92. Contract de asigurare. Plata indemnizaţiei. Acţiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei responsabile. Momentul începerii termenului de prescripţie extinctivă
Legea nr. 136/1995, art. 22
în acţiunea în regres, în temeiul art. 22 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul se subrogă prin plata indemnizaţiei în drepturile persoanei păgubite împotriva celui apreciat drept răspunzător de producerea avariilor la autoturismul asigurat şi dobândeşte drepturile creditorului (asiguratul), cu toate garanţiile şi accesoriile creanţei respective, în limitele indemnizaţiei plătite. în condiţiile în care acţiunea în regres are un caracter comercial, normele speciale din materia asigurărilor derogă de la efectele subrogaţiei din
dreptul comun, iar asigurătorul are un drept propriu de creanţă împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident, iar dreptul material la acţiune al asigurătorului se naşte în momentul plăţii indemnizaţiei de asigurare.
Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 93 din 26 ianuarie 2011, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului l Bucureşti la data de 25 noiembrie 2009 reclamanta SC A.I.V.G.I. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC U.A. SA şi cu intervenientul forţat M.O., obligarea pârâtei la plata sumei de 2.297,03 lei cu titlu de despăgubiri, a sumei de 1.405,30 lei cu titlu de penalităţi de întârziere calculate de la 22 martie 2008 la 23 noiembrie 2009, precum şi la plata în continuare a penalităţilor de întârziere până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 4 noiembrie 2006 a avut loc un accident de circulaţie în urma căruia au fost avariate două autovehicule, unul fiind asigurat Casco la societatea reclamantă.
A învederat reclamanta că vina pentru producerea accidentului aparţine intervenientului forţat, precum şi faptul că aceasta a achitat asiguratului său despăgubiri în valoare de 2.297,03 lei în baza poliţei de asigurare.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, Ordinul CSA nr. 3108/2004, art. 998, 999 C. civ.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 9802 din 12 mai 2010 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins acţiunea ca prescrisă.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a avut în vedere faptul că subrogarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 136/1995 reprezintă o modalitate de transmitere a drepturilor de creanţă care operează în temeiul legii, prin intermediul căreia asigurătorul preia dreptul asiguratului astfel cum exista în patrimoniul acesteia.
Prin urmare, prima instanţă a apreciat că asigurătorul nu poate pretinde în favoarea sa alte drepturi şi nici faptul că beneficiază de un alt termen de prescripţie a dreptului la acţiune, dreptul preluat prescriindu-se în acelaşi termen în care s-ar fi prescris dacă nu ar fi
operat subrogarea. In aceste condiţii, faţă de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, apreciind că reclamantul a cunoscut paguba din momentul producerii avariilor la autoturism sau cel mai târziu la
momentul emiterii facturilor fiscale pentru reparaţiile efectuate respectiv la 21 noiembrie 2006, prima instanţă a considerat că acţiunea formulată la data de 25 noiembrie 2009 este prescrisă.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta pentru motive de nelegalitate, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială la data de 2 august 2010, sub nr. 41416/299/2009.
în dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., recurenta a arătat că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii cu privire la termenul de prescripţie incident în materia acţiunii în regres.
Astfel, recurenta a arătat că dreptul la acţiunea în regres s-a născut la data plăţii despăgubirii către asiguratul său, moment la care s-au născut atât subrogarea în drepturile acestuia cât şi înregistrarea în patrimoniul asigurătorului a prejudiciului reprezentat de indemnizaţia de plătită.
De asemenea, a arătat recurenta că dreptul de regres al asigurătorului nu se confundă cu dreptul la acţiune al păgubitului, acestea putând coexista în cazul în care indemnizaţia de asigurare nu acoperă integral prejudiciul produs prin fapta ilicită.
