C. civ., art. 1130
Novaţia este un contract prin care părţile sting o obligaţie pentru a o înlocui cu o obligaţie nouă. Novaţia prin schimbare de debitor presupune introducerea unui element nou în raportul de obligaţie, respectiv noul debitor ia locul vechiului debitor, care va fi liberat. Voinţa de a nova trebuie să fie, mai ales în ceea ce-l priveşte pe creditor, certă şi neîndoielnică, pentru că interesul este, în primul rând, al său.
C.A. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 403 din 13 martie 2002, în P.J.C. 2002, p. 161
Prin acţiunea înregistrată la 6 iulie 2001, reclamanta SC C. SA le-a chemat în judecată pe pârâtele şi SC C.V. SA, solicitând să se constate existenţa unui raport juridic obliga-ţional direct între Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de creditor, şi SC C.V. SA, în calitate de debitor, născut prin novaţie subiectivă, constând în schimbarea debitorului SC C. SA cu debitorul SC C.V. SA, prin acordurile de la 2 septembrie 1998, 16 februarie 1999 şi 25 august 1999, încheiate între Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de creditor, SC C. SA, în calitate de debitor schimbat, şi SC C.V. SA, ca debitor nou, prin care SC C.V. SA se obligă să ramburseze ea, în nume propriu şi pentru SC C. SA, către Ministerul Finanţelor Publice, sumele plătite de aceasta din urmă către banca creditoare.
Prin sentinţa civilă nr. 6739 din 24 septembrie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a constatat existenţa unui raport juridic direct între pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de creditor, şi pârâta SC C.V. SA, în calitate de debitor, raport juridic născut prin novaţie de debitor, constând în schimbul de debitori între reclamantă şi pârâta SC C.V. SA, prin acordurile din 2 septembrie 1998, 16 februarie 1999 şi 25 august 1999 pentru cota-parte din creditele plătite de Ministerul Finanţelor Publice, prevăzute în anexele la acordurile menţionate şi pe care pârâta SC C.V. SA s-a angajat să le ramburseze.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că, urmare a acordurilor din 2 septembrie 1998, 16 februarie 1999 şi 25 august 1999, încheiate între Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de creditor garant, reclamantă, în calitate de debitor garantat, şi pârâta SC C.V. SA, în calitate de crcditor final şi debitor preluat, aceasta din urmă s-a obligat să plătească către Ministerul Finanţelor Publice, în locul reclamantei, sumele plătite de Ministerul Finanţelor Publice către băncile creditoare externe.
In consecinţă, s-a apreciat de instanţa de fond că a operat o transformare a obligaţiilor prin novaţie subiectivă, prin schimbarea debitorului SC C. SA cu debitoarea SC C.V. SA, născându-se un raport juridic direct între Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de creditor, şi SC C.V. SA, în calitate de debitor nou, în locul reclamantei.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta SC C.V. SA şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Recurenta-pârâtă SC C.V. SA a solicitat modificarea sentinţei civile atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei. Motivele de recurs au fost încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în esenţă, au fost învederate următoarele: acordurile încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice şi intimata-reclamantă nu pot conduce Ia interpretarea intervenirii novaţiei prin schimbare de debitor, semnarea acordurilor facându-se în ideea de a veni în sprijinul reclamantei, de a o ajuta să recupereze împrumutul.
Prin cererea înregistrată la 4 februarie 2002, depusă prin Serviciul Registratură, recurenta SC C.V. SA a renunţat la judecata recur-
sului, conform art. 246 C. proc. civ. In consecinţă, conform art. 246 C. proc. civ., Curtea a luat act de renunţarea la judecată a recursului recurentei SC CV SA.
Recurentul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat modificarea hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii, invocând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele critici:
In mod greşit, instanţa de fond a reţinut că a operat o transformare a obligaţiilor prin novaţie subiectivă prin schimbare de debitor, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei novaţiei. Astfel, noua obligaţie trebuie să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie şi este necesară intenţia părţilor de a nova, condiţii neîndeplinite în speţă. In dovedire, depune nota de control din 31 ianuarie 2002 întocmită de Curtea de Conturi a României şi procesul-verbal de control încheiat la 20 decembrie 2001 de Ministerul Finanţelor Publice.
