C. civ., art. 1021
Potrivit art. 1021 C. civ., rezilierea nu operează de plin drept, partea îndreptăţită trebuind a se adresa instanţei de judecată, dar părţile pot insera în contractul sinalagmatic cu succesivă o clauză privind rezilierea convenţională, clauză perfect valabilă. Examinând, prin comparaţie, rezilierea judiciară şi rezilierea convenţională, se constată că ambele au, ca temei juridic, reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, iar neexecutarea obligaţiilor de către una dintre părţile contractante are ca efect încetarea efectelor contractului, în ambele cazuri. Diferenţa între acestea constă în modul de valo-
rificare, rezilierea convenţională (cu referire la pactele comisorii mai energice, de gradul II şi, mai ales, de gradul III) înlătură inconvenientele decurgând din clarificarea cu întârziere a situaţiei creditorului, în timp ce această situaţie se întâlneşte, prin sesizarea instanţei, în cazul rezilierii judiciare.
C.S.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 136 din 25 noiembrie 2002, în R.R.D.A. nr. 3/2004, p. 112
Prin sentinţa civilă nr. 984/S din 3 noiembrie 1998 a Tribunalului Braşov, a fost respinsă cererea reclamantei RA T. împotriva pârâtei SC C. SA Braşov, instanţa reţinând că reclamanta nu a dovedit care dintre obligaţiile contractuale nu a fost îndeplinită de pârâtă, în legătură cu rezilierea contractului de prestări servicii.
Prin decizia nr. 278/A din 17 martie 2000, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială şi de administrativ, învestită ca urmare a admiterii cererii de strămutare a judecăţii, a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentinţa primei instanţe, admiţând
acţiunea şi a obligat pârâta să predea bunurile transmise în baza contractului.
In motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că în contractul de prestări servicii au fost concretizate obligaţiile pârâtei-prestatoare. Din probele administrate, înscrisuri şi expertiza tehnică efectuată în cauză, a rezultat că pârâta nu a manifestat interes şi preocupare în executarea contractului, nerealizând nicio reparaţie capitală, nicio extindere şi nicio reînnoire, ba mai mult, prin modificările aduse sistemului de asigurare, centralele termice prezintă o reducere a siguranţei în exploatare. Cu referire la art. 9 din contract, în baza pactului comisoriu stipulat, reclamanta a comunicat pârâtei, prin două adrese, urmarea neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract. Datorită rămânerii fară răspuns la primul avertisment, reclamanta a declarat rezilierea, potrivit pactului comisoriu, iar pârâta a declarat recurs în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat eronat clauzele contractului şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1020 şi art. 1021 C. civ.
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, prin decizia nr. 499 din 30 ianuarie 2002, a respins recursul, ca nefondat.
S-a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinându-se că hotărârile sunt vădit netemeinice, fiind pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond. S-a relevat, în raport cu temeiurile diferite ale rezilierii judiciare şi rezilierii convenţionale şi faţă de formularea ambiguă a cererii reconvenţionale şi a precizărilor ulterioare, că era necesar ca instanţa să stabilească dacă trebuia să se constate rezilierea de drept a contractului. Or, aplicând dispoziţiile art. 9 din contract, prin care se instituia un pact comisoriu expres de gradul III, instanţa nu mai avea dreptul să examineze dacă pârâta se află sau nu în culpă. S-a mai susţinut că cele două avertismente comunicate pârâtei de către reclamantă nu sunt relevante sub aspectul aplicării art. 9 din contract, întrucât din actele dosarului rezultă că părţile au continuat executarea contractului şi ulterior emiterii acestora, ceea ce atestă că nu a intervenit rezoluţiunea convenţională.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că prin art. 9 din contractul de prestări servicii încheiat la 17 mai 1993 între reclamantă, în calitate de client şi pârâtă, în calitate de prestator, s-a convenit un pact comisoriu expres de gradul III, prevăzând rezilierea contractului de plin drept, la simpla iniţiativă a părţii îndreptăţite în cazul în care al doilea avertisment a rămas fară efect în termen de 10 zile. S-a mai prevăzut că partea va proceda la un prim avertisment, solicitând părţii în culpă îndeplinirea obligaţiilor contractuale
într-un termen de 15 zile. Totodată, s-a mai stabilit condiţia ca cel de al doilea avertisment să precizeze intenţia părţii lezate de a proceda la rezilierea contractului. Reclamanta a comunicat pârâtei primul avertisment la 10 august 1995, al doilea avertisment la 13 septembrie 1995, iar la 22 septembrie 1995 a comunicat pârâtei rezilierea contractului.
