C. civ., art. 998, art. 999
Prejudiciul moral poate fi evaluat în raport de gravitatea încălcării dreptului subiectiv al părţii, dar şi în raport de funcţia compensatorie şi de satisfacţie pe care acest prejudiciu o are în toate cazurile de acest gen. Suma acordată cu titlu de daune morale se stabileşte prin raportare la caracterul pur afectiv, de natură să aline suferinţa victimei, prelungită în timp, fără însă a avea pretenţia de a o acoperi integral. Suma de bani acordată cu acest titlu nu trebuie să constituie nici o amendă nejustificată pentru autorul daunei şi nici venituri nejustificate pentru victima daunei.
Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 146 din 18 ianuarie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 12104 din 23 decembrie 2008 Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamanţii L.M., L.A.C. şi R.G. în contradictoriu cu pârâţii SC A.R.A. SA şi S.P. şi a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant suma de 300 lei, reprezentând daune morale, iar reclamantei L.M. să-i plătească suma de 141,9 lei, reprezentând daune materiale. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei L.M. suma de 2.500 lei, reprezentând daune materiale iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei L.M. suma de 819 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că la data de 17 iulie 2006, în timp ce reclamanţii se deplasau regulamentar cu autoturismul pe DE 70, dinspre Alexandria spre Bucureşti, acesta a intrat în coliziune cu autoturismul condus de pârâtul S.P., care circula din sens invers. Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria din data de 7 mai 2007, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului, avându-se în vedere că victimele au necesitat mai puţin de 10 zile de îngrijiri medicale, iar latura civilă a rămas
nesoluţionată. In cuprinsul rezoluţiei s-a arătat că cercetările au stabilit că accidentul s-a produs din culpa pârâtului S.P., care nu a păstrat distanţa regulamentară faţă de autoturismul din faţa sa. Pentru a se stabili că reclamanţii au necesitat mai puţin de 10 zile de îngrijiri medicale în urma accidentului, aceştia au fost supuşi expertizei medico-legale.
Pârâtul S.P. era asiguratul pârâtei SC A.R.A. SA, acesta depunând poliţa de la poliţie, dar neînmânând-o şi reclamanţilor.
Reparaţia autoturismului costă 5.443 lei, aşa cum rezultă din facturile fiscale nr. 542224 din 30 ianuarie 2008, nr. 5422650 din 26 septembrie 2007, nr. 542399 din 30 ianuarie 2008, nr. 01477127 din 18 septembrie 2007, nr. 0000174 din 19 septembrie 2007, precum şi din oferta de preţuri depusă la dosar.
Reclamanta L.M. a reparat autoturismul, care era proprietatea sa, pe propria cheltuială, societatea la care era asigurată, SC A.R.A. SA, despăgubind-o cu suma de 2.943 lei.
In ceea ce priveşte primul capăt de cerere, privind acordarea de daune morale şi despăgubiri materiale pentru cheltuielile cauzate de accident, independent de reparaţia autoturismului, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, conform cărora, în asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil, şi dispoziţiile art. 43, conform cărora despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, conform dispoziţiilor art. 49, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba, ori prin hotărâre judecătorească. Iar art. 49 prevede că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu:
a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;
b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 41-43 din Legea nr. 136/1995, instanţa a obligat pârâta SC A.R.A. SA să plătească fiecărui reclamant suma de 300 lei, reprezentând daune morale, având în vedere suferinţele morale inerente oricărui accident, iar reclamantei L.M. să-i plătească suma de 141,9 lei, reprezentând daune materiale, respectiv taxe pentru efectuarea expertizelor medico-legale asupra reclamanţilor.
