Chiar dacă în materie contractuală vina debitorului este prezu-mată, în condiţiile în care din probele administrate în cauză rezultă că întârzierea la plata debitului nu s-a datorat debitorului, ci înseşi culpei creditoarei, care a confirmat la data încetării raporturilor juridice dintre părţi că debitorul nu figurează cu credite sau alte datorii către creditor, nu pot fi acordate daune interese moratorii (dobânda sau „comisionul de întârziere”), întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, fiind în prezenţa unei „cauze străine” în sensul art. 1082 C. civ.
Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 167 din 8 februarie 2010, ne publicată
Prin sentinţa civilă nr. 1736 din 16 februarie 2009, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a dispus următoarele:
– a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E. SRL şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fară calitate procesuală pasivă;
– a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei B. – Sucursala Sector 3 şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fară capacitate procesuală de folosinţă;
– a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul N. în contradictoriu cu pârâta B. SA, a constatat inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtei B. SA împotriva reclamantului pentru sumele reprezentând dobânda şi comisioane de neplată aferente debitului principal de
67,5 lei;
– a respins cererea în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtei B. SA împotriva reclamantului pentru suma de 67,5 lei, reprezentând debit principal ca neîntemeiată şi
– a obligat pârâta B. SA să plătească reclamantului suma de 19,3 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că pârâta B. – Sucursala Sector 3 este o entitate lipsită de personalitate juridică, potrivit dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 31/1990. Cum
sucursala societăţii bancare este o subdiviziune a societăţii mame, actele şi faptele sucursalei sunt actele societăţii mame, iar obligaţiile societăţii mamă (inclusiv cele stabilite printr-o hotărâre judecătorească) se impun în aceeaşi măsura sucursalei, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţa a acestei pârâte.
în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. SRL, s-a constatat că nu există identitatea cerută de lege între persoana chemată în judecată şi persoana pretins a fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii. Astfel, din probele administrate nu rezultă că pârâta E. SRL ar fi pretins că este titulara vreunui drept de creanţă împotriva reclamantului. De altfel, nici reclamantul nu susţine că această pârâtă ar fi acţionat în nume propriu, ci în calitate de mandatară a pârâtei B. SA. Prin urmare, în cadrul acţiunii în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă este justificată judecata în contradictoriu cu persoana care se pretinde titularul dreptului de creanţă, iar nu cu mandatarul acesteia. Pentru aceste motive, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. SRL.
Pe fondul cauzei, din probele administrate prima instanţă a reţinut că acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B. SA este întemeiată în parte pentru următoarele considerente:
In fapt, reclamantul a fost deţinătorul unui card de credit BCR MasterCard emis la data de 12 ianuarie 2006, conform contractului de credit nr. 6C din 11 ianuarie 2006 şi convenţiei de cont curent pentru persoane fizice nr. 242 din 12 ianuarie 2006 încheiate la B. -Sucursala Sector 3. Plafonul liniei de credit acordate de bancă a fost de 4.500 lei.
La data de 2 iulie 2007, reclamantul s-a prezentat la sediul Băncii -Sucursala Sector 3, manifestându-şi intenţia de a închide contul cârdului de credit şi solicitând prin urmare să i se comunice suma pe care
trebuie să o achite în acest scop. In aceeaşi zi, reclamantul a plătit suma de 4.470 lei (potrivit ordinului de încasare numerar depus la dosar) şi a predat cârdul reprezentantului băncii (aşa cum rezultă din adresa nr. 10764 din 6 iulie 2007).
Instanţa a reţinut ca dovedită susţinerea reclamantului în sensul că suma achitată pentru închiderea contului (4.470 lei) a fost cea comunicată de reprezentantul B, Sucursala Sector 3. Această împrejurare rezultă din faptul că, la acel moment, reclamantul a predat cârdul, iar sucursala băncii a emis adresa nr. 10764 din 6 iulie 2007 către B. Centrală pentru anularea plafonului cârdului de credit. Or, dacă reclamantul nu ar fi plătit integral suma ce figura în evidenţa informatică a
B., Sucursala Sector 3, aceasta din urmă nu ar fi efectuat demersurile necesare pentru închiderea contului cârdului de credit.
Cu toate acestea, la data de 13 octombrie 2007, reclamantului i s-a transmis o notificare prin care i se comunica că figurează cu o întârziere la plată de două luni pentru linia de credit aferentă cârdului BCR MasterCard, iar la data de 5 noiembrie 2007, a primit o nouă notificare în acelaşi sens. Pentru lămurirea situaţiei, reclamantul s-a prezentat la B., Sucursala Sector 3, unde i s-a confirmat că nu figurează cu credite sau alte datorii către B., Sector 3 (adresa nr. 15991 din 14 noiembrie 2007). Ca urmare a acestor neconcordanţe, au urmat o serie de sesizări din partea reclamantului pentru lămurirea situaţiei.
Din extrasele de cont depuse la dosar rezultă că suma de 4.470 lei rambursată de reclamant la data de 2 iulie 2007 pentru închiderea contului de card este mai mică decât datoria totală în valoare de 4.537,5 lei, astfel că instanţa a reţinut obligaţia reclamantului de a rambursa suma de 67,5 lei reprezentând debit principal pentru lichidarea contului de card.
Prin urmare, a respins ca neîntemeiată cererea în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtei B. SA împotriva recla-
mantului pentru suma de 67,5 lei, reprezentând debit principal. In ceea ce priveşte însă sumele solicitate de bancă cu titlu de accesorii şi anume dobândă şi comisioane de neplată aferente debitului principal de
67.5 lei, instanţa a reţinut că acestea nu sunt datorate de reclamant, situaţia confuză referitoare la starea contului de card fiind generată în întregime de bancă.