Constatând că prin art. 9 din contract părţile au prevăzut expres o clauză rezolutorie, înlocuind astfel acţiunea în reziliere judiciară cu rezilierea convenţională în baza unui pact comisoriu expres de gradul III şi că reclamanta s-a conformat dispoziţiilor privind condiţiile declarării rezilierii, aşa cum acestea au fost stabilite prin clauza menţionată, instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea.
Valorificând pactul comisoriu de gradul III, potrivit căruia simpla îndeplinire a scadenţei antrenează rezilierea contractului, instanţa s-a pronunţat în limitele sesizării, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., aşa încât prima critică formulată prin recursul în anulare este neîntemeiată. In raport cu efectul menţionat al pactului comisoriu, faţă de care instanţa de judecată nu are decât a constata rezilierea convenţională a contractului, executarea ulterioară a obligaţiilor este lipsită de relevanţă, aşa încât aceste împrejurări nu pot fi apreciate nici ca o anulare a efectelor pactului comisoriu, nici ca un nou contract al părţilor, astfel că şi cea de a doua critică formulată prin recursul în anulare este neîntemeiată. Pe de altă parte, urmează a considera neîntemeiată şi cea de a treia critică formulată prin recursul în anulare, faţă de constatarea rezilierii convenţionale şi concluziile expertizei efectuate în cauză, ce nu exclude culpa pârâtei.
Insă, potrivit art. 1021 C. civ., rezilierea nu operează de plin drept, partea îndreptăţită trebuind a se adresa instanţei de judecată, dar părţile pot insera în contractul sinalagmatic cu executare succesivă o clauză privind rezilierea convenţională, clauză perfect valabilă. Examinând, prin comparaţie, rezilierea judiciară şi rezilierea convenţională, se constată că ambele au ca temei juridic reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, iar neexecutarea obligaţiilor de către una dintre părţile contractante are ca efect încetarea efectelor contractului, în ambele cazuri. Diferenţa între acestea constă în modul de valorificare, rezilierea convenţională (cu referire la pactele comisorii mai energice de gradul II şi, mai ales, de gradul III) înlătură inconvenientele decurgând din clarificarea cu întârziere a situaţiei creditorului, în timp ce această situaţie se întâlneşte prin sesizarea instanţei, în cazul rezilierii judiciare. Ca atare, constatarea rezilierii convenţionale a contractului a înlăturat obligaţia examinării cererii ulterioare a reclamantei.
Pe de altă parte, având în vedere legitimarea procesuală activă exclusivă a creditorului obligaţiei neîndeplinite de a cere rezilierea, aspectul invocat prin recursul în anulare nu poate fi susţinut în favoarea pârâtei, având calitatea de debitor al obligaţiei neîndeplinite. Mai mult, dat fiind caracterul recursului în anulare de cale extraordinară de atac, examinarea hotărârilor intrate în puterea lucrului judecat nu poate fi extinsă, acordându-i-se în activitatea de judecată un conţinut şi o finalitate mai largi decât cele intenţionate de legiuitor.
Accesul la această cale de atac, cu referire la teza I a motivului de casare reglementat prin art. 330 pct. 2 C. proc. civ., vizează exclusiv acele hotărâri pronunţate cu încălcarea unor dispoziţii legale de ordine publică care au determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, iar cu referire la teza a Il-a a acestui motiv de casare, aptitudinea funcţională a acestei căi de atac este dată de constatarea caracterului antitetic al hotărârii atacate în raport cu concluzia pe care materialul probator administrat în cauză o impunea, respectiv vădita netemeinicie, ceea ce nu este cazul în speţă.
In consecinţă, Curtea a respins recursul în anulare, ca nefondat.
