Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 16 alin. (1) lit. a)
Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, în conformitate cu art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, are un efect interuptiv al cursului prescripţiei numai în situaţia în care recunoaşterea a
intervenit în cursul termenului de prescripţie şi nu ulterior împlinirii acestuia.
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1148 din 3 aprilie 2009,
www.scj.ro
Prin cercrca înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, reclamanta SC E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC T.N. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând contravaloare servicii prestate şi dobânda legală de la data scadenţei.
Prin sentinţa comercială nr. 5609 din 17 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială a respins excepţia prematurităţii invocată de pârâtă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei invocată de pârâtă şi în consecinţă a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta SC E. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC T.N. SA.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele cu privire la prescripţie:
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei este întemeiată pentru următoarele considerente:
Intre reclamantă, în calitate de prestator şi pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de de lucrări de reparaţii curente şi de întreţinere în construcţii şi instalaţii nr. 11, având ca obiect executarea de lucrări de construcţii, instalaţii la unitatea SC T.N. SA – corp administrativ – faţadă.
Prin actul adiţional la contract, încheiat la 15 octombrie 2001 părţile au convenit ca reclamanta să execute lucrări în plus faţă de contract. Părţile au stabilit preţul lucrărilor şi termenul de execuţie (art. III şi IV din contract). La art. V din contract părţile au convenit „termenul de plată a lucrărilor executate este de 15 martie 2002”. La data de 16 mai 2005 reclamanta a emis factura pentru suma reprezentând contravaloare lucrări de construcţii şi reparaţii la intrarea principală corp administrativ conform actului adiţional.
Având în vedere scadenţa obligaţiei stabilită prin actul adiţional -15 martie 2002 termenul prescripţiei reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit la data de 15 martie 2005.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, prin decizia comercială nr. 446 din 13 octombrie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SC E. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 5609 din 17 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI a comercială.
Instanţa de apel a reţinut că în mod corect pretenţiile reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate în temeiul actului adiţional au fost raportate la art. V în care părţile au prevăzut termenul de 15 februarie 2002.
în raport cu data sesizării instanţei, întrucât termenul prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit pentru pretenţiile reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în temeiul contractului la 15 noiembrie 2004 şi pentru cele datorate în temeiul actului adiţional la 15 martie 2005, dreptul material Ia acţiune este prescris. Constată de asemenea, că nu a intervenit niciunul din motivele de întrerupere a cursului prescripţiei.
Prin cererea de recurs formulată, reclamanta SC E. SRL a susţinut că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, în mod greşit au admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, considerând totodată că nu există niciun motiv de întrerupere a prescripţiei, fară să aibă în vedere că pârâta-debitoare nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată născută o dată cu acceptarea facturii.
Temeiul de drept indicat de recurentă îl constituie art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată, intimata SC T.N. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate.
Recursul nu este fondat.
înalta Curte analizând decizia recurată în raport de motivele invocate, de înscrisurile dosarului şi de dispoziţiile incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită situaţia prevăzută de dispoziţia invocată.
In expunerea criticilor aduse deciziei pronunţate în apel, nu au fost argumentate motivele prevăzute în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deşi acesta a fost indicat pentru a se cere modificarea soluţiei.
Instanţa de apel a examinat corect cauza juridică a cererii deduse judecăţii, constatând, în limitele învestirii, că potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani şi că acesta s-a împlinit pentru pretenţiile reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în temeiul contractului la 15 noiembrie 2004 şi pentru cele datorate în temeiul actului adiţional la 15 martie 2005, astfel că dreptul material la acţiune este prescris.
Potrivit art. 3 din contractul de prestări servicii, părţile au convenit să predea lucrările cu proces-verbal de recepţie la data de 15 octombrie 2001, iar în baza art. 7 din acelaşi contract s-a stabilit ca termen
de plată 30 de zile de la efectuarea recepţiei, astfel că termenul scadent pentru pretenţiile izvorâte din contract este 15 noiembrie 2001.
In cauză, nu a intervenit niciunul din motivele de întrerupere a cursului prescripţiei. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, în conformitate cu art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, are ca efect întreruperea numai în situaţia în care recunoaşterea a intervenit în cursul termenului de prescripţie. Recunoaşterea debitului ulterior împlinirii termenului prescripţiei nu are ca efect întreruperea cursului prescripţiei. *
împrejurarea că pârâta a semnat factura în litigiu nu duce la întreruperea cursului prescripţiei întrucât problema întreruperii cursului prescripţiei se poate pune cât timp prescripţia este în curs şi nu după ce cursul prescripţiei s-a împlinit.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
