-art.6 din Legea 108/1999;
-ART.16 AL.4 DIN Legea 53/2003.
Prin recursul declarat în cauză, recurenta a înţeles să conteste exclusiv măsura dispusă prin procesul-verbal de control nr.4308/25.03.2009 care se referă la obligativitatea sa de a „achita” diferenţa de salariu în valoare de 580 lei, aferentă lunii februarie 2009. Recurenta nu a contestat legalitatea măsurii acordării acestei sume angajatului său, însă în opinia sa nu intra în atribuţiile organului de control să dispună şi „achitarea” acestei sume.
Raportat la prevederile legale incidente în cauză, instanţa a reţinut că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate. Astfel, potrivit art. 6 din Legea 108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, în îndeplinirea obiectivelor prevăzute la art. 5, Inspecţia Muncii are următoarele atribuţii: (…)stabilirea şi acordarea drepturilor salariale, precum şi a celorlalte drepturi decurgând din prestată.
Inspectoratul Teritorial de Muncă şi-a îndeplinit întocmai atribuţiile, dispunând prin anexa 3 la procesul-verbal de control nr.4308/25.03.2009 acordarea şi achitarea diferenţei de salariu, în sumă de 580 lei, aferentă lunii februarie 2009.
Este adevărat că legea se referă în art. 6 alin. 1 lit. a) numai la stabilirea şi acordarea drepturilor salariale, însă noţiunea de „acordare” în contextul dat, nu poate fi interpretată altfel decât în sensul punerii la dispoziţia salariatului a sumei de bani stabilite. Prin urmare, în opinia instanţei, noţiunile de „acordare” şi „achitare” se suprapun, neputându-se afirma că, prin obligarea recurentei la achitarea drepturilor salariale, organul de control şi-a depăşit atribuţiile.
Este adevărat că legea se referă în art. 6 alin. 1 lit. a) numai la stabilirea şi acordarea drepturilor salariale, însă noţiunea de „acordare” în contextul dat, nu poate fi interpretată altfel decât în sensul punerii la dispoziţia salariatului a sumei de bani stabilite. Prin urmare, în opinia instanţei, noţiunile de „acordare” şi „achitare” se suprapun, neputându-se afirma că, prin obligarea recurentei la achitarea drepturilor salariale, organul de control şi-a depăşit atribuţiile.
Totodată, invocarea prevederilor art. 161 alin. 4 din Legea 53/2003 privind Codul Muncii, care vizează plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului prin întârzierea nejustificată a plăţii sau neplata salariului, nu prezintă relevanţă în cauză, căci atribuţiile ce revin organului de control sunt independente de posibilitatea pe care o are salariatul de a obţine daune-interese pentru neplata salariului.
Totodată, invocarea prevederilor art. 161 alin. 4 din Legea 53/2003 privind Codul Muncii, care vizează plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului prin întârzierea nejustificată a plăţii sau neplata salariului, nu prezintă relevanţă în cauză, căci atribuţiile ce revin organului de control sunt independente de posibilitatea pe care o are salariatul de a obţine daune-interese pentru neplata salariului.
Prin sentinţa nr.112/CA/10.02.2010, Tribunalul Bihor a respins cererea formulată de reclamanta SC A.I. S.R.L în contradictoriu cu pârâtul I.M. – I.T.M.B., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în urma unui control desfăşurat de către inspectorii din cadrul ITM s-a încheiat procesul-verbal de control nr.4308/25.03.2009 şi anexa de măsuri la acesta, prin care la punctul 1-3,8 s-a dispus obligaţia de a se face dovada achitării sumei de 580 lei brut în favoarea angajatului B.I. căruia nu i-au fost achitate în mod nejustificat drepturile salariale aferente a unui număr de 80 ore.
Prin raportare la aceste aspecte, instanţa a constatat că drepturile salariale respective sun datorate, aspect ce rezultă din foile de prezenţă necontestate de angajator, iar afirmaţiile reclamantei în sensul că angajatul a beneficiat de concedii medicale în baza unor certificate medicale emise nejustificat, nu pot fi reţinute în absenţa unor dovezi concludente care să constate nevalabilitatea înscrisurilor respective.
Având în vedere aceste considerente, văzând că reţinerile salariale nu se încadrează în dispoziţiile limitative ale art. 164 din legea nr.53/2003, a înlăturat ca neîntemeiate susţinerile reclamantei, a respins cererea formulată şi a menţinut în întregime actele administrative contestate.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, a formulat recurs recurenta S.C. A.I.S.R.L., solicitând modificarea în totalitate a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii şi anulării răspunsului nr. 113248/21.05.2009, precum şi a procesului-verbal de control nr. 4308/25.03.2009 în ceea ce priveşte pct. 1-3,9 din Anexa 3, intitulată plan de măsuri.
În motivarea recursului, recurenta a învederat instanţei că măsura dispusă de inspectorii de muncă, care au dresat procesul verbal de control în litigiu, este nelegală şi netemeinică.
A mai arată că, potrivit art.6 din Legea nr.189/1999, Inspecţia Muncii controlează în domeniul stabilirii relaţiilor de muncă, stabilirea şi acordarea drepturilor salariale, precum şi a celorlalte drepturi decurgând din munca prestată.
Potrivit art.161 din codul Muncii „ întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Conform art.166 din Codul Muncii „ Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Prin urmare, nici potrivit dispoziţiilor Legii nr.189/1999 dar nici ale Codului Muncii, pârâta nu avea obligaţia de a o obliga la achitarea drepturilor salariale.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul I.T.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În apărare, intimatul a arătat că potrivit prevederilor art.164 din Legea nr.53/2003 Codul Muncii „ Nici o reţinere de salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege. Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constată ca tare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.”
Examinând sentinţa recurată, raportat la motivele de recurs invocate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut că recursul este nefondat.
Prin recursul declarat în cauză, recurenta a înţeles să conteste exclusiv măsura dispusă prin procesul-verbal de control nr.4308/25.03.2009 care se referă la obligativitatea sa de a „achita” diferenţa de salariu numitului B.I., în valoare de 580 lei, aferentă lunii februarie 2009. Recurenta nu a contestat legalitatea măsurii acordării acestei sume angajatului să, însă în opinia sa nu intră în atribuţiile organului de control să dispună şi „achitarea” acestei sume.
Raportat la prevederile legale incidente în cauză, instanţa a reţinut că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate. Astfel, potrivit art. 6 din Legea 108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, în îndeplinirea obiectivelor prevăzute la art. 5, Inspecţia Muncii are următoarele atribuţii: (…)stabilirea şi acordarea drepturilor salariale, precum şi a celorlalte drepturi decurgând din munca prestată.
Inspectoratul Teritorial de Muncă şi-a îndeplinit întocmai atribuţiile, dispunând prin anexa 3 la procesul-verbal de control nr. 4308/25.03.2009 acordarea şi achitarea diferenţei de salariu numitului B.I., în sumă de 580 lei, aferentă lunii februarie 2009.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost respins recursul ca nefondat şi menţinută ca legală şi temeinică sentinţa recurată.
(Decizia nr.618/CA/16.09.2010 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