Instanţa de fond nu a reţinut susţinerile reclamantei, în sensul că a plătit cheltuielile pentru mai multe deplasări ale reclamanţilor la Poliţia Alexandria pentru a li se lua declaraţii, deoarece singurele dovezi depuse în acest sens au fost mai multe bonuri fiscale pentru achiziţionarea benzinei, toate fiind emise de unităţi din Bucureşti, nefiind niciuna din Alexandria, astfel încât instanţa de fond a considerat că nu poate stabili dacă aceste cheltuieli au fost făcute pentru deplasări la Alexandria sau în alt scop, mai ales că nu se coroborează cu alte probe de la dosar în acest sens.
Conform art. 998 C. civ., orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 C. civ. prevede că omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.
Din prevederile legale menţionate, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii, şi anume: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Analizând întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la capătul al doilea de cerere, instanţa a reţinut că acestea sunt întrunite. Astfel, prejudiciul suferit de reclamanta L.M. constă în faptul că a trebuit să suporte diferenţa între contravaloarea reparaţiilor suportate de societatea la care era asigurată şi contravaloarea totală a prejudiciului, fapta ilicită săvârşită de pârâtă constă în faptul că nu a păstrat distanţa regulamentară faţă de autoturismul din faţă intrând în coliziune cu autoturismul reclamantei, iar legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită de către pârât şi prejudiciul suferit de reclamantă rezultă din faptul că avariile autoturismului au rezultat în urma accidentului produs de pârât. Culpa aparţine pârâtului, care nu a păstrat distanţa regulamentară faţă de autoturismul din faţă.
împotriva acestei sentinţa a formulat recurs pârâtul S P la data de 10 februarie 2009, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii cererii formulate de intimata-recla-mantă L.M. prin care aceasta solicită obligarea sa la plata sumei de
3.000 lei, cu titlu de daune pentru acoperirea prejudiciului cauzat de avarierea autoturismului reclamantei în urma accidentului care a avut loc la data de 17 iulie 2006 pe DE 70, ca neîntemeiată.
In motivarea recursului, recurentul a arătat că la data de 17 iulie 2006, în jurul orelor 17,30 conducea autoturismul proprietate personală din direcţia Bucureşti în direcţia Alexandria pe DE 70.
In aproprierea localităţii Drăgăneşti Vlaşca o autoutilitară l-a depăşit şi deoarece din faţă, venea o altă maşină, a intrat brusc în faţa pârâtului şi a frânat violent moment în care surprins de această manevră, a frânat brusc iar maşina aflată în frânare a pătruns pe contrasens intrând în coliziune cu autoturismul Dacia 1310 proprietatea reclamantei.
în urma accidentului a rezultat avarierea uşoară pe partea stângă faţă a autoturismului reclamantei.
Recurentul-pârât arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi chiar lipsită de temei legal deoarece, instanţa a trecut cu uşurinţă peste următoarele prevederi legale: art. 9 din Legea nr. 136/1995, art. 41, art. 44, art. 49, art. 54, art. 55.
Sumele solicitate de reclamanţi drept despăgubiri nu depăşesc cuantumul sumei pe care societatea de asigurări este obligată să le acorde, conform normelor obligatorii în aplicarea legii asigurărilor stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Conform art. 55 din lege, despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor păgubite. Ţinând cont şi de faptul că nu sunt întrunite niciuna din condiţiile prevăzute la art. 8 din lege precum şi faptul că sumele cerute nu depăşesc suma maximă pe care o poate suporta societatea de asigurări, asigurătorul suportă singur aceste cheltuieli fară a se putea îndrepta împotriva asiguratului.
Din actele depuse la dosar la termenul din 24 octombrie 2008 de către societatea de asigurări rezultă că cele două cereri de despăgubire emise de Asirom (nr. AS 6621 din 4 septembrie 2007 iar cealaltă din 8 ianuarie 2007) semnate de reclamanta L.M., achitate, şi prin care reclamanta declară pe proprie răspundere că nu mai pretinde despăgubiri pentru acest eveniment de la o altă societate de asigurări sau persoana vinovată, iar prin plata despăgubirii declară că nu mai are alte pretenţii faţă de Asirom şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, Asirom este subrogată în toate drepturile reclamantei împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.
