Legea nr. 136/1995, art. 22
C. civ., art. 1108
Prin plata indemnizaţiei de către asiguratul său, în patrimoniul asigurătorului nu ia naştere un alt drept, distinct de cel al asiguratului păgubit, după cum şi terţul asigurat poate opune asigurătorului toate apărările opozabile asiguratului, inclusiv excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Ca atare, termenul de prescripţie în acţiunea asigurătorului începe să curgă de la data producerii riscului asigurat.
Trib. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia 4.720 din 17 martie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 4720 din 17 martie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost respinsă excepţia lipsei capacităţii procesuale active a P., a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a P. şi a fost respinsă acţiunea formulata împotriva paratei P. ca fiind formulata împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ADP, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea ca fiind prescrisă.
In motivarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei extinctive, instanţa a reţinut că, conform autorizaţiei eliberată organele de poliţie, întocmită, potrivit dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. c) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice, în baza declaraţiilor conducătorului auto, în data de 2 iulie 2006, un autoturism a fost avariat, în timp ce se afla parcat, datorită căderii unui pom.
Contravaloarea reparaţiilor a fost în cuantum de 4.300 lei, după cum reiese din factura fiscală nr. 802794 din 18 iulie 2006. întrucât între reclamantă şi asiguratul său era încheiată poliţă de asigurare, societatea reclamantă a plătit suma de 4.300 lei, prin ordinul de plată nr. 15207 din 3 octombrie 2006.
In materia asigurării de răspundere civilă, Legea nr. 136/1995 stabileşte existenţa unor raporturi juridice între asigurător şi terţa persoana vinovată de producerea accidentului, născute prin subrogare, raporturi juridice ce izvorăsc ex delictu. Astfel, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 reglementează subrogarea asigurătorului în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei.
Faţă de dispoziţiile legale mai sus menţionate, instanţa a reţinut că reclamanta, prin plata creanţei pentru asiguratul său, a preluat dreptul de creanţă cu toate garanţiile şi accesoriile sale, operând, astfel, o subrogare legală în drepturile propriului său asigurat începând cu data de 3 octombrie 2006, data plăţii despăgubirii către asigurat pentru paguba produsă la 2 iulie 2006.
Având în vedere faptul că subrogarea prevăzută de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 reprezintă o modalitate de transmitere a drepturilor de creanţă, care operează în temeiul legii, instanţa a apreciat că asigurătorul preia dreptul asiguratului, astfel cum exista în patrimoniul acestuia, singura modificare fiind cea a titularului dreptului, iar nu şi a altor caracteristici ale dreptului preluat. Această subrogare este aşadar una personală, consecinţa fiind că drepturile se exercită de asigurător astfel cum ar fi putut fi exercitate de către asigurat în lipsa raporturilor de asigurare, asigurătorul beneficiind – în
limita indemnizaţiei plătite – de toate drepturile asiguratului împotriva terţului vinovat de producerea prejudiciului, după cum şi terţul asigurat poate opune asigurătorului toate apărările opozabile asiguratului, inclusiv excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Aşadar, asigurătorul nu poate pretinde că prin plata despăgubirii în cazul producerii riscului asigurat, se nasc alte drepturi în favoarea sa.
Prin urmare, cum nu se nasc alte drepturi, nici nu se poate pretinde că a început să curgă un alt termen de prescripţie a dreptului la acţiune, astfel încât dreptul preluat de asigurător se prescrie în acelaşi termen în care s-ar fi prescris dacă nu ar fi operat subrogarea. De altfel, această modalitate de calcul a termenului de prescripţie extinc-
tivă este des întâlnită în jurisprudenţă, chiar înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând în decizia de speţă nr. 55 din 14 ianuarie 2004 în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii riscului asigurat, cu nuanţările făcute prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
In speţă, termenul de prescripţie al dreptului reclamantei pentru realizarea creanţei invocate împotriva pârâtei este cel de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă conform art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Aşadar, dreptul de a cere acoperirea prejudiciului produs în data de 2 iulie 2006 – atât pentru asigurat, cât şi pentru reclamantă – se prescrie în 3 ani, începând cu 2 iulie 2006, când persoana care a suferit prejudiciul a cunoscut cu certitudine atât paguba, cât şi pe cel vinovat de producerea acesteia, după cum rezultă din declaraţia de daună la asigurările de bunuri dată de conducătorul autovehiculului, precum şi din autorizaţia de reparaţie în care se arată că a fost avariile autoturismului.
In interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanţa a apreciat că se cunoaşte paguba din momentul producerii avariilor la autoturism, când conducătorul acestuia a constatat avariile produse, care ulterior au fost cuprinse în autorizaţia de reparaţii în care se arată că a fost avariat autoturismul. De altfel, chiar dacă s-ar considera că termenul de prescripţie ar curge de la data la care persoana păgubită cunoaşte întinderea pagubei, instanţa a constatat că întinderea pagubei a fost cunoscută concret la 18 iulie 2006, dată la care a fost emisă factura fiscală pentru reparaţiile efectuate la autoturismul asigurat la reclamantă, termenul de prescripţie de 3 ani fiind împlinit la 18 iulie 2009, anterior introducerii acţiunii, respectiv la 15 septembrie 2009.
