost considerate întemeiate. Ceea ce nu a fost recurat, trece în putere de lucru judecat.
Prin urmare, independent de opinia instanţei de control judiciar, cu ocazia judecării recursului, nu mai pot fi puse în discuţie interpretarea dispoziţiilor art. 22 pct. 2 din Convenţia de la Montreal – ratificată de România prin O.G. nr. 107/2000, aprobată prin Legea nr. 14/2001 privind condiţionarea cuantumului despăgubirilor de dovada prejudiciului şi condiţiile acordării de despăgubiri, cu excepţia caracterului
prejudiciului. In raport de limitele învestirii instanţei de recurs, nu vor
fi analizate criticile intimatei expuse în întâmpinare privind modul de soluţionare a excepţiei prematurităţii, greşita interpretare de către instanţă a dispoziţiilor Convenţiei de la Montreal şi ignorarea legii române.
în acest cadrul procesual, tribunalul reţine:
Conform cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat plata sumei de 4.125 lei, echivalentul a 1.000 DST.
Obiectul cererii de chemare în judecată reprezintă pretenţia con-
cretă a reclamantului. In cauză, pretenţiile concrete ale reclamantei se ridică la suma de 1.000 DST, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a pierderii bagajului. Pretenţiile reclamantei au fost cuantificate prin raportare la art. 22 din Convenţie, conform căruia, la transportul bagajului răspunderea transportatorului în caz de distrugere, pierdere, deteriorare sau întârziere este limitată la suma de
1.000 DST pentru fiecare pasager, în afara cazului în care pasagerul, în momentul în care bagajul înregistrat a fost predat transportatorului, a făcut o declaraţie specială privind interesul în livrarea la destinaţie şi a plătit o sumă suplimentară, dacă este necesar.
Faţă de dispoziţiile menţionate, din care rezultă cuantumul prejudiciului, tribunalul reţine, pe de o parte că prima instanţă avea obligaţia de a stabili cadrul procesual prin clarificarea obiectului acţiunii, inclusiv prin lămuriri solicitate părţii reclamante. Pe de altă parte, cuantumul prejudiciului nu necesita explicaţii suplimentare, recurenta reclamantă ridicând pretenţii asupra sumei de 1.000 DST prevăzută cu titlu de despăgubiri în actul normativ sus menţionat.
Din acest punct de vedere, recursul este întemeiat, impunându-se admiterea cererii şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 4517,5 lei, echivalentul a 1.000 DST la data de 6 ianuarie 2010.
Prin obligarea pârâtei la plata suinei de 1.000 DST în lei la data pronunţării hotărârii sunt respectate dispoziţiile art. 23 din Convenţie, conform cărora sumele exprimate în DST în prezenta convenţie se consideră că se referă la Drepturile Speciale de Tragere astfel cum sunt definite de Fondul Monetar Internaţional. Conversia acestor sume în monedele naţionale se va efectua, în cazul procedurilor juridice, în conformitate cu valoarea acestor monede în DST, la data hotărârii judecătoreşti. Valoarea monedei naţionale exprimate în DST a unui stat parte care este membru al Fondului Monetar Internaţional va fi calculată în conformitate cu metoda de evaluare aplicată de Fondul Monetar Internaţional, în vigoare la data hotărârii judecătoreşti, pentru operaţiunile şi tranzacţiile sale. Nu se poate reţine încălcarea principiului disponibilităţii, ci respectarea acestuia, pentru că recurenta reclamantă urmăreşte cu titlu de despăgubiri suma de 1.000 DST,
instanţa fiind obligată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate în condiţii procedurale. Totodată, vor fi respectate şi dispoziţiile privind data conversiei.
Contrar celor susţinute de intimata pârâta, tribunalul apreciază că recurenta reclamantă nu se prevalează de propria culpă, în susţinerea recursului întrucât a precizat în acţiune atât pretenţiile sale, cât şi izvorul acestora. Extrasul privind cursul valutar şi modul de calcul constând într-o operaţiune aritmetică reprezintă înscrisuri de care intimata pârâtă a luat cunoştinţă, acesta putându-şi formula apărările în consecinţă. De asemenea, motivele invocate de recurentă permit, în principiu, modificarea hotărârii atacate, recursul fiind admisibil.
De regulă, în recurs nu pot fi administrate probe noi. Cu toate acestea, art. 305 C. proc. civ. permite ca în recurs să se producă înscrisuri noi, fară să intervină vreo sancţiune pentru că acestea puteau fi depuse în primă instanţă.
Faţă de considerentele expuse, tribunalul reţine că prima instanţă a făcut o greşită apreciere asupra cuantumului prejudiciului invocat, acesta rezultând din petitul cererii, astfel încât se impune admiterea recursului, modificarea sentinţei şi admiterea cererii.
Intimata pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată constând în taxe judiciare – fond (334 lei) şi recurs (168 lei), la care se adaugă, în faza procesuală a recursului, onorariul de avocat, conform chitanţei 513/2009.
In drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 304 şi art. 312 C. proc. civ.