Odată cu cererea de chemare în judecată a pârâtului S. pentru despăgubiri, despăgubiri deja încasate de la o societate de asigurări, reclamanta este susceptibilă de comiterea infracţiunii de fals în declaraţii ( C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: )).
Referitor la motivarea instanţei pe dispoziţiile art. 998 C. civ. pentru angajarea răspunderii în speţa de faţă, recurentul-pârât consideră că prin emiterea Legii nr. 136/1995, legiuitorul a avut în vedere tocmai derogarea de la dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv, dispoziţiile art. 998 C. civ., reglementând distinct procedura de acoperire a daunelor morale alături de daunele materiale.
Apreciază recurcntul că hotărârea instanţei de fond se bazează pe motive străine de natura cauzei, deoarece aceasta se refera la 5 facturi fiscale şi o ofertă de preţ, iar din toate acestea numai 4 facturi au legătură directă cu repararea maşinii, astfel că obligarea sa la plata sumei menţionate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti s-a făcut în avans, respectiv, cu titlu de plăţi viitoare.
în drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, art. 304 alin. (7) şi (9), art. 3041 C. proc. civ.
Recursul a fost legal timbrat cu suma de 102,98 lei taxă judiciară de timbru conform art. 11 raportat la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi cu 3 lei timbru judiciar conform art. 3 alin. (1) teza a IlI-a din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar.
împotriva aceleiaşi sentinţe au declarat recurs şi reclamanţii L.M., L.A.C. şi R.G. la data de 23 februarie 2009, solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul admiterii integrale a acţiunii.
In motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de fond a procedat nelegal şi netemeinic neadmiţând integral pretenţiile reclamanţilor privitoare la daunele morale ca urmare a accidentului.
Cu privire la cuantumul daunelor materiale rezultate din avarierea autoturismului la care a fost obligat pârâtul S.P., instanţa de fond nu a acordat tot ceea ce s-a cerut fară să motiveze respingerea anumitor pretenţii din acest capăt de cerere. De asemenea, apreciază recurentele reclamante că instanţa de fond nu a motivat de ce nu a acordat daunele morale în totalitate, cu atât mai mult cu cât chiar SC Astra s-a declarat de acord cu plata daunelor morale în cuantum de 500 lei pentru fiecare.
In aceeaşi ordine de idei, recurenţii reclamanţi apreciază că instanţa de fond nu a acordat nici cheltuielile de judecată în totalitate, respectiv, onorariu de avocat în sumă de 900 lei, acesta fiind probat prin chitanţa depusă la dosar.
In drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Recursul a fost legal timbrat cu suma de 163,37 lei taxă judiciară de timbru conform art. 11 raportat la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi cu 3 lei timbru judiciar conform art. 3 alin. (1) teza a IlI-a din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar.
Recurenţii reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul parat S.P., prin care au solicitat respingerea acestuia ca
nefondat, apreciind că diferenţa între valoarea totală a pagubei şi suma plătită de asigurătorul CASCO trebuie suportată de recurentul pârât pentru dubla culpă.
Legal citată, intimata Astra a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurenţilor reclamanţi, considerând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a art. 41,43 şi 49 din Legea nr. 136/1995 precum şi a dispoziţiilor art. 274 şi 276 C. proc. civ., procedând la compensarea cheltuielilor de judecată.
In ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul pârât, intimata solicită de asemenea, respingerea acestuia ca neîntemeiat, având în vedere dispoziţiile art. 35 din Ordinul nr. 3108/2004.
Prin încheierea din 3 iunie 2009 Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei civile şi a înaintat cauza spre competentă soluţionare Secţiei a Vl-a comercială a Tribunalului Bucureşti.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială cauza a fost înregistrată la data de 4 august 2009, sub nr. 32371/3/2009.
