C. civ., art. 1066, art. 1084
Faţă de natura juridică a clauzei penale, prin care părţile determină întinderea eventualelor prejudicii în cazul nerespectării prevederilor contractuale, nu este permisă acordarea unor daune interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut prin convenţia părţilor. Nu pot fi aplicate regulile determinate prin art. 1084 – art. 1086 C. civ. privind evaluarea judiciară a prejudiciului la evaluarea convenţională stabilită anticipat prin voinţa părţilor contractante, o atare aplicare putând privi numai obiectul obligaţiei principale. Pentru părţi este obligatoriu cuantumul penalităţilor determinat potrivit voinţei contractuale.
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 178 din 21 ianuarie 2010,
www.scj.ro
Tribunalul Bucurcşti, Secţia a Vl-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 6664 din 29 mai 2008 a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente facturilor emise în perioada februarie 2003 – septembrie 2003 ca neîntemeiate.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC E.B. SA în contradictoriu cu pârâta R.A.D.E.T. Bucureşti, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 14.774.740,34 lei contravaloare penalităţi aferente facturilor emise în perioada 1 octombrie 2003 – 31 decembrie 2003 precum şi la plata sumei de 151.189 lei cheltuieli de judecată.
In fundamentarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că între părţi a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 2001 pentru achiziţionarea energiei termice şi care a suferit mai multe modificări prin acte adiţionale ulterioare.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru penalităţile aferente facturilor emise în perioada februarie 2003 – septembrie 2003 este considerată neîntemeiată odată ce facturile au fost achitate cu întârziere faţă de data scadenţei, facturi achitate în perioada anilor
2003 – 2004, astfel că nu s-a atins termenul de prescripţie extinctivă iar suinele restante au fost recunoscute prin punctajul din februarie
2004 pentru perioada martie – decembrie 2003.
Penalităţile sunt datorate în baza art. 23 din contractul din 2001
modificat prin actul adiţional din 2003 pentru nerespectarea obligaţiilor de plată a facturilor la scadenţă peste 15 zile calendaristice de la data primirii facturii de către pârâtă conform art. 13 din contractul din 2001 modificat prin actul adiţional din 2003. De altfel expertul N.Ş. a calculat penalităţi în funcţie de evidenţa pe scadenţele de plată pentru facturile cele mai vechi în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 469/2002.
Apărarea pârâtei în sensul că modificarea contractului din 2001 după apariţia O.U.G. nr. 115/2001 nu se impunea întrucât părţile au încheiat un alt contract ce reglementează expres modul de plată al facturilor nu poate fi reţinută deoarece respectiva ordonanţă vizează adoptarea unor măsuri necesare furnizării energiei termice, colectarea şi plata sumelor încasate de la consumatori fară ca prin această prevedere legislativă să se intervină în contractele încheiate între furnizori şi beneficiari cu privire la modalitatea şi termenele de plată a preţului energiei termice. Aşa cum prevede art. 4 alin. final din contractul din 2001 modificarea acestuia poate interveni prin acte adiţionale iar
O.U.G. nr. 115/2001 nu a modificat contractul, penalităţile fiind pretinse în temeiul unei clauze penale cuprinse în contractul din 2001 în
funcţie de scadenţa facturilor, clauză penală menţinută de pârâţi şi în actele adiţionale încheiate după adoptarea acestei ordonanţe.
Referitor la susţinerile pârâtei că aceste sume nu au fost evidenţiate în urmează a se reţine incidenţa art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 în sensul înregistrării în a operaţiunilor economico financiare la momentul efectuării lor.
Cererea cu privire la actualizarea sumei pretinse cu rata inflaţiei este considerată neîntemeiată faţă de cuprinsul şi natura juridică a clauzei penale menţionate în contract prin care părţile au determinat întinderea eventualelor prejudicii în cazul nerespectării prevederilor contractuale ceea ce nu permite acordarea unor daune interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut prin convenţia părţilor.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, prin decizia nr. 614 din 16 decembrie 2008 a respins apelul reclamantei SC E.B. SA, prin sucursala Bucureşti, împotriva sentinţei comerciale nr. 6664 din 29 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, ca nefondat.
A fost admis apelul pârâtei R.A.D.E.T. Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe, în sensul că a fost schimbată în parte sentinţa atacată şi obligată pârâta la plata sumei de numai 14.769.406,19 lei penalităţi de întârziere şi 151.136 lei cheltuieli de judecată în fond către reclamantă.
De asemenea au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, a stabilit în principal că nu pot fi aplicate regulile determinate prin art. 1084 – art. 1086 C. civ. privind evaluarea judiciară a prejudiciului la evaluarea convenţională stabilită anticipat prin voinţa părţilor contractante, o atare aplicare putând privi numai obiectul obligaţiei principale, al plăţii preţului.
A admite punctul de vedere al apelantei reclamante ar însemna a accepta posibilitatea suportării de către pârâta-debitoare, alături de valoarea actualizată a preţului produsului în situaţia neexecutării şi a obligaţiei principale şi actualizarea penalităţilor prestabilite convenţional, ceea ce ar conduce la o îndatorare excesivă a acestei părţi.
