C. com., art. 405, art. 412 alin. (3)
C. civ., art. 1086
Un comisionar îşi poate asuma, faţă de comitent, obligaţia de a garanta executarea contractului ce-l va încheia pe seama comitentului, cu un alt partener. O asemenea obligaţie a comisionarului se ia printr-o convenţie accesorie la contractul de comision sau printr-o clauză înscrisă în acest contract, fiind cunoscută sub denumirea de „star del credere”. Ea implică dreptul la un spor de remuneraţie, denumit de art. 412 alin. (3) C. com., „pentru garanţie” sau „pentru credit”, deci un comision mai mare.
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional – C.C.I.R., sentinţa nr. 149 din 16 noiembrie 1998, în R.D.C. nr. 9/1999, p. 112
Comisionara s-a obligat să achite comitentului marfa încredinţată într-un termen maxim calculat de la data livrării, independent de realizarea contractelor externe de vânzare-cumpărare. Concluzia se impune atât în raport de clauzele contractului, cât şi de dispoziţiile legale aplicabile.
Astfel, potrivit prevederilor art. 405 C. com., comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala
comitentului, între ele existând aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu excepţiile expres reglementate de lege.
Contractul părţilor, încheiat la 5 februarie 1997, îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă cerute de art. 405 şi urm. C. com., conţinând, în esenţă, un mandat special şi expres dat de către reclamantă pârâtei, de a vinde contra comision, marfa proprietatea sa şi de a plăti contravaloarea acesteia în modalităţile şi termenele stabilite.
Potrivit art. 412 C. com., „comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de către persoanele cu care a contractat, afară de convenţiune contrarie [alin. (1)]. Când comisionarul ia o asemenea răspundere, el este obligat personal, faţă de comitentul pentru
îndeplinirea obligaţiilor rezultând din contract” [alin. (2)]. înseamnă, deci, că un comisionar îşi poate asuma, faţă de comitent, obligaţia de a garanta executarea contractului ce-1 va încheia, pe seama comitentului, cu alt partener. Un comisionar poate să îşi ia, spre exemplu, obligaţia de a asigura plata preţului mărfii vândute pe credit sau obligaţia de a răspunde de solvabilitatea persoanei cu care contractează ori, în general, de a răspunde de executarea contractului, inclusiv a plăţii preţului mărfii la termenele convenite. Odată ce a plătit, comisionarul se subrogă în drepturile vânzătorului mărfii faţă de cumpărătorul neplatnic. O asemenea obligaţie a comisionarului se ia printr-o convenţie accesorie la contractul de comision sau printr-o clauză înscrisă în acest contract, fiind cunoscută sub denumirea de „star del credere” (în limba italiană) sau „du croire” (în limba franceză). Ea implică, în schimb, dreptul la un spor de remuneraţie, denumit de art. 412 alin. (3) C. com., „pentru garanţie” sau „pentru credit”, deci
un comision mai mare. In speţă, pârâta-comisionară şi-a asumat obligaţia de a garanta plata preţului mărfii, devenind astfel un comisionar „del credere “.
Intr-adevăr, modificând condiţiile generale avute în vedere în tranzacţii anterioare, prin contractul de comision nr. 4 din 5 februarie 1997, addendum-ul şi obiecţiunile din aceeaşi zi, pârâta-comisionară s-a obligat, aşa cum s-a arătat, să achite comitentului marfa într-un termen calculat de la data livrării, necondiţionat de plata preţului de către partenerul extern. Asumându-şi o asemenea obligaţie, comisionara a avut în vedere, probabil, că raporturile sale anterioare cu partenerul extern au decurs în bună ordine, fară incidente de plată, în condiţiile în care livrările eşalonate de mărfuri au însumat cantităţi şi valori importante, de milioane de dolari.
Dacă partenerul extern a înşelat această încredere sau, din orice motive, a întâmpinat dificultăţi de plată, consecinţele revin comisionarei „del credere”. Neplata preţului denotă, de regulă, că aceasta nu
a făcut diligcnţele corespunzătoare care să asigure achitarea valorii mărfii de către partenerul extern, astfel încât, la rândul ei, să fie în măsură să-şi îndeplinească, în termenul convenit, obligaţia de plată faţă de furnizorul intern al mărfii. Oricum, odată depăşit termenul de plată convenit cu acest furnizor, clauza „star del credere” devine operantă, comisionara-pârâtă fiind obligată personal să achite preţul mărfii, cu drept de regres împotriva partenerului său extern.
Nu s-a ridicat şi, prin urmare, nu urmează a fi examinată problema dacă comisionul de 3%, prevăzut în contract, include sau nu sporul de comision prevăzut de art. 412 alin. (3) C. com. Textul creează un drept pentru comisionară, drept de care ea poate uza sau nu şi care nu condiţionează existenţa clauzei „star del credere
Aşa fiind, pârâta este ţinută, în temeiul contractului, să plătească reclamantei contravaloarea mărfurilor încredinţate spre vânzare, din care se va deduce, cum s-a cerut în mod justificat, echivalentul comisionului de 3%, în sumă de 4.571,40 dolari S.U.A.
Cât priveşte obligarea pârâtei la plata unor dobânzi, cererea reclamantei nu este întemeiată şi se va respinge cu următoarele precizări.
Prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat o dobândă comercială şi şi-a rezervat dreptul la o cerere separată pentru plata penalităţilor de întârziere contractuale. Ulterior, prin note scrise şi cu prilejul dezbaterii litigiului în fond, s-a precizat cererea de dobânzi prin acordarea echivalentului dobânzilor bancare practicate de B.C.R. SA, unde operează contul reclamantei. Or, cum din contract rezultă că părţile au prevăzut, pentru neîndeplinirea obligaţiilor în termen, daune-interese sub forma penalităţilor de întârziere, pentru care şi-a rezervat dreptul la acţiune, acordarea dobânzii de drept apare prematură, iar a altor daune sub forma dobânzii bancare, nedovedită în conformitate cu dispoziţiile art. 1086 C. civ.
In consecinţă, acţiunea a fost admisă în parte, pentru suma restantă din preţ, cât şi pentru cheltuieli arbitrale.