Examinând hotărârea atacată în raport de actele dosarului şi de motivele invocate de recurenţii-reclamanţi şi recurentul pârât, Tribunalul apreciază că cele două recursuri sunt fondate, cu consecinţa modificării sentinţei recurate pentru următoarele considerente:
In ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi L.M., L A.C. şi R.G. opinăm că acesta este întemeiat numai cu privire la daunele morale ce trebuiau plătite de intimata SC A.R.A. SA, în raport de următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obliga să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Reţinem de asemenea şi incidenţa dispoziţiilor art. 43 din acelaşi act normativ, potrivit cărora despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, conform art. 49, fară a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba, ori prin hotărâre judecătorească.
Tribunalul arată de asemenea că, în privinţa acestui capăt de cerere sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 1169 C. civ., dispoziţii potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească dar şi cele ale art. 998-999 C. civ.
Din prevederile legale menţionate mai sus rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa
unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, dar şi în neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Analizând probele administrate în cauză, în raport de dispoziţiile legale anterior menţionate, tribunalul arată că recurenţii reclamanţi au dovedit prin probele administrate că prejudiciul suferit de ei este unul cert, condiţie absolut necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale (aspect subliniat, de altfel, şi de instanţa de fond, în mod corect).
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data la care se cere repararea lui.
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data la care se cere repararea lui.
In speţa dedusă judecăţii, prejudiciul suferit de recurenţii-recla-manţi, ca urmare a producerii accidentului de circulaţie este actual şi sigur, fiind născut la momentul formulării acţiunii.
In ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului moral, apreciem că acesta poate fi evaluat de judecător în raport de gravitatea încălcării dreptului subiectiv al recurenţilor-reclamanţi, dar şi în raport de funcţia compensatorie şi de satisfacţie pe care acest prejudiciu o are în toate cazurile de acest gen. De asemenea, opinăm că în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, trebuie avute în vedere şi faptul că daunele morale au un caracter pur afectiv, de natură să aline suferinţa reclamanţilor, prelungită în timp, fără pretenţia de a o şi acoperi integral, deoarece suma de bani acordată cu acest titlu nu trebuie să constituie nicio amendă nejustificată pentru autorul daunei şi nici venituri nejustificate pentru victima daunei.
In aceste condiţii, date fiind suferinţele morale inerente oricărui accident de maşina, considerăm că sumele acordate cu titlu de daune morale de instanţa de fond sunt insuficiente, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 41-43 din Legea nr. 136/1995 raportat la art. 1169 C. civ., a fost obligată pârâta SC Astra SA la plata sumei de
2.000 lei reclamantei L.M.; 2.000 Iei reclamantului R.G.; 3.000 lei reclamantei L.A.C., cu titlu de daune morale. La acordarea sumei de
3.000 lei reclamantei L.A.C., s-a avut în vedere atât vârsta fragedă a acesteia(14 ani) cât şi faptul că traumele unui accident de maşina sunt suportate în mod diferit de copii faţă de adulţi.
Şi în ceea ce priveşte critica aceloraşi recurenţi reclamanţi referitoare la acordarea de instanţa de fond a unor sume net inferioare cu titlu de cheltuieli de judecată, opinăm că aceasta este întemeiată, având în vedere că instanţa de fond nu a acordat cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, deşi la dosar exista dovada
achitării acestuia. In ceea ce priveşte critica recurenţilor reclamanţi referitoare la admiterea de instanţa de fond numai în parte a daunelor materiale rezultate în urma vătămării corporale, apreciem că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a probelor administrate, având în vedere că, deşi potrivit art. 1169 C. civ. recurenţii reclamanţi aveau obligaţia de a proba că au făcut cheltuieli legale de deplasările lor în
oraşul Alexandria, ei nu au reuşit să facă acest lucru. In aceste condiţii, critica recurenţilor reclamanţi referitoare la greşita interpretare a probelor de către instanţa de fond nu poate fi reţinută de Tribunal ca fiind pertinentă, motiv pentru care urmează să fie înlăturată.