Astfel, în timp ce B, Sucursala Sector 3 comunica reclamantului că nu mai datorează plata niciunei sume de bani (la 2 iulie 2007 şi ulterior la 14 noiembrie 2007), B. SA emitea notificări în sensul întârzierii la plată (la 3 octombrie 2007, respectiv 5 noiembrie 2007).
Nu poate fi primită apărarea pârâtei care susţine că situaţia contului nu se putea cunoaşte decât la sfârşitul lunii iulie 2007, faţă de împrejurarea că la o dată ulterioară (14 noiembrie 2007, când potrivit propriilor susţineri, banca trebuia să cunoască cu exactitate situaţia contului), prin adresa nr. 15991 din 14 noiembrie 2007, reclamantului i s-a comunicat că nu figurează cu credite sau alte datorii.
Pe de altă parte, instanţa a reţinut că relaţia contractuală dintre părţi s-a desfăşurat întotdeauna prin intermediul B – Sucursala Sector 3 (actele şi faptele sucursalei fiind actele şi faptele societăţii mame, obligând-o în aceeaşi măsură), astfel că este întrutotul justificată atitudinea reclamantului de a acorda încredere comunicărilor oficiale din partea acesteia.
Pe cale de consecinţă, constatând că întârzierea la plata sumei de
67.5 lei reprezentând debit principal este neimputabilă reclamantului informat eronat şi în mod contradictoriu cu privire la situaţia contului
său, împrejurare care se datorează exclusiv băncii, instanţa a apreciat că reclamantului nu i se pot pretinde dobânzi şi comisioane de neplată aferente debitului principal de 67,5 lei.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs pârâta
B. SA, invocând prevederile art. 3041 şi 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului, a fost reiterată excepţia necompetenţei materiale Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti pentru soluţionarea pricinii în primă instanţă, sens în care s-a arătat că raporturile dintre părţi sunt de natură comercială, iar obiectul cererii este o obligaţie de face neevaluabilă în bani, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a)
C. proc. civ., privind competenţa tribunalului.
Pe fondul cauzei, recurenta a arătat în esenţă că suma comunicată reclamantului de B., Sucursala Sector 3 la data de 2 iulie 2007, în valoare de 4.470 lei, plătită de reclamant la aceeaşi dată, nu reprezenta suma finală, ci doar o situaţie a contului de card la data respectivă, în timp ce în extrasul de cont pe luna iunie emis de Direcţia cârduri, datoria totală aferentă cârdului de credit era de 4.537,5 lei. La diferenţa datorată de 67,5 lei, s-a calculat lunar comisionul de întârziere la plată în sumă de 30 de lei, conform art. 6.2. din convenţia
părţilor. In ceea ce priveşte adresa Sucursalei Sector 3, recurenta a susţinut că nu face referire la cârdul de credit aferent convenţiei nr. 6C din 11 ianuarie 2006 şi nu dovedeşte că reclamantul nu era dator către BCR Direcţia cârduri.
La data de 25 noiembrie 2009, intimatul reclamant N. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei judecătoriei.
Recursul a fost înregistrat iniţial, la data de 16 mai 2009, pe rolul
Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, care prin încheierea de la 30 noiembrie 2009 a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a înaintat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială.
Pe rolul acestei secţii, cauza a fost înregistrată la data de 21 decembrie 2009, sub nr. 50314/3/2009.
Recursul este nefondat.
1. In mod corect a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei de către prima instanţă, întrucât litigiul are caracter patrimonial (evaluabil în bani), cu o valoare sub 100.000 lei, nefiind aplicabil art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Cererea precizată de reclamant are ca obiect o acţiune în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtei în valoare de 67,5 lei diferenţă credit de card şi 30 de lei lunar comision de întârziere.
Potrivit art. 18 C. proc. civ., în cererile pentru constatarea existenţei sau neexistenţei vreunui drept, competenţa instanţei se determină
după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect executarea prestaţiei.
Aşadar, o acţiune în constatare nu va fi considerată „ab initio” neevaluabilă în bani, ci va trebui să se analizeze dacă dreptul a cărei
existenţă/inexistenţă se cere a fi constatată este patrimonial sau nu. In acelaşi sens este şi decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
2. Pe fondul cauzei, prima instanţă a făcut o justă evaluare a probelor administrate, stabilind corect situaţia de fapt şi constatând că nu pot fi acordate daune interese moratorii (dobânda sau „comisionul de întârziere”), întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.
Potrivit art. 1082 C. civ., pentru angajarea răspunderii debitorului, este necesar ca acesta să fie vinovat de neexecutarea obligaţiei. Chiar dacă în materie contractuală vina este prezumată, din probele administrate în cauză în mod corect s-a reţinut că întârzierea la plata diferenţei de 67,5 lei nu s-a datorat debitorului, fiind în prezenţa unei „cauze străine” în sensul art. 1082 C. civ., constând chiar în culpa creditoarei BCR SA.
Aşadar, Tribunalul îşi însuşeşte argumentele primei instanţe conform cu care situaţia confuză referitoare la starea contului de card a fost generată în întregime de bancă. Astfel, B., Sucursala Sector 3 a confirmat prin adresa nr. 15991 din 14 noiembrie 2007 că reclamantul nu figurează cu credite sau alte datorii către B. Sector 3.