De asemenea, recurenta a invocat în sprijinul susţinerilor sale deci-
zia XXIII din 19 martie 2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precum şi decizia comercială nr. 6185 din 2 noiembrie 2001 pronunţată de aceeaşi instanţă în cuprinsul căreia se menţionează expres faptul că dreptul la acţiune al asiguratului împotriva asigurătorului se naşte la data producerii riscului asigurat.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.
Verificând recursul în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 3041 şi 304 pct. 9 C. proc. civ., tribunalul apreciază că recursul este fondat pentru următoarele argumente:
Instanţa de fond a stabilit în mod eronat momentul de Ia care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă al acţiunii în regres şi a aplicat greşit prevederile legale din Decretul nr. 167/1958.
Se reţine că recurenta-reclamantă (societatea de asigurare) a exercitat acţiunea în regres, în temeiul art. 22 din Legea nr. 136/1995, subrogându-se prin plata indemnizaţiei în drepturile persoanei păgubite împotriva celui apreciat drept răspunzător de producerea avariilor la autoturismul asigurat.
Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, prin efectul subrogaţiei asigurătorul dobândeşte drepturile creditorului (asiguratul), cu toate
garanţiile şi accesoriile creanţei respective, în limitele indemnizaţiei plătite.
Problema ce se impune a fi lămurită în această situaţie este dacă asigurătorul (reclamanta) are un drept propriu de creanţă sau doar i s-a transmis prin mecanismul subrogaţiei dreptul de creanţă al asiguratului păgubit. în funcţie de cele două variante se stabileşte şi începutul termenului de prescripţie extinctivă al acţiunii în regres, pentru că dacă ne raportăm la dreptul de creanţă al asiguratului, prescripţia începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
în schimb, dacă se stabileşte că asigurătorul are un drept propriu de creanţă, atunci termenul de prescripţie se calculează potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, de la data naşterii dreptului la acţiunea în regres, care este fară îndoială momentul plăţii indemnizaţiei.
Tribunalul apreciază că evoluţia jurisprudenţei în materie de asigurări a oferit rezolvarea acestei probleme. în acest sens se reţine Decizia nr. XXIII din 19 martie 2007 (publicată în M. Of. nr. 123 din
15 februarie 2008) pronunţată de înalta Curte, Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că natura juridică a acţiunii în regres exercitate de asigurator (societatea de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui
accident este comercială iar nu civilă. In considerentele deciziei s-a arătat că invocarea răspunderii civile delictuale a terţului, în baza dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 C. civ., nu poate imprima caracter civil acţiunii în regres exercitate de asigurător, atâta vreme cât această acţiune, îndreptată împotriva terţului vinovat de producerea accidentului îşi are temeiul în contractul de asigurare, iar caracterul de act comercial al asigurării, în ceea ce îl priveşte pe asigurător, atrage incidenţa legii comerciale, potrivit art. 56 C. com., faţă de toţi contractanţii.
Prin urmare s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanţe [art. 329 alin. (3) C. proc. civ.] că acţiunea în regres are caracter
comercial. In aceste condiţii interpretarea conform căreia asigurătorul a preluat prin subrogaţie dreptul de creanţă, de natură civilă, al persoanei păgubite împotriva terţului vinovat de producerea accidentului, drept izvorât din săvârşirea unui fapt ilicit de natură delictuală, este în vădită contradicţie cu decizia instanţei supreme.
Caracterul comercial al acţiunii în regres nu ar putea fi explicat decât prin aceea că normele speciale din materia asigurărilor derogă de la efectcle subrogaţiei din dreptul comun, iar asigurătorul are un drept propriu de creanţă împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 136//1995.
In consecinţă, tribunalul constată că dreptul material la acţiune al asigurătorului se naşte în momentul plăţii indemnizaţiei de asigurare, care în speţă este 22 decembrie 2006 şi că acţiunea, fiind depusă la data de 24 noiembrie 2009 (data poştei), este formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani stabilit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Pentru considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9, art. 3041 şi art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ. tribunalul, cu opinie majoritară, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.