Cat priveşte critica recurenţilor reclamanţi referitoare la acordarea de instanţa de fond a unei sume mai mici cu titlu de daune materiale, urmează ca analiza acestui motiv de recurs să fie făcută concomitent cu analiza recursului declarat de recurentul pârât S.P. pe acest aspect, şi asupra căruia reţinem următoarele:
Condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât pentru prejudiciul material creat recurentei-reclamante L.M. prin fapta sa proprie sunt, aşadar, cele reglementate de dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ. şi ele au fost în mod corect analizate de instanţa de fond în parte, acesta făcând o greşită interpretare a probelor cu privire la cuantumul acestora.
Din prevederile legale menţionate mai sus rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, dar şi în neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Analizând probele administrate în cauză, în raport de dispoziţiile legale anterior menţionate, tribunalul arată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că au fost dovedite îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale sus menţionate/referitoare la fapta ilicită, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, respectiv, recurentul parat S.P., raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu), însă, apreciem, că în raport de dispoziţiile legale prevăzute de art. 1169 C. civ. recurenta reclamantă nu a dovedit faptul că suma de 2.500 lei a fost achitată de ea pentru repararea autoturismului, la dosar nefiind depuse înscrisuri doveditoare în acest sens. Apreciem, în acest sens, că recurentei reclamante nu i se poate acorda suma de 758 lei cu titlu de daune materiale, întrucât această sumă nu a fost achitată de ea, la dosar fiind depusă doar o ofertă de preţuri, ofertă care nu a fost urmată şi de o acceptare a ei de recurenta. Practic, probele administrate nu au
dovedit faptul că prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă (cu referire directă numai la suma de 758 lei) este unul cert, condiţie absolut necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului parat.
în speţa dedusă judecăţii, prejudiciul suferit de recurenta-recla-mantă, ca urmare a neîndeplinirii de către recurentul pârât a obligaţiilor nu este actual şi sigur, el nefiind născut la momentul formulării acţiunii, fiind vorba cel mult despre un prejudiciu eventual. Fiind vorba despre un prejudiciu eventual, el nu poate fi evaluat de judecător,
neavând elemente suficiente pentru cuantificarea acestuia. In aceste condiţii, susţinerea recurentei reclamante potrivit căreia recurentul pârât trebuia obligat la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de daune materiale, nu poate fi reţinută de instanţă ca fiind pertinentă, la dosar nefiind depuse dovezi care să ateste faptul că recurenta reclamantă ar fi achitat această suma de bani cu titlu de reparaţii.
Faţă de cele reţinute anterior, tribunalul, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 312 C. proc. civ. a admis recursurile formulate de recurentul-pârât S.P., şi de recurenţii-reclamanţi L.M., L.A.C. şi R.G. împotriva sentinţei civile nr. 12104 din 23 decembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC Astra SA, a modificat sentinţa recurată în sensul că:
A obligat pârâta SC Astra SA la plata sumei de 2.000 lei reclamantei L.M., 2.000 lei reclamantului R.G., 3.000 lei reclamantei L.A.C., cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul S.P. Ia plata sumei de 1.742 lei cu titlu de daune materiale către reclamanta L.M; a obligat pârâta Astra SA la 1.090 lei cheltuieli de judecată în fond şi în recurs către reclamanta L.M.; a obligat pârâta Astra SA la 190 lei cheltuieli de judecată în recurs pentru reclamantul R.G. şi la 374 lei cheltuieli de judecată în recurs pentru reclamanta L.A.C. (aceste sume reprezentând taxele de timbru acordate proporţional cu admiterea acţiunii); a menţinut dispoziţiile sentinţei recurate cu privire la daunele materiale la care a fost obligată pârâta Astra SA şi la cheltuieli de judecată la care aceeaşi pârâtă a fost obligată.