A fost găsită întemeiată ultima critică a apelantei-pârâte, consta-tându-se că expertul contabil, prin răspunsul la obiecţiunile formulate de părţi la raportul de specialitate, a arătat că valoarea reală a penalităţilor de întârziere datorate în baza clauzei penale convenită prin contract este de numai 14.769.406,19 lei urmare a diminuării cuantumului stabilit iniţial cu suma de 5.334,15 lei.
împotriva deciziei nr. 614 din 16 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, au promovat
recurs atât reclamanta cât şi pârâta, criticând pentru nelegalitate această hotărâre, după cum urmează.
Recurenta-reclamantă SC E.B. SA a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi, modificării în parte a sentinţei comerciale nr. 4319 din 25 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, cu consecinţa ca pe fond să fie admis capătul 2 de cerere din acţiunea introductivă şi obligarea pârâtei R.A.D.E.T. la plata diferenţei între suma actualizată datorată şi suma la care a fost obligată, aceea de 14.769.406,19 lei.
Recurenta-pârâtă R.A.D.E.T. Bucureşti a solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate şi admiterea în tot a apelului, cu consecinţa respingerii cererii introductive ca neîntemeiată.
In dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru penalităţile calculate în perioada 1 octombrie 2003 – 31 decembrie 2003 aferente facturilor emise în perioada februarie 2003 – septembrie 2003, precum şi neîndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile contractuale. Nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1082 C. civ., iar la data formulării cererii de chemare în judecată contractul din 2001 nu îşi mai producea efecte, încetând prin ajungerea sa la termen.
înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la toate criticile aduse de recurente, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ambele recursuri ca nefondate, pentru următoarele considerente.
Este de necontestat că reclamanta SC E.B. SA, prin sucursala Bucureşti, prin cererea de chemare în judecată din 29 septembrie 2006 înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, sub nr. 32863/3/2006 a solicitat, în contradictoriu cu R.A.D.E.T. obligarea acesteia din urmă la:
– plata penalităţilor de întârziere calculate pentru perioada 1 octombrie 2003 – 31 decembrie 2003 în cuantum de 13.462.075,26 lei (RON) şi
– actualizarea pretenţiilor sus-menţionate de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată până la data executării efective a obligaţiei, cu indicele de inflaţie pentru mărfuri nealimentare comunicat de I.N.S. în „Buletinul statistic de preţuri”.
Printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, instanţa de apel a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, cu reală întindere a drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc în cadrul contractului din 2001 de vânzare-cumpărare a energiei termice din sisteme de alimentare centralizată.
Nu poate fi primită critica recurentei-pârâte nici din perspectiva excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile reclamantei şi nici a exonerării de la plata penalităţilor de întârziere.
Astfel, în contractul din 2001, la art. 13 alin. (1) a fost stipulat expres că întotdeauna cumpărătorul va achita în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii, facturile emise de vânzător. Factura se consideră achitată de către cumpărător la data înregistrării plăţii în extrasul bancar al cumpărătorului la data preluării CEC-ului de către vânzător, ori la data intrării numerarului în casieria vânzătorului sau prin orice alt mod de plată prevăzut în reglementările legale.
Din conţinutul raportului de expertiză contabilă judiciară şi a răspunsului la obiecţiuni, întocmite la cererea părţilor a rezultat cu certitudine că pentru plata cu întârziere a facturilor fiscale înaintate de SC E.B. SA către R.A.D.E.T., furnizorul de energie termică trebuie să primească penalităţi în cuantum de 14.769.406,19 lei noi, aşa cum este stipulat în art. 23 din contract.
Prin punctajul întocmit la data de 27 februarie 2004, document care poartă semnătura reprezentanţilor legali atât ai reclamantei cât şi ai pârâtei, s-a precizat că în urma verificării analitice a datoriilor R.A.D.E.T., soldul la data de 31 decembrie 2003, potrivit evidenţelor contabile, era de 4.058.684.999.850 lei. Din această perspectivă, apare o evidentă recunoaştere a debitului principal, de natură a conduce la întreruperea cursului prescripţiei, vizând nu numai obligaţia principală, dar şi penalităţile.
Nejustificate sunt şi critici le recurentei-reclamante.
Este adevărat că, prin voinţa liber exprimată, părţile au stipulat la art. 23 din contractul din 2001 că neachitarea contravalorii facturii de către cumpărător în termen de 5 zile lucrătoare de la data limită de plată atrage după sine perceperea de penalităţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului de plată şi până la achitarea ei. Mai mult, s-a evidenţiat, că penalităţile nu se indexează şi nu se capitalizează.
Prin încheierea actelor adiţionale din 2002 la contractul din 2002 se
regăseşte reglementat la art. 23 lit. a) şi menţiunea că valoarea penalităţilor nu va depăşi cuantumul debitului. Amplu motivat şi bine argumentat, instanţa de apel a apreciat că natura clauzei penale este diferită de aceea a despăgubirilor privind actualizarea debitului cu rata inflaţiei, fiind obligatoriu pentru părţi cuantumul determinat potrivit voinţei contractuale, negăsindu-şi aplicabilitatea regulile prevăzute de art. 1084 – art. 1086 C. civ. şi nici dispoziţiile art. 3712 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru aceste raţiuni, au fost respinse ca nefondate ambele recursuri împotriva deciziei comerciale nr. 614 din 16 decembrie 2008
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, nefiind îndeplinită nicio cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