Dacă susţinerea reclamantei – că pentru asigurător termenul de prescripţie începe să curgă din momentul subrogării acestuia în dreptul asiguratului – ar fi considerată întemeiată, s-ar eluda dispoziţiile imperative ale legii care stabilesc cursul termenului de prescripţie, şi ar fi lăsat la voinţa liberă a părţilor contractului de asigurare, momentul de la care începe să curgă acest termen, în funcţie de data la care asigurătorul doreşte să plătească asiguratului despăgubirile.
Este adevărat, că înainte de plata despăgubirilor şi subrogarea în dreptul asiguratului, reclamanta nu putea cere despăgubiri de la pârâtă, însă acţiunea putea fi introdusă de asigurat, iar, în cazul în care ar fi plătit, asigurătorul ar fi preluat procesul început de acesta, astfel că nu a existat nici un moment în termenul de 3 ani de când a început să curgă prescripţia, în care dreptul la repararea prejudiciului pretins cauzat la 2 iulie 2006 să nu poată fi realizat. Mai mult, conform art. 22 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul s-ar putea întoarce împotriva asiguratului, dacă consideră că actele acestuia au împiedicat realizarea creanţei ce a preluat-o prin subrogare.
Totodată, din întreaga redactare a Decretului nr. 167/1958, reiese că prescripţia este legată de drepturi, iar nu de persoanele care le exercită şi că în cazul transmiterii drepturilor de creanţă nu există vreun caz în care să înceapă să curgă un nou termen de prescripţie pentru acelaşi drept.
Pentru aceste considerente, instanţa a constatat că, în prezenta cauză, termenul de prescripţie a dreptului reclamantei a început să curgă de la 2 iulie 2006 (când s-a cunoscut cu certitudine paguba şi pe cel vinovat de producerea acesteia), împlinindu-se peste 3 ani de la această dată, respectiv la 2 iulie 2009. De asemenea, instanţa a constatat că nu a intervenit niciun caz de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie, dintre cele prevăzute de art. 13 şi 14, respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamanta atunci când a avut cuvântul pe excepţie neînvederând instanţei un asemenea caz şi nesolicitând repunerea în termenul de prescripţie conform art. 19 din acelaşi act normativ.
Având în vedere că acţiunea ce face obiectul acestui dosar a fost formulată la 15 septembrie 2009, după împlinirea termenului de prescripţie (2 iulie 2009), instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare şi a respins acţiunea ca prescrisă.
împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru judecare în fond.
In motivare, recurenta a arătat că prescripţia începe să curgă la data naşterii raportului de drept între asigurator şi persoana respon-sabilă/asiguratorul de răspundere civilă obligatorie al acesteia.
In cauza de faţă, dreptul la acţiune s-a născut la data de 3 octombrie 2006, data plăţii despăgubirii către asigurat, moment la care s-a produs subrogarea în drepturile acestuia, şi se prescrie la 2 octombrie
2009, după trecerea termenului general de trei ani. In aceste condiţii, cererea introdusă la data de 15 septembrie 2009 a fost introdusă înainte de împlinirea cursului prescripţiei.
Art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu trebuie interpretat în sensul că termenul de prescripţie ar curge de la data producerii accidentului, deoarece „a cunoaşte paguba” nu se poate confunda cu „a cunoaşte faptul că există o pagubă”. A cunoaşte paguba înseamnă a şti exact întinderea ei, ceea ce înseamnă existenta unei creanţe certe, lichide şi exigibile. Reclamanta a cunoscut întinderea pagubei la momentul plăţii despăgubirii, în acel moment prejudiciul, clar cuantificat, fiind preluat în patrimoniul său.
In drept, recurenta a indicat prevederile art. 304 , art. 304 pct. 9, art. 312 C. proc. civ., art. 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 1866 C. civ.
In apărare, intimata ADP a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
In apărare, intimata P. a depus întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat. In drept, intimata a indicat prevederile art. 308 C. proc. civ., Decretul nr. 167/1958.
Cercetând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Tribunalul reţine că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Termenul prescripţiei este de trei ani [art. 3 alin. (1)].
In cauză, accidentul rutier în urma căruia asiguratul Casco al societăţii recurente-reclamante a fost păgubit a avut loc la data de 2 iulie 2006, aceasta fiind data la care păgubitul a cunoscut existenţa pagubei şi identitatea persoanei responsabile de producerea acesteia.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.
Cu alte cuvinte, prin plata indemnizaţiei de asigurare către asiguratul său Casco, în patrimoniul societăţii de asigurare nu ia naştere un alt drept, distinct de cel al asiguratului păgubit. Societatea de asigurare preia drepturile asiguratului său, în starea în care acestea existau, din acest punct de vedere asigurătorul fiind un succesor al asiguratului său despăgubit.
Prin urmare, nu se poate susţine că în patrimoniul societăţii de asigurare a luat naştere un alt drept decât cel al asiguratului prin plata indemnizaţiei de asigurare.
De altfel, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, chiar dacă s-ar considera că termenul de prescripţie ar curge de la data la care persoana păgubită cunoaşte întinderea pagubei, întinderea pagubei a fost cunoscută concret la 18 iulie 2006, dată la care a fost emisă factura fiscală pentru reparaţiile efectuate la autoturismul asigurat la reclamantă, termenul de prescripţie de 3 ani fiind împlinit la 18 iulie 2009, anterior introducerii acţiunii, respectiv la 15 septembrie 2009.
Pentru aceste motive, in baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a respins ca nefondat recursul.