C. civ., art. 969
în condiţiile în care părţile nu au prevăzut în convenţia încheiată niciun pact comisoriu expres, iar contractul nu a fost desfiinţat prin acordul părţilor contractante sau printr-o hotărâre judecătorească, partea care şi-a executat integral sau parţial prestaţiile asumate prin convenţie nu este îndreptăţită să solicite restituirea acestora.
C.A. Timişoara, Secţia comercială, decizia nr. 168 din 3 noiembrie 2009, portal just.ro
Prin sentinţa civilă nr. 207/P.I. din 3 martie 2009 Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamanţii P.M. şi P.S. în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL Timişoara, obligând-o pe aceasta din urmă să plătească reclamanţilor suma de 30.000 de Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de preţ, precum şi 7.853 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că între părţi a fost încheiat contractul de antrepriză nr. 28 din 21 februarie 2008 prin care pârâta, în calitate de antreprenor, s-a obligat să execute pentru reclamanţi un apartament situat la mansarda unui bloc la preţul de 35.000 de Euro, din care reclamanţii au achitat, la data încheierii contractului, un avans de 15.000 de Euro. Pârâta este de acord cu restituirea avansului, dar nu a dublului acestuia, apreciind că nu se face vinovată de nerespectarea termenului contractual, fiind nevoită să majoreze preţul lucrării cu T.V.A.-ul aferent sumei contractate, apărare nereţinută de tribunal întrucât potrivit clauzelor contractuale, la art. 16 – Dispoziţii finale, antreprenorul îşi rezervă dreptul de a majora preţul lucrării, în cazul deprecierii raportului Euro/Ron, scumpirea materialelor de construcţii, dar nu mai mult de 10% faţă de preţurile valabile la data semnării. După cum lesne se poate observa, nu s-a prevăzut şi situaţia de aplicare a acestei taxe, deşi antreprenorul putea să prevadă pentru viitor o asemenea posibilitate, notificarea adresată reclamanţilor nevizând majorarea preţului materialelor sau diferenţa de curs valutar potrivit celor convenite, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 969 C. civ., care consacră principiul forţei obligatorii a contractelor, pacta sunt servanda, convenţiile legal făcute având putere de lege între părţile contractante. Faţă de clauza prevăzută în contract la pct. 3, raportat la faptul că lucrarea nu a fost executată şi predată la termenul convenit din vina antreprenorului, împrejurarea că între timp acesta a
devenit plătitor de T.V.A. neputându-l absolvi de răspundere, cererea de chemare în judecată a fost admisă.
împotriva sentinţei civile de mai sus a declarat apel societatea pârâtă, solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea societăţii la plata dublului sumei primite cu titlu de avans, precum şi a cheltuielilor de judecată, dată fiind poziţia sa procesuală în primă instanţă.
în considerente, instanţa de control judiciar a arătat că, deşi tribunalul a reţinut corect starea de fapt dedusă judecăţii, ea a pronunţat o hotărâre parţial netemeinică şi nelegală, ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor legale în materie.
Astfel, este de necontestat că între pârâta apelantă SC A. SRL Timişoara şi intimaţii reclamanţi P.M. şi P.S. la data de 21 februarie 2008 a fost încheiat contractul de antrepriză nr. 28/2008, prin care societatea s-a obligat să construiască pentru persoanele fizice, în mansarda imobilului situat în loc. Timişoara, str. L., jud. Timiş, în baza autorizaţiei eliberată de Primăria Timişoara cu nr. 1207 din 12 mai 2008, un apartament cu o cameră contra preţului de 35.000 de Euro, la semnarea contractului reclamanţii achitându-i un avans de 15.000 de Euro, pârâta obligându-se să finalizeze lucrarea până la 30 iunie 2008, în contract fiind stipulată clauza potrivit căreia în situaţia în care apartamentul nu este finalizat din vina exclusivă a antreprenorului, acesta se obligă să restituie beneficiarilor dublul suinei primită cu titlu de avans.