Intimata SC C. SA a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, arătând că prin acordurile încheiate la 2 septembrie 1998, 16 februarie 1999 şi 23 august 1994 a operat o transformare a obligaţiei, cu consecinţa naşterii unei noi obligaţii valabile, iar în ceea ce priveşte intenţia de a nova, aceasta rezultă din încheierea acordurilor menţionate.
Asupra recursului declarat de Ministerul Finanţelor Publice:
Novaţia este un contract prin care părţile sting o obligaţie pentru a o înlocui cu o obligaţie nouă. Novaţia prin schimbare de debitor înseamnă introducerea unui element nou în raportul de obligaţie, respectiv noul debitor ia locul vechiului debitor, care este liberat. Pentru
a opera novaţia, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) existenţa unei obligaţii care urmează să se stingă prin novaţie;
b) naşterea unei obligaţii noi, carc, de asemenea, trebuie să fie valabilă; c) noua obligaţie trebuie să conţină un element nou; d) intenţia de a nova, care constituie elementul esenţial al novaţiei.
în lipsa intenţiei de a nova, toate celelalte condiţii nu duc la concluzia că între părţi s-a realizat o novaţie. Numai voinţa părţilor poate să facă acest lucru şi, de aceea, în această privinţă, voinţa părţilor trebuie exprimată clar. Legea dispune că: „Novaţiunea nu se pre-zumă”. Voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act, conform art. 1130 C. civ. Prin urmare, voinţa de a nova trebuie să fie certă, neîndoielnică, condiţii neîntrunite în speţă.
Astfel, prin acordul nr. 228941 din 2 septembrie 1998, încheiat între Ministerul Finanţelor Publice şi SC C. SA, în art. 2 s-a prevăzut că obiectul acestui acord îl constituie reglementarea felului în care garantatul SC C. SA va achita Ministerului Finanţelor Publice sumele plătite de acesta către băncile creditoare, în contul ratelor contractate de garantat şi pentru care acesta nu a avut resurse financiare la data scadentelor.
In ultimul acord, încheiat la 25 august 1999, cu referire la acelaşi împrumut, s-a convenit că obligaţia de plată revine garantatului, adică SC C. SA, precum şi că obligaţia de plată revine, în primul rând, utilizatorilor finali ai importurilor respective, printre care şi SC C.V. SA. Prin urmare, debitorul SC C. SA nu a fost liberat de plata datoriei, ci obligaţia sa a fost păstrată alături de cea a utilizatorilor finali, el putând opune, cel mult, excepţia beneficiului de discuţiune.
Că nu a rezultat voinţa părţilor de a nova prin schimbarea debitorului, rezultă şi din adresa nr. 345299 din 8 noiembrie 1999, în care se consemnează de către Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de creditor, că obligaţia de plată, respectiv calitatea de garantat, rezultată din acordurile încheiate, a SC C. SA, se menţin până la lichidarea creditelor.
Totodată, Curtea a avut în vedere nota de control întocmită la 31 februarie 2002 de Curtea de Conturi a României, ca şi procesul-verbal de control din 20 decembrie 2002 încheiat de Ministerul Finanţelor Publice, din care rezultă că SC C. SA şi cei patru utilizatori, printre care şi SC C.V. SA, îşi asumă integral obligaţiile ce le revin, în calitate de împrumutaţi, şi că SC C. SA şi utilizatorii finali au obligaţii totale către Ministerul Finanţelor Publice, care însumează 2.391.259.036.486 lei, sumă pentru care s-au depus de către aceştia documentaţii în vederea eşalonării la plată.
Prin urmare, în mod greşit s-a reţinut de instanţa de fond intenţia părţilor de a nova, în lipsa căreia nu există novaţie. Obligaţia de plată
a SC C. SA nu s-a stins, ci s-a menţinut alături de cea a utilizatorilor finali, aşa cum rezultă din întreg probatoriul administrat. Aşa cum a precizat, voinţa de a nova trebuie să fie, mai ales în ceea ce-1 priveşte pe crcditor, certă şi neîndoielnică, pentru că interesul este, în primul rând, al său. Şi pentru că, potrivit art. 1130 C. civ., voinţa de a nova nu se prezumă, ci ea trebuie să rezulte evident din act, Curtea reţine, pentru considerentele arătate, că această condiţie nu a fost îndeplinită, fară de care nu există novaţie.
în consecinţă, Curtea a constatat recursul fondat şi l-a admis, conform art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., modificând sentinţa atacată, în sensul că, pe fond, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