Articolul 942 C. civ., defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic. Efectul imediat al oricărui contract, implicit şi al celui de antrepriză, este acela de a da naştere unor drepturi şi obligaţii
pentru părţile sale. In conformitate cu art. 969 din acelaşi cod (temei de drept al acţiunii invocat, de altfel, şi de către reclamanţi), convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putând fi revocate prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai potrivit adagiul ui latin pacta sunt servanda, cum corect a arătat şi judecătorul fondului în considerentele hotărârii apelate.
Doctrina juridică fundamentează acest principiu pe nevoia asigurării şi garantării păcii sociale, în acest scop toţi oamenii trebuind să fie obligaţi a-şi respecta cuvântul dat. Aşa se explică faptul că forţa obligatorie a contractului se impune atât părţilor contractante, cât şi
judecătorului. Intre părţi, forţa obligatorie a contractului constă în următoarele consecinţe: părţile sunt ţinute să execute întocmai, una
faţă de cealaltă, obligaţiile la care s-au îndatorat; contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia dintre părţile sale; obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună-credinţă.
Este fară putinţă de tăgadă că actul juridic încheiat între pârâta apelantă şi reclamanţii intimaţi la data de 21 februarie 2008 este un contract sinalagmatic, fiecare parte având, în acelaşi timp, faţă de cealaltă, dubla calitate de debitor şi de creditor, obligaţia ce-i revine uneia dintre părţi avându-şi cauza juridică imediată în obligaţia corelativă a celeilalte părţi. Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate de părţile contractante. Având în vedere această trăsătură specifică, în cazul în care una dintre părţile contractului sinalagmatic refuză executarea prestaţiei promise, cealaltă parte poate invoca excepţia de neexecutare a contractului, poate cere executarea silită a acestuia şi, după caz, despăgubiri, însă aceasta are dreptul să pretindă şi rezoluţiunea convenţiei, solicitând, eventual, şi despăgubiri.
In conformitate cu dispoziţiile art. 1020 C. civ., condiţia rezolu-torie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său. Articolul 1021 din acelaşi cod statuează în mod expres că, în acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept, partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat având alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.
Părţile aflate în litigiu nu au prevăzut în convenţia încheiată niciun pact comisoriu expres. Or, atâta timp cât contractul de antrepriză nr. 28 din 21 februarie 2008 nu a fost desfiinţat prin acordul părţilor contractante sau printr-o hotărâre judecătorească, partea care şi-a executat integral sau parţial prestaţiile asumate prin această convenţie nu este îndreptăţită să solicite restituirea lor.
Cu toate acestea, având în vedere că societatea chemată în judecată, atât prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, cât şi prin cererea de apel a arătat în mod expres că nu se opune restituirii sumei de 15.000 de Euro pe care a primit-o de la reclamanţii intimaţi cu titlu de avans la data semnării contractului, solicitând instanţei de control judiciar modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea sa la plata dublului sumei primite, precum şi a cererii privind cheltuielile de judecată, Curtea constată că sentinţa tribunalului se impune a fi schimbată doar sub acest aspect şi menţinută în rest.
In ceea ce priveşte critica apelantei referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanţi constând în taxe judiciare şi onorariu de avocat, instanţa apreciază că, aceasta este întemeiată doar în parte, în sensul că pârâta nu poate fi îndatorată decât la suportarea a jumătate din respectiva sumă, poziţia procesuală exprimată prin întâmpinare nefiind în măsură să conducă la exonerarea de la plată, întrucât prin invitaţia la conciliere directă, transmisă de reclamanţi în data de 24 septembrie 2008, partea a fost pusă în întârziere, prin răspunsul la notificare nr. 68 din 10 noiembrie 2008 apelanta arătând că ,o*efuză orice discuţie şi/sau întâlnire cu familia P., alta în afara instanţei”, ştiut fiind faptul că punerea în întârziere constă, de regulă, într-o notificare ce dă expresie voinţei creditorului de a cere executarea obligaţiei pe care debitorul şi-a asumat-o, acelaşi rol îndeplinindu-1 şi cererea de chemare în judecată.
Prin decizia comercială nr. 168 din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a exonerat pârâta SC. A. SRL Timişoara de la plata către reclamanţii intimaţi P.M. şi P.S. a sumei de 15.000 de Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, precum şi a sumei de 3.926,5 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă, menţinând-o în rest.